vineri, 31 octombrie 2008

Colegii de serviciu

Aici citeam despre tipologii de colegi de birou. Asta mă aduce cu gândul la mulţi dintre colegii şi colegele mele.

Pentru fiecare dintre noi există răutăţi din partea celorlalţi şi fiecăruia ni se pare că suntem cei mai nedreptăţiţi. Mai ales când şeful "ia de urechi" tocmai pe ăla nevinovat, datorită intrigilor celui de fapt, vinovat. Şi parcă văd că tot noi, de cele mai multe ori, suntem cei mai vinovaţi, pentru că LE PERMITEM să fie cum sunt.

Nu suport când se aruncă pisica aiurea în ograda colegului de birou. Sunt de părere că, în loc să mai acuzi (după ce cauţi temeinic, absolut enervant!) sau să mai găseşti o altă vină în marea vină sau greşeală, mai bine cauţi o soluţie. Ei, aş! Nu toţi ştiu pe bune ce-i aia muncă în echipă. Hai, domnule, să aruncăm cu piatra, merită pedepsit!!! Câh!

Măi, şi eu mă enervez la culme de multe ori. Şi fac urât. Însă de aici şi până la a fi pupincuristă e cale lungă. Da băi, nu zic uneori nimic de cele mai multe ori când uneori văd că şeful nu are dreptate şi eu am avut. Dar asta o văd ca pe diplomaţie şi nu ca pe o laşitate. Prefer liniştea, cu ce mă încălzeşte că am avut dreptate? Noroc că şeful realizează la timp.

De ce oare în lumea asta, peste tot găseşti aceleaşi idiosincrazii, aceleaşi tipuri de colegi, care s-ar mânca între ei dacă ar putea....Măi, recunosc, nu sufăr vreo câţiva colegi. Şi când mă apucă nervii, ferească sfântul să îi am în preajmă. Dar asta nu înseamnă că nu pot convieţui cu ei paşnic, dacă vreau să pot lucra liniştită. Dau bună ziua, las loc de bună ziua, zâmbesc dacă e cazul. Plus că am un soi de diplomaţie în mine, de devin câtai furnica în turma de elefanţi. Mai şi fac abstracţie de intrigi şi bârfe (da,bârfesc şi eu, însă chiar nu mă interesează ce are altul acasă....dacă bârfesc, o fac pe tema cum te-ai îmbrăcat azi, asta şi pentru că nu pot suporta să nu existe o cât de cât armonie vestimentară sau grijă de sine! şi da, bârfesc pe tema cât se îmbuibă altele...mă îmbuib şi eu la foame, şi încă cum, başca fructele, dar nu cu tone de pâine şi nici nu consider că, dacă mă mărit, gata, am dreptul să-mi las corpul în voie, că gata, am soţ!), dar de cele mai multe ori mă apucă toţii dracii şi stau şi mă consum în mine. Nici vorbă să mă plâng toată ziua la şef, nu de aia mi-a dat Dumnezeu gură să vorbesc, plus că am mândria mea. Da, dar apoi plâng acasă, ca proasta. Degeaba mai încerc să controlez percepţia emoţiilor şi mintea, sau să fug de confortul tăcerii în siguranţa propriului suflet.

Noroc cu d-na Vivi şi cu Leti, sunt colegele perfecte pt mine şi sincer, ţin la ele ca la cei de acasă. D-na Vivi, drăguţa de ea, îmi suportă toanele... deh, are şi ea două fete acasă, ştie cum e. Şi mai e şi Balanţă pe deasupra, mă înţelege perfect. Aaaa, şi mă iubeşte ca pe copilul ei
. Iar Letiţia, mereu răbdătoare şi atentă cu mine, îmi suportă inclusiv nervii şi cuvintele spuse la nervi. Altă Balanţă şi ea. Îmi suportă şi gafele, exact când zic ce nu trebuie de faţă cu cine nu trebuie. Şi după ce trece supărarea, râdem de ne spargem. Nu cred că am râs în viaţa mea cu vreo colegă cum râd cu Leti sau cu d-na Vivi. Cu lacrimi, ceva de speriat! Nu ne-am pietrdut niciuna micul copil din noi. Daaaaa, şi de cele mai multe ori Leti şi d-na Vivi nu se supără pe mine pentru că ŞTIU că vorbesc la supărare şi pandalii când mă apuc de cuvinte grele, dar nu cred ce spun.

