Gândindu-mă la amintirile cu Laura . Întrebare.

Laurei Damian, cu dor!!!!.... pe vremuri ne întrebam amândouă, multe.
Acum, ea e dincolo de îngeri. Întrebările mi-au rămas mie, bucuria ei mi-a rămas amintire.
Vă pun o scriere din 2007, inspirată dintr-o discuție cu ea, referitoare la o poveste de dragoste și răsfrângerea trăirilor unuia asupra celuilalt. Am regăsit scrierea pe pagina mea de pe poezie.ro. și am simțit nevoia să o recitesc.
Jamilla!
_____________________________________________________________________________

Când apare un nou drum, un nou sens...
Întrebarea este dacă ai curajul să rişti aşa cum îndrăzneai cândva...
Ar trebui să încetez în căutarea imperfecţiunii tale. Imperfecţiunea este în mine perfectă în mod paradoxal, întoarcerea la sentimentul iubirii făcând posibile, totodată, sângerările tale în sufletul meu.
Emoţia intensă m-a structurat iarăşi în percepţii invizibile celorlalţi, accesibile ţie şi astfel, te-am lăsat să mă vezi cum sunt.
Ar trebui să-ţi laşi emoţiile şi întunericul să mă surprindă în tăcere, ca să pot simţi lumina... să le pot desfiinţa bucată cu bucată şi pe mine să mă reîntregesc.
Nu e fugă de tine ci de ceilalţi, de confruntări dureroase căci, trebuie să recunoşti, luxul redescoperirii costă multe şi tocmai aceste costuri fac jocul viitorului.
Pur şi simplu, fără gândul la un bilanţ al vieţii.

Oana Rovența-Micu.

Credință

Se apropie sărbătorile de Paște. M-am tot gândit în ultima vreme la treaba asta cu credința. Cred, frate, dar de ce cred? Am crezut și cred, simplu, e din mine. M-am întrebat de ce cred în ceea ce cred, de ce știu că eu cred cu toată ființa. Nu am putut să-mi răspund pe moment și nu, credința mea nu este un automatism revelat de cotidian și de tradiții, de educație sau altceva.
Pur și simplu cred, nu numai pentru că vreau, ci pentru că știu, simt, credința mea în multe e cea care mă face să merg întotdeauna mai departe, orice ar fi.

Mă holbam la cărțile mele de pe rafturi și am dat de unul din volumele scrise de mine. Iată ce scriam în noiembrie 1998, într-un volum publicat ceva mai târziu (nici nu îmi vine să cred cât de lucidă puteam fi atunci în credința mea în lume, viață, timp, cei dragi și Dumnezeu, în oameni și, totuși, cât de neștiutoare dar conștientă). Anul ăsta fac 27 ani și în sufletul meu am știut de la sine, dintotdeauna, ceea ce scriam eu în 1998. Întrebarea pe care mi-o pun acum, e ce mă așteaptă în timp, după ușa unui destin pe care încerc să mi-l fac singură, prin propriile alegeri, dincolo de faptul că îmi depășesc niște limite:

*

Aud potop de ani călcând zgomote pribege și clipe cu nisipuri vesele, născând copile din energie solară, cu suflete împletite ca într-o plasă, lăcaș pentru gândirea creatoare.

Văd cum se amestecă între ele culori plângărețe ce nu pot renaște, roase de patimi mute și sar peste zdrențe de credință, plimbându-se cu reflexe chinuite de o conștiință demult apusă. Dedesubt, vise nețărmurite se prosternează în fața geniului fascinat de ireal, înscenând viziunea unui secol trecut, cu perceperea unui văz senzorial, cu trăiri incandescente și revărsări de forme înfloritoare, de muze rebele cu fulgere pe o harpă de zeu, fără coloane de flăcări strălucind într-o viață fără moarte.

Credința, enigmă ce dă naștere la răzvrătiri, metamorfozându-se în apocaliptice ființe, este halucinantă, tare ca o stâncă și reînvie spre înălțimi netulburate de om, ca fata morgana, cu mici trăsnete pustii, care întrevăd împlinirea totală prin mirajul unui Dumnezeu.

