joi, 26 noiembrie 2009

Amintiri din ... copilăria serviciului meu

... când zic copilăria serviciului, mă refer la primii 2 ani ai mei de serviciu. Acum am 4 ani și câteva luni, deci tot mititică, lol! :-)

Darius m-a certat că am devenit prea serioasă, eu care zâmbeam și râdeam zilnic. Pe undeva, are dreptate, sunt zile în care nu mai știu să râd sau să zâmbesc, până ajung acasă și dau de stăpânul inimii mele care întotdeauna reușește să îmi alunge supărarea.
Și acum să vă povestesc cum m-am făcut de cacao într-o zi când am plecat de la serviciu pe teren... cu troleul.
Neavând mașină atunci, pe vremea aia tremuram prin trolee, mai ales când rămâneam și fără bani de taxi. Și într-o zi de iarnă, când i s-a năzărit subsemnatei să se îmbrace tam-nisam într-o rochie de iarnă, tricotată, lungă până la genunchi și cu cizme CU TOC (pe teren.... deci închipuiți-vă că eram cocostârcul din pajiștea cu flori!), am plecat cu troleul împreună cu o colegă. Troleul ca vai mama lui, eu să dau din hâr în mâr....
Pe troleu, faza clasică, aglomerație muci, transpirații și alte mirosuri insidioase, eu - isterică până la Dumnezeu de situație-, zdranc- scârța-scârța (știți voi cum face un troleu).... merg o stație....merg două stații...lumea se îmbulzește, se îngrămădește, mie îmi transpiră toții nervii... am oroare de mirosuri nașpa, de murdărie, de hurducăieli și, mai ales, de aglomerația în care efectiv ești făcut terci.... și alte alea. De obicei, leșinam direct! Colega mea, mai scundă, minionă, mă ține vitează de brațe. Efectiv nu mai am de care bară să mă sprijin, sunt făcută sandviș împreună cu colega între un grăsan mirosind puternic a brânză de oaie și între o țigăncușă parfumată cu nu știu ce apă de colonie BĂRBĂTEASCĂ.
La următoarea stație, coboară câțiva și urcă și mai mulți. Eu cu colega între ăștia doi de mai sus, devenim fleșcăite și mai rău. Zdranc înainte, scârța înapoi, hopa sus. Clar, nu mai am loc și aer să respir și îmi vine rău de-a dreptul. Mă înverzesc mirific și dau să mă mișc, să mă mut... da de unde!!. Colega mă vede că mă înroșesc, apoi devin palidă la propriu, îi zic amețită de hahatul ăla de miros de oaie cu transpirație, și tremurând"vezi că mi-e rău, să nu mă lași". Ea de colo: Tu , nu fii nebună, să nu-mi leșini, ce dracu, nu vezi că îs jumate cât tine?!!? Ce, crezi că pot să te țin, câtamai lungana!??! Eu: nu înțelegi că nu mă mai țin, nu mai am aer, mi se tăiară picioarele?!?! Între timp, nu știu ce Dumnezeului simt că mi se prelinge pe picior, sau parcă m-ar palpa ușor și urcă de la gleznă în sus, apoi se fixează cu putere de genunchiul meu stâng și strânge. Și nu slăbește și strânge.
Troleul se hurducăie în continuare, strânsoarea e tot acolo, pe genunchiul meu. Fac fețe-fețe, neputincioasă și fără posibilitate să mă mișc, să mă întorc....cei care ați mers cu troleul știți despre ce vorbesc... zic colegei: vezi că se întâmplă ceva, mă pipăie un libidinos, la următoarea coborâm, chit că ar fi să merg dracului 3 stații pe jos !!!
Trecuseră câteva minute, eu de la roșu devenisem purpurie de-a dreptul... furioasă și nervoasă... strânsoarea acum e și pe piciorul meu drept, clar, drăcia dracului, cineva își bate joc. Nu mai pot, efectiv nu mai pot și izbucnesc de-a dreptul din mijlocul oamenilor: "Domnul care mă strângeți de picioare profitând de aglomerație, vedeți că nu se face așa ceva !!!".... stupoare... perechi de ochi se întorc către mine, unii mirații, alții cît cepele, alții chicotind/șușotind.... tipul cu mirosul de oaie nu pricepe dacă la el mă zborșesc sau la oameni, țigăncușa mormăie râzând pe limba ei, colega mea se uită de jur-împrejur, rușinată de tupeul meu... se aude o voce pițigăiată, se ițește un cap de bătrânel slab care stătea pe treapta a doua a scărilor între 2 puștani de liceu... eu clar, nu pricep ce zice, colega mea se face roșie ca racul, eu chiar nu mai înțeleg nimic, lumea râde, chicotește... încep să dau coate colegei, ea între timp parcă se făcuse și mai mică-mică... îmi zice șoptit, tremurând: "tu, vezi că săracul bătrânel își ceru scuze... ... zise că ți-a confundat piciorul cu bara de troleu!!!"
Inutil să vă mai spun ce figură aveam... :-)
Jamilla!!!