Eu sunt eu şi nu mă feresc să fiu eu. Nici nu încerc să-mi transform duşmanii în prieteni. Dar de ce, Doamne, mi-ai dat să cunosc şi tipologii de "devoratori"? Cu ce îl încălzeşte pe altul că eu am cu, poate, 2 ron mai mult decât el? Am zis doi lei vechi. Sau că nu ştiu cine de la nu ştiu ce alt compartiment face şi drege?

Dar ce îi interesează atât, dom'le?

Jamilla!!!

ps: the pic is from here.



joi, 30 octombrie 2008

ACUM 13 ANI

Cu acest articol particip la concursul organizat de eMAG cu ocazia lansarii in Romania a gamei de laptopuri HP Pavilion pe 30 octombrie 2008. Concursul este jurizat de Victor Kapra si de reprezentantii eMAG.
***
Acum 13 ani aveam 13 ani. Exact atunci am început să scriu la prima mea carte, finalizată la 15 ani şi publicată la 16 ani. Scriu de la 9 ani, dar exact la 13 ani m-au apucat curajul şi feelingul pentru cărţi inspirate din propriile experienţe.

Tot acum 13 ani mi-a plăcut prima oară de un băiat, eram într-a 7-a şi tot atunci am intuit (lucid-inconştient) răutatea celor din jur (sunt hipoacuzică, dar asta e altă poveste). Împlinisem 13 ani, băiatul care îmi plăcea nu mi-a adus o floare aşa cum îmi promisese şi, astfel am început să scriu la cartea aceea. Scriam după şcoală, cu frenezia aceea când ştii că dăruieşti cuiva necondiţionat o parte din tine şi, implicit, lumii întregi. Când ştii că împrejurările nu îţi dăruiesc întotdeauna oameni care să te aprecieze dar că poţi întrezări zările şi puterea vindecătoare a timpului. Cum altfel, decât prin propria lume interioară? Scriam pentru a descărca tot zbuciumul din mine, pentru a uita dezamăgirea de moment şi purtările unor colegi (impresiile de copil sunt cele mai puternice, nu-i aşa?), pentru a da mai departe emoţiile mele respingând răutatea cotidianului. Scriam necondiţionat.

Scriam cu senzaţia că voi încerca să nu fac promisiuni pe care nu le pot respecta, inclusiv în dragoste, scriam cu dorinţa de a-mi anestezia durerea din suflet şi conştiinţa faptului că sunt un pic altfel decât cei din jur. Scriam acum 13 ani cu toată fiinţa de atunci, cu dorinţa inconştientă de a-mi depăşi limitele şi, mai ales, cu dorinţa de a auzi mai bine.

Cartea începea să crească filă cu filă, să devină volum de poezii şi proză. “Aruncam” în ea toate clipele mele care refuzau să-şi asume responsabilitatea, toate privirile care nu mă lăsau să-mi văd propriul orizont şi, mai ales, toată puterea de convingere asupra faptului că, orice s-ar întâmpla în viaţă, mă voi lupta şi pentru fiecare firicel de timp, pentru a-mi învinge limitele şi pentru a fi, mai ales, mai bună decât alţii.

Şi am reuşit, cu timpul.

Am învăţat astfel, acum 13 ani, cum să încep să-mi tratez dizabilitatea, adaptând-o la realitatea de zi cu zi (tratând-o ca pe o abilitate) şi, mai ales, dorindu-mi să fiu printre cei mai buni, reuşind să simt tot ceea ce nu reuşeam să aud. Să cred şi ce nu văd, doar pentru că o simt. Să cred în mine şi în calitatea prezentului de a mă învăţa cum să găsesc catalizatori dincolo de dureri sufleteşti, în bucuria că sunt, că exist. Atunci am înţeles eu cu adevărat ce înseamnă motivaţia şi diferenţa dintre emoţiile negative şi cele pozitive şi că, mai ales, forţa interioară este aproape totul. Exact atunci am descoperit puterea cuvântului şi cum să merg mână în mână cu timpul propriilor gânduri.