Un Dumnezeu care se menține prin spriritualizarea destinului, prin proiecții ideale și realitatea cea mai dură. Un Dumnzeu ascuns sub zodia unor profeții sacre, cu fanatism indispensabil unei deveniri himerice. Care ascunde inexorabila veștejire a unei vieți ce nu primește convertirea satanismului, renegarea unei înțelepciuni violente, pierzându-se în fața confesiunii și umplându-se de esența unor chemări necunoscute ale vieții.

Care-și sparge armura cu cu murmure obsc ure, cadențate, înnecându-se în umbre curate cu nervi fluizi, la limita dintre Rai și Iad, apărându-se prin imperii de ordine neascultate.

Fug de strigăte arzătoare, de pe ele scurgându-se lavă înăbușită ce se închină unui idol, odinioară măreț, acum căzut în neștiință.

Neștiința de a trăi. A sfârșitului lumii, legat de albastrul cer, adorat de slugi fățarnice.

Oana Rovența-Micu, volumul "Zbuciumul prezentului"

***

Faza e că nici acum nu știu pe deplin răspunsul meu, al meu și numai al meu, în problematica credinței, dar nici nu vreau să-l știu. Pentru că încă nu știu cum să trăiesc din plin, pot doar să sper că am destui ani în fața mea pentru a încerca să descopăr. Și, deocamdată, îmi ajunge asta.

JAMILLA!!

GÂNDURI

Nu, nu sunt supărată sau tristă, am doar o mulțime de întrebări fără răspuns.

Bine, sunt puțin neliniștită. Sărbătorile mă fac să-mi reamintesc o mulțime de necunoscute ale vieții. Am atâtea gânduri, atâtea clipe!

Și da, zâmbesc cu toată ființa. Da, sunt la extreme, o balanță.

Pe 4.03.2006 am postat aici niște gânduri derivate din căutarea de sine (Codul onoarei):

"A te lăsa condus de principiile unei noi lumi ?

A încerca să deschizi uşi închise şi de spinii răutăţii, gândind că în spatele lor descoperi ultime redute în desfiinţarea ta din durere ?

Mai bine fereşte zborul îngerilor tăi din visele copilăriei, să nu fie castrat de strierea clipelor călcate, aşa cum calcă alţii peste cadavre, în urmărirea unor ţeluri lipsite de scrupule şi readu-ţi acest zbor la vârsta actuală.

Speranţa este înnăscută zâmbetului, aşa cum şi codul onoarei poate fi înnăscut personalităţii. Lumea dinainte se poate desprinde, ţepii pot să înţepe tot mai dur mintea, alte începuturi pot fi dăruite iertării de către o nouă vreme din pietre stoarse de lumi lăuntrice, pietre din lacrimile cuiva care luptă.

Dar codul onoarei nu se schimbă, atât timp cât prin asta înţelegi să-ţi respecţi sincer propriul suflet şi nu valori condiţionate de ceilalţi, nu pentru că trebuie ci pentru că simţi...... nu pentru ipocrizia clipei ci pentru tine, cea de mâine...

(.........................)

Un om suferă pentru propriul cod, propriul crez, indiferent că deasupra ar fi soare şi lumină, şi dedesubt, păcură şi întuneric. Suferinţa reiese din neasumarea totală a acestui cod dar, mai ales, din nerespectarea cu sinceritate, adesea atribuindu-se alte valori, cu binele de mână sau lângă rău sălăşluind, deasupra lumii şi vremii, printr-un joc spre mâine simţind izbăvirea ... reală sau, dimpotrivă, falsa. Deşi ziua, în general, ne dă drumul spre alţi străini ai străzilor noastre din suflet, ajutându-ne să-i facem să devină apropiaţi ai iubirilor vânturate în căile trecerii, nu este clipă în care să nu-mi trag fiinţa de urechi, când simt că deviez de la propriul meu sens."

(Din "Înger de octombrie", de Oana Rovența-Micu)

Jamilla!