marți, 17 noiembrie 2009

Cândva

... poate nu voi mai ști cum să mă caut și cine sunt.
Sau de ce sunt cum sunt... zorile știu.
Ce vreau cere tribut ființei și, implicit, destinului.
...poate voi refuza timpul, călcându-mi pe suflet.
Ce nu vreau, trebuie... sufletul e și mai viu.
... poate voi ști ce nu știu azi, sau ce voiam să nu fi știut ieri.
Râsul, zâmbetul, privirea ... toate date gândului.
...poate voi fi eu, așa cum vreau.
Pașii mei dinainte, drum dincolo de zâmbet.
Așa cum sunt, printre picături de nicăieri.

JAMILLA!!!

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

ZBUCIUM

Energie consumată
pe lipsă de voință, repetate îndemnări,
pe gânduri și promisiuni față de mine,
încălcate a doua zi...
Farmec personal cu identitate parțial pierdută
în a stabili noi țeluri,
simțind acut alt impuls ieșind la lumină...
... dorința unui nou început în sine.
Zâmbet... gândind că aparenta lipsă de voință
nu e ghinion ci alt unghi, un pas înainte.
Anii schimbați în identitatea de odinioară
rupând actualitatea ființei mele,
cu spini și verde curgând rece.
Dorință de schimbare,
noi impulsuri și zbucium,
noua voință de a porni din nou,
la drum.
JAMILLA!!!
- din "INGER DE OCTOMBRIE" - OANA ROVENTA-MICU




vineri, 6 noiembrie 2009

Scară cu scară

Scară cu scară. Această poezie am scris-o demult. La ceva timp după ea, am scris Scrisorile răsăritului, care a apărut și la IsabelleLorelai. Amândouă fac parte din cartea "Înger de octombrie" - Oana Rovența-Micu (nepublicată încă... mai aștept).
Astăzi, recitind în urmă, constat o conexiune între mine, cea demult și între mine, cea de astăzi. Înseamnă că sunt aceeași, poate un pic în altă formă, adaptată (sau nu?!?!) la viața de zi cu zi. IsabelleLorelai m-a învățat că mereu, orice ar fi, trebuie să mergem mai departe (îți mulțumesc! ).
Între Scară cu scară și Scrisorile răsăritului constat acum o legătură în timp, o conexiune între gânduri demult și cele de acum, o încercare de a nu mai încerca un rol de victimă. Îmi negociez de azi, disocierea de negativisme, spre a-mi da minții o acuratețe în a concesiona zilei de mâine propriul meu drum.
Astăzi, cu vîrsta de mână, constat că maturizarea mea era departe de a fi maturizare, poate doar un pas înainte pe uși în timp. Astăzi, privind în urmă, am dat cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.
Nu mă deranja prea tare până mai ieri, faptul că sufletul meu se contrazicea des cu realitatea zilnică. Visam continuu. Astăzi nu mă mai deranjează deloc, pentru că am acceptat consecințele felului meu de a fi. Nepregătită pentru schimbări de joc ale destinului sau ale propriului fel de a fi.
Visătoare mereu în lumea altora, neștiind să trăiesc realitatea... însă nu mă cunosc suficient de mult sau de bine (da!) încât să știu cum voi fi în viitor, adaptându-mă la schimbări, probleme și alte cele cotidiene. Touși, mă cunosc suficient de bine pentru a conștientiza acut faptul că mereu voi fi aceeași, chiar dacă pe dinafară afișez o certă siguranță care devine de cele mai multe ori, un preludiu pentru o detașare/glacialitate.
Îmi trăiesc satisfacția de a fi eu însămi lovindu-mă chiar de propriile îndoieli și nesiguranțe (dar știu că sunt mai fericită decât credeam că sunt. Nu sunt singură!). În toată disperarea și spaima privind viitorul, mă văd războindu-mă cu riscuri dincolo de a mă teme în fața adevărului. Sper în continuare și cred. Ca de obicei!!! (zâmbesc...)
Dincolo de inconștiență, pozitivitatea felului meu de a fi vizează tentația și divina comedie, necăutându-mi lacrimile. Pași... mi-au devenit dorința de a rămîne aceeași mereu, de a învăța cum să-mi aplic propriile soluții într-un mod decent și supraviețuitor dincolo de emoții negative și spaime zilnice.
Sunt bugetară speriată de criză, îmi întârzie salariul și încerc să îmi depășesc convingerile restrictive în a nu ceda spaimei, trăindu-mi în continuare propriul vis. Alerg după un joc al timpului antrenându-mi problemele pentru a deveni mai responsabilă.
Aceeași mereu.
JAMILLA!