Cartea începută atunci, la 13 ani, m-a învăţat că îmi pot lăsa emoţiile să mă conducă, dar m-a învăţat şi cum să încep să le conduc eu, acceptându-mă pe mine exact aşa cum sunt, indiferent de părerea celorlalţi.

M-a învăţat prin simpla calitate de confident imaginar, că pot reuşi să-mi conturez propria artă de a trăi în voia mea. Acelei cărţi i-am dat numele “Zbuciumul prezentului” şi a fost publicată la o editură din Tg-Jiu. I-au urmat altele, dar ea, prima, a fost impulsul de care aveam nevoie pentru a creşte în propriul meu suflet.

Acum 13 ani am început prima oară, să mă dezvălui lumii exact aşa cum sunt eu, Oana, un om printre oameni, dar totuşi, mai altfel decât ei.
Sunt ceea ce sunt şi sunt, pur şi simplu.

marți, 28 octombrie 2008

Despre speranţă

  • Se zice că speranţa moare ultima.... eu încă nu m-am convins de asta. Cred în această propoziţie dar nu o simt cu toată fiinţa, poate şi pentru că, de cele mai multe ori, ne aflăm în situaţii de viaţă care te fac să nu mai ştii, la un moment dat, cine eşti.

  • Am citit curând despre Ingrid Betancourt. Uitasem de ea, iar cei care nu îi cunosc povestea, pot citi aici si aici, sau pot da o simplă căutare pe nea gogu. M-a impresionat sincer povestea acestei femei şi nu în modul în care spui "da, băi, bravo ei, a reuşit, e liberă etc" ci în modul în care mă bucur sincer că e liberă, că nu a murit, că (mai mult ca sigur), deşi rămâne cu traume enorme, şi-a recăpătat putinţa de a se întoarce la familie.

  • Nu mi-a venit să-mi cred ochilor şi nici măcar nu îmi pot închipui cum poate rezista un om, o femeie, 6 ani în captivitate, într-o lume a bărbaţilor, în junglă şi nu numai. Dar aspectul ăsta m-a făcut să mă gândesc la frica mea de a face anumite alegeri în viaţă, de a îndrăzn mai mult ca oricând atunci când îmi doresc ceva cu toată fiinţa.... de a încerca, încă o dată, să rămân cu adevărat eu. Până la urmă, e atât de simplu!


  • Uneori sunt laşă. De-a dreptul laşă şi bestial de fricoasă. Alteori sunt curajoasă, poate prea inconştientă, cu o doză de asumare a propriei realităţi.

  • Şi atunci, de ce dragostea de celălalt, de sine şi de lume poate să doară uneori? Sau însăşi dorinţa de schimbare?

  • Timpul doare. Firea mea mă doare şi mai şi acum. Şi atunci, de ce nu îmi doresc să fiu altfel?


  • Jamilla!

PS: fotografia este luată de aici.

luni, 20 octombrie 2008

REVELAŢIE

Ce ar fi fost dacă eu nu mă năşteam aşa cum sunt, dacă lumea nu era aşa cum o văd prin zâmbetul meu şi dacă nu aş fi auzit deloc ??


Nu aş fi ştiut cum să iau noaptea în braţe cu palmele zilei.


Jamilla!


ps: preluarea fotografiei mele fără acordul meu nu este permisă.

vineri, 17 octombrie 2008

VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

  • Mama mea este cadru didactic şi directoare adjunctă la o şcoală din judeţ. Recent, a trecut (cu fair-play, dar nu aici vreau să ajung) printr-o întâmplare destul de deranjantă: a fost interpelată dur de un grup de liceeni abia intraţi în curtea şcolii.
  • Ei, şi ce s-a întâmplat? Simplu, a avut loc o altercaţie verbală între grupul de liceeni şi mama, ea încercând să-i roage frumos să părăsească incinta şcolii, ei sărind cu înjurături şi cuvinte triviale inadecvate vârstei lor. Noroc că mama este trecută prin astfel de situaţii în cei 35 ani de învăţământ şi ştie cum să reacţioneze şi să aplice principii de negociere inclusiv cu adolescenţii violenţi. Sincer, am văzut-o pe mama vizibil afectată.
  • Problema care mă frământă este alta: voi aţi observat că generaţiile actuale sunt mai tupeiste? Că se ajunge la prea multe rahaturi? Dar parcă prea prea... ok, sunt de acord să-ţi susţii punctul de vedere, dar civilizat şi nu apelând la mijloace justiţiare violente şi inadecvate. Şi nu astfel. Şi nu faţă de persoane mai vârstnice (nu că maică-mea ar fi bătrână, chiar arată mortal la cei 50 ani ai ei, ţineam musai să subliniez aspectul ăsta) şi nici sărind la bătaie!
  • Dincolo de faptul că aceste comportamente îşi au rădăcinile - majoritatea! - în educaţie, traume personale, emoţionale, lipsuri şi frustrări sau, pur şi simplu, teribilism, mi-a rămas un gust amar. Mama a venit nervoasă acasă, puţin tristă, vizibil afectată. Nu, nu vă gândiţi că era speriată ca de bombe, nici vorbă, speriată a fost când am luat eu bătaie zdravăn de la un fost puşcăriaş (nu râdeţi, nu glumesc!), de am stat 2 zile pe la neurologie.
  • Dar pe mine una, m-a durut să văd tristeţea în ochii ei. Că lumea ajunge astfel, că influenţa unor dascăli care se chinuie realmente (mama a adus şi consilier şcolar în unitatea ei) pentru elevi şi nu numai, şi are şcoala cu cele mai bune rezultate din judeţ.
  • Am stat de vorbă amândouă, dincolo de faptul că suntem într-o lume în schimbare, ajungi să te afecteze anumite comportamente, cuvinte şi nu numai. Ajungi să te întrebi, să te pierzi în variante de răspuns şi să te trezeşti într-o zi cu întrebarea "încotro, măi oameni buni?".
  • Să fim serioşi, ce dracu! Tre" să recunoaşteţi, sunt situaţii care şi pe voi vă scot din minţi. Ştiu ce spun, lucrez într-un domeniu în care am parte şi eu de situaţii riscante, am mers şi cu Poliţia la cazuri. Dar mă enervez când mulţi alţii tac, tac pur şi simplu.
  • Ştiţi ceva? Violenţa în şcoală se perpetuează! Din păcate. De aici derivă şi pornografia infantilă şi multiple alte situaţii. Violenţa ne priveşte pe toţi : părinte – elev – profesor -, este necesară implicarea mult mai activă şi participativă de ONG-uri sau organisme competente (autorităţi), poate şi activităţi de week-end - teatru social pt şcolarii mai mici (cine zicea că şcolarul de azi e adultul de mâine?).
  • Parcă pe vremea mea nu era aşa! Şi sunt sigură că vă amintiţi şi voi, mulţi încă visam idealişti la o vârstă la care alţii dau teste naţionale dar se şi droghează. Crud de real, cum spuneam odată.
  • Violenţa deja devine flagel. Ce SIDA; ce alte alea, când violenţa chiar o întâlneşti peste tot? Dar când devine din ce în ce mai puternică în şcoli?

  • Formele ei – verbală, fizică, emoţională, etnică şi comportamentală ţin de sursele socio – culturale, economice, e adevărat. Dar să nu uităm că violenţa poate fi percepută drept un fenomen normal/anormal în funcţie de context şi totuşi, vreau să subliniez că diferenţele de percepţie provin din diferenţe de mediu socio-cultural, vârstă.
  • Când vrei să ajuţi pe cineva violent, ca şi profesor părinte, angajat în domeniul asistenţei sociale, te trezeşti uneori că există şanse de diminuare dar NU de eradicare - pentru că condiţia (scuzaţi cacofonia!) ar fi prevenirea şi nu intervenţia. Iar de foarte multe ori, dacă este vorba de minori, părinţii, tutorii legali, nu se implică total, considerând reacţiile ca pe izbucniri adolescentine, asta e o variantă, sau considerând reacţiile ca pe rebeliune şi atunci trag scatoalce la copii nerealizând ce fac de fapt: perpetuează pentru că, nu-i aşa?, copiii IMITĂ. Imitaţia tinde să devină totul, din ce ajung să văd eu zilnic.

  • Există şi o subcultură promovată în primul rând de mass-media, dar există şi filtre de atenuare ale violenţei– părinţii, şcoala, nu întotdeauna viabile. Toate formele de violenţă sunt greu acceptate (în funcţie de particularităţile individuale) şi ajungem să ne confruntăm cu stigmatizări.

  • Sursele violenţei în şcoli pot fi relaţii deficitare profesor-elev, elev-elev, părinte-elev,
    management defectuos, lipsa de valorizare a individului etc dar eu consider că cea mai mare influenţă este însăţi presiunea grupului.
  • Atât pentru astă-seară, că merg pe la mama la o ciocolată caldă. Dar îmi stătea pe creier să scriu.
  • Mi-am promis însă, să mă străduiesc (nu îmi propun să şi reuşesc, ci să încep cu paşi mici şi siguri, să mă străduiesc!) să fiu un părinte asertiv şi, înainte de toate, să încerc să-mi înţeleg copilul. Măcar să încerc să-i dau viitorului meu copil mereu acces la informaţie, dar de aşa natură încât să mă întrebe măcar, ceea ce nu înţelege şi de aşa natură, încât să-i pot valoriza voinţa pozitivă cât pot de des.
  • Jamilla!

ABSENŢĂ

Din volumul "Înger de octombrie", de Oana Rovenţa-Micu.
Titlul se referă la faptul că, deşi de multe ori avem aproape totul, tot ne lipseşte ceva. Sau, pe de altă parte, constatăm că, de fapt, nu ne-a lipsit acel "ceva".
Se referă la clipele neştiut de apreciate, la lucruri, amintiri, oameni pe care nu îi mai vrem, dar fac parte din viaţă. La paşi, la drum, la ceea ce vrem.
Se referă la timp însuşi, la puterea demiurgică a fiecăruia de a face propriile alegeri.

*********
"Simţi că-ţi lipseşte ceva. Diseci întruna totul din mintea-ţi, încercând cu disperare să găseşti acel lucru. Neatenţia faţă de lucrurile simple şi tocmai de aceea, în mod ludic, veridice, te face să vezi că nu ai fi vrut ingenuitatea rezonării sentimentului tău de dragoste cu existenţa carnală. Ai fi vrut şi, încă, mai vrei starea de a fi, pur şi simplu, prin acea rezonanţă, fără ca cele mai bune intenţii ale minţii tale să mai fie nevoite să facă ceva.
Iată că prestaţia forţei tale de a acţiona în virtutea a ceea ce trebuie, scade acum sub forţa convingerii de a trăi, pur şi simplu. Cel mai sigur ţi se părea înainte, să-ţi păstrezi implicarea deplină în devenirea ta ca om şi acum, constaţi cu bucurie chiar, că renaşti prin recunoaşterea absenţei din viaţa ta, pentru ca să poţi schimba chiar şi o fibră a plasei din jur. Constatând, dai impulsului creator putinţa de a croi un nou drum, o nouă vreme fiinţei tale, de a te redescoperi fără saturarea cotidianului.
Proferai înainte, fără a realiza exact, calomnii la adresa obligaţiilor şi, dintr-odată, momentul recunoaşterii unei lipse în viaţa ta îţi apare ca şi o nouă şansă. Ca să redevii tu, nu-ţi trebuie mai mult decât ai nevoie. Doar să nu mai vezi lumea întreagă, prizonieră într-un anumit fel, în sufletul tău. Nici tu, ostatic al raţiunii.
Eşti de pe acum, suspect de ingenuu în desfătarea cu care contempli lumea mea. Ţi-am dat voie să o cunoşti. Şi atunci, revederea cu tine însuţi din vremea adolescenţei, te face să redevii tu. Nu dragostea vibrând până la saturarea fiinţei ţi-a făcut cunoscută absenţa a ceva din viaţa ta dinainte, ci însăşi implicarea deplină în ea, fără a refuza dorinţa cunoaşterii.
Îţi semnalam des că impulsul meu de a persista în nevoia de existenţă în drumul cuiva, trecând dincolo de disperare, mă strivea în mod inexorabil. Privind totul din alt unghi de vedere, îţi vedeam şi sufletul trăindu-şi devreme timpul. Te contrariam zâmbindu-ţi, cu aciditatea gesturilor călcate grăbit într-o conversaţie. Nu cu masca pe care o vedeau ceilalţi, ca pe un veneţian de la carnaval, ascuns sub un maldăr de sclipici şi brocart, ci aşa cum te vedeam eu.
Căutându-mă mereu în sala semiîntunecată, te căutai de fapt , PE TINE. Abia atunci, fără să fi fost speriat, vedeai cum să destrami plasa trecutului, dând prin inocularea acelei absenţe în tine, noii clipe, alt chip."
JAMILLA!

luni, 13 octombrie 2008

La ceas de seară

UPDATE: Dintre mii de steluţe de mare, una are nevoie acum de o lumină în zare...! Opreşte-te o clipă, citeşte...!
*****
Mi-au trecut nervii de acum câteva ore. Aşa sunt eu, o Balanţă vulcanică, dar şi liniştită. Nu mă ţin mult stările negative, mă descarc şi redevin aceeaşi. Mereu aceeaşi şi totuşi alta, zi de zi.
Sunt prea om, prea eu, prea Oana ca să fiu altfel. Nu aş mai fi eu, altfel.
Sunt cu ziua de mână şi cu noaptea în braţe. Îmi caut drumul printre sufletele altora, dar cu paşii mei. Îmi iau timpul de mână, zâmbind iubitului meu. Îmi privesc părinţii cu toată dragostea din lume şi îl mângâi pe Alfie, cuţulachele meu. Ascult muzică, simţind cu mâna pe boxe vibraţiile sunetelor care sunt mai lente.
Vă las în compania lui Omar Khayyam şi a unei melodii pe care o ador.
Seara bună tuturor şi un mic zâmbet celui drag.
Jamilla!

=====
===
"Viaţa se grăbeşte, rapidă caravană.
Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa.
Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană,
Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…"
=====
===


Nu am chef azi

(UPDATE: fiecare dintre noi are propria stea. Dar unele stele pălesc timpuriu. Steluţele de mare sunt şi mai deosebite. Dăruieşte o scânteie...! Opreşte-te şi priveşte aici, nu suntem singuri pe planeta asta)
=======
=======
... de nimic.
Întrebarea e, oare când?
Mă scoate din minţi faptul că, uneori, bărbaţii uită să-şi aprecieze prietena, iubita, soţia.
Chiar şi la chestii mărunte, dar importante pentru noi, femeile.
E uşor să tot primeşti, dar trebuie să mai şi dai, nu numai să tot primeşti.
Şi eu sunt om, şi eu vreau.
Şi mie mi-ar plăcea să fiu unica, nu ca şi cum aş fi unică. E valabilă şi viceversa.
Mă întreb dacă am fost vreodată pentru cineva, UNICA, nu ca şi cum aş fi unică.
Deh... femeie.
C-aşa e în tenis!
Dureros? Poate crud de real.
Jam.

miercuri, 8 octombrie 2008

LA PRIMA VEDERE ... ZÂMBEAI! (... Laurei Damian)


Pe 11 octombrie Laura ar fi făcut 30 ani. Restul cuvintelor nu îşi mai au locul.
Când am cunoscut-o pe Laura, zâmbea. Bucureştiul nu mi se mai părea nu ştiu cum, datorită ei. Mi-a rămas efectiv lipit de gânduri zâmbetul Laurei.
Textul face parte din volumul "Înger de octombrie", de Oana Rovenţa-Micu.
= = = = =
= = = = = = =
= = = = =

... dorindu-ţi multe atunci când ştii că eşti privită de cineva cu care ai vrea să intri în vorbă, mai ales dacă eşti într-un autobuz al vârstei mergând spre alte zări iar ochii celuilalt sunt atât de atrăgători că te gândeşti, pentru o fracţiune de secundă, « ce ar fi dacă ? » şi el îţi răspunde la priviri mai mult decât te-ai fi aşteptat.

Începi să vezi că a învinge teama de ceilalţi, de priviri şi răscoliri ale celor din jur înseamnă a te învinge pe tine, cea din trecut şi să poţi şti cum să mergi mai departe senină, cu calmul cuiva care ştie că îşi poate găsi criza vârstei după uşă, şi să te doară undeva de sfârtecarea asta, care parcă te întregeşte la loc la un moment dat, pe fondul unui sentiment de siguranţă ştiind că nu eşti totuşi, singură. Înveţi cum să vezi din nou cu alţi ochi. Înveţi izbăvirea de cotidianul ce te oboseşte parcă, mai mult ca niciodată. Ce e şi mai ciudat, ajunge să te obosească fizic cu respiraţiile devenind mult mai grăbite să spargă sticla ochilor din jur.

La prima vedere găseşti alinarea fără să o realizezi, deşi înseamnă a pierde din spaţiul atât de intim al sentimentului că erai a cuiva şi nu mai eşti, nu în acum-ul atât de intangibil în care durerea şi tonul unei voci de la telefon ţi-au răpit ceva din inocenţa de copil aşteptând cu nerăbdare altă îmbrăţişare stfuoasă de zi galbenă în tonuri reci deşi celălalt supărat insista în altă durere a lui, completând-o şi mai acut pe a ta. Atunci realizezi pierdută în lumea sfârtecărilor tale cum nu vedeai calea pentru că nu voiai machiajul unei societăţi care îşi impune condiţiile abrupt.Trebuie atunci să te mulţumeşti în tot mai multe aspecte, uitând a fi pur şi simplu.

Eşti în gândul meu. Ai plecat, dar eşti.

A fi prin celălalt, a fi pentru tine şi apoi, pentru altcineva, a te metamorfoza fără constrângeri şi inhibiţii de om prea ocupat pentru a mai trăi pe deplin şi a sparge rutina de a mânca sau vorbi. Eşti.

Mi-ai arătat clipa, trăirea, gândul şi dorul.

... Şi zâmbeai! ...

Oana Rovenţa-Micu

= = = = =
= = = = = = =
= = = = =

Jamilla!
PS: În fotografia din dreapta este cea plecată în calea îngerilor, Laura.

vineri, 3 octombrie 2008

POVESTEA MEA

UPDATE: Dacă îţi prisoseşte ceva, nu arunca la gunoi! Altcineva are nevoie! La IsabelleLorelai, un îndemn şi o lecţie de viaţă. Încearcă, nu e greu.
*****
*****
Aveam 24 ani când am scris misiva de mai jos. Urma să apar în revista Glamour, la rubrica G-reality (martie 2007) şi, înaintea întâlnirii cu echipa de la revistă pentru a face fotografiile şi interviul, am fost rugată să-mi scriu povestea într-un mail către Mara Stroe, pe atunci şefa echipei. Făceam curat adineauri în Pc şi am dat de ea. Încă gândesc la fel, am acelaşi iubit (acum logodnic), acelaşi serviciu, am aceiaşi prieteni, am acelaşi fel de a fi. Trăiesc un amalgam de senzaţii când vă scriu rândurile asdtea. Luaţi de citiţi!
Jamilla!
  • "Sunt Oana, am 24 ani şi ador să trăiesc. Să trăiesc prin mine, prin culori, poezie, prin cei apropiaţi din jurul meu, prin tot. Nu aud ca ceilalţi, dar aud atât cât îmi trebuie. Credeţi-mă, nici nu am nevoie de mai mult.
  • Am fost frustrată de acest aspect până să cresc, dar când am crescut şi am înţeles multe din ce se întâmplă în jur, am zis mersi. Măcar am mâini, am ochi, am picioare, pot să mă bucur de plimbări, am ochi să văd răsăritul dimineaţa sau lumea din jur. Zic mersi că nu aud şi toate prostiile. Puteţi să încadraţi aici ce vreţi (fluierături pe stradă, înjurături între prieteni, răutăţi care nici nu merită ascultate şi alte fleacuri). Cu alte cuvinte, uneori aud numai ce vreau.
  • De multe ori, îmi ajunge să simt, ca să înţeleg. Să simt cât mai mult. Indiferent că îi simt pe ceilalţi, că simt trăirile prin ochii mei, conjuncturi de viaţă, vibraţiile de pe parchet pe tălpi sau muzica prin corp. Indiferent că mi-am format o empatie până la sânge, sau că văd viaţa cu alţi ochi. Să ştiţi, vorbesc şi la telefon, da! Poate pare ciudat, dar mă descurc fără foarte mari probleme la