Apelul unei mame

Pentru gemenele ei. Merita macar sa cititi.

Doamna Daniela Gina Zaharia cere doar o farama de speranta. Nu vrea soarele si luna, cere doar putin cate putin de la cei care pot, care vor, care nu trec prin asa ceva si nici nu si-ar inchipui vreodata cum e sa treci prin asa ceva. Nu cerseste, se lupta.


Sa va auda lumea, doamna!


Curaj, curaj, curaj, nu renuntati!


Jamilla!

Vizita la doctor

LATER EDIT: Duda nu are cancer. URAAAA!!! Tocmai îmi dădu mesaj că a aflat rez. Doamne-ajută, draga mea prietenă. Fără să știi, m-ai făcut și pe mine un om mai curajos.

___________________________________________________________________

Încă am un nod în gât. Ce mama naibii, e absolut total inconfortabil!

Nu am nimic grav, chestii derivate din vremea rece. Gâtul iritat, inflamat, roșu, urechile și ele afectate, nasul varză. Și nu merge orice pastiloi, dată fiind hipoacuzia mea. Dar, dacă tot m-am dus la controlul ăsta, m-am dus și la altele. Căci am tot amânat, de nu știu când, pe principiul că mai stau, nu-i bai. Că am stat atât și nu o fi foc. Dar de unde!?!?

Iote că-i bai! M-au apucat nervii pe mine acum și pe căile vieții. Fac parte din tagma celor care și-au lăsat/au tendința să-și lase sănătatea pe alte locuri decât 1. Când e vb de doctori, ai un oarecare disconfort emoțional, este?!!? Chit că-i control de rutină.

Mdeah, știu, toți doctorii sunt și ei tot oameni, dar nah, disconfortul tot e. Că-i teama de necunoscut, de ceea ce poți afla sau teama în sine, subconștientă, de boli, spitale etc, nu știu. Dar știu sigur că mai mult de jumate dintre noi toți simțim acest disconfort la controalele medicale.

Băi frate, și când am sunat adineauri, prin mama (eu neavând curaj!!!) să aflu rezultatele testului Papanicolau pe care nu am mai îndraznit să mi-l fac de 3-4 ani, am răsuflat ușurată. Apoi, mi-a fost rușine. Al dracului de rușine. M-am convins (??? abia acum!?!) că sunt cea mai importantă pentru mine și mi-am cam bătut joc de treaba asta, tot amânând un test. Niște controale.

Căci altele nu au avut norocul meu și asta o știu sigur. Duda, prietena mea dragă, tocmai a fost operată IAR și diseară află rezultatele biopsiei. Deci, de 2 ori, rușine mie. Viața mi-e dată, îmi poate fi luată oricând. Dar măcar să nu fie pe mâna mea!

Aviz celor lipsite de curaj!

Jamilla!

Pentru Duda, un gând bun:

Sănătatea, înainte de toate

O lecție pe care am învățat-o dur, în ultimele trei zile. Nu aș fi zis că o criză de rinichi mă poate termina, fiind prima și, sper, ultima.

Am mers la serviciu ca prostul la bâlci, rezistând în loc să mă ocup de problemă.

Acum, suport consecințele. Voi fi bine dar nah, trebuie tratament, investigații și multă, multă liniște.

De abia acum, simt că am învățat ceva. Cu ce preț?!!?

Mi-am integrat mereu sufletul în lumea celor duri și am călcat pe mine. Greșit! de acum, sănătatea înainte de toate. Altfel, la ce bun lumea, viața și timpul, dacă habar nu am sau nu am vrut (conștient), să mă ocup ȘI de mine?!

De 2 zile îmi ascult corpul, încerc să-l înțeleg, s-i înțeleg durerile și limbajul, știu dureros de lucid ca acest corp al meu a clacat pe fond psihic.

Culmea, zâmbesc clar astăzi, acum, sunt optimistă pentru că ȘTIU acum. Cum să fac față durerilor, vorbelor fără glas, tăcerii și sufletului meu, cum să fac față sunetelor pe care nu le aud, oamenilor pe care nu-i suport/sunt prea proști să știe de ce trăiesc (m-au rănit fiind vina mea, nu am știut cum să nu-i iau în seamă), cum să fac față greutăților serviciului și cotidianului, cum să fac față iubirii care vine de-a valma și cocoloșelii celor dragi, cum să fac fașă atracției pentru timp și viselor mele... oameni buni, ce am învățat eu în ultimele zile sună a clișeu, văd zilnic aceste lucruri, dar , totuși, m-a făcut să mă desprind de autenticitatea propriului meu fel de a fi și acum mă restabilizez pe poziție.

Îmi accept corpul, îl iubesc și voi prelua conștient, regulile sale și lumea în care trăiesc!

ps: foto de pe nea Gogu.