Colegii de serviciu

Aici citeam despre tipologii de colegi de birou. Asta mă aduce cu gândul la mulţi dintre colegii şi colegele mele.

Pentru fiecare dintre noi există răutăţi din partea celorlalţi şi fiecăruia ni se pare că suntem cei mai nedreptăţiţi. Mai ales când şeful "ia de urechi" tocmai pe ăla nevinovat, datorită intrigilor celui de fapt, vinovat. Şi parcă văd că tot noi, de cele mai multe ori, suntem cei mai vinovaţi, pentru că LE PERMITEM să fie cum sunt.

Nu suport când se aruncă pisica aiurea în ograda colegului de birou. Sunt de părere că, în loc să mai acuzi (după ce cauţi temeinic, absolut enervant!) sau să mai găseşti o altă vină în marea vină sau greşeală, mai bine cauţi o soluţie. Ei, aş! Nu toţi ştiu pe bune ce-i aia muncă în echipă. Hai, domnule, să aruncăm cu piatra, merită pedepsit!!! Câh!

Măi, şi eu mă enervez la culme de multe ori. Şi fac urât. Însă de aici şi până la a fi pupincuristă e cale lungă. Da băi, nu zic uneori nimic de cele mai multe ori când uneori văd că şeful nu are dreptate şi eu am avut. Dar asta o văd ca pe diplomaţie şi nu ca pe o laşitate. Prefer liniştea, cu ce mă încălzeşte că am avut dreptate? Noroc că şeful realizează la timp.

De ce oare în lumea asta, peste tot găseşti aceleaşi idiosincrazii, aceleaşi tipuri de colegi, care s-ar mânca între ei dacă ar putea....Măi, recunosc, nu sufăr vreo câţiva colegi. Şi când mă apucă nervii, ferească sfântul să îi am în preajmă. Dar asta nu înseamnă că nu pot convieţui cu ei paşnic, dacă vreau să pot lucra liniştită. Dau bună ziua, las loc de bună ziua, zâmbesc dacă e cazul. Plus că am un soi de diplomaţie în mine, de devin câtai furnica în turma de elefanţi. Mai şi fac abstracţie de intrigi şi bârfe (da,bârfesc şi eu, însă chiar nu mă interesează ce are altul acasă....dacă bârfesc, o fac pe tema cum te-ai îmbrăcat azi, asta şi pentru că nu pot suporta să nu existe o cât de cât armonie vestimentară sau grijă de sine! şi da, bârfesc pe tema cât se îmbuibă altele...mă îmbuib şi eu la foame, şi încă cum, başca fructele, dar nu cu tone de pâine şi nici nu consider că, dacă mă mărit, gata, am dreptul să-mi las corpul în voie, că gata, am soţ!), dar de cele mai multe ori mă apucă toţii dracii şi stau şi mă consum în mine. Nici vorbă să mă plâng toată ziua la şef, nu de aia mi-a dat Dumnezeu gură să vorbesc, plus că am mândria mea. Da, dar apoi plâng acasă, ca proasta. Degeaba mai încerc să controlez percepţia emoţiilor şi mintea, sau să fug de confortul tăcerii în siguranţa propriului suflet.

Noroc cu d-na Vivi şi cu Leti, sunt colegele perfecte pt mine şi sincer, ţin la ele ca la cei de acasă. D-na Vivi, drăguţa de ea, îmi suportă toanele... deh, are şi ea două fete acasă, ştie cum e. Şi mai e şi Balanţă pe deasupra, mă înţelege perfect. Aaaa, şi mă iubeşte ca pe copilul ei. Iar Letiţia, mereu răbdătoare şi atentă cu mine, îmi suportă inclusiv nervii şi cuvintele spuse la nervi. Altă Balanţă şi ea. Îmi suportă şi gafele, exact când zic ce nu trebuie de faţă cu cine nu trebuie. Şi după ce trece supărarea, râdem de ne spargem. Nu cred că am râs în viaţa mea cu vreo colegă cum râd cu Leti sau cu d-na Vivi. Cu lacrimi, ceva de speriat! Nu ne-am pietrdut niciuna micul copil din noi. Daaaaa, şi de cele mai multe ori Leti şi d-na Vivi nu se supără pe mine pentru că ŞTIU că vorbesc la supărare şi pandalii când mă apuc de cuvinte grele, dar nu cred ce spun.

Eu sunt eu şi nu mă feresc să fiu eu. Nici nu încerc să-mi transform duşmanii în prieteni. Dar de ce, Doamne, mi-ai dat să cunosc şi tipologii de "devoratori"? Cu ce îl încălzeşte pe altul că eu am cu, poate, 2 ron mai mult decât el? Am zis doi lei vechi. Sau că nu ştiu cine de la nu ştiu ce alt compartiment face şi drege?

Dar ce îi interesează atât, dom'le?

Jamilla!!!

ps: the pic is from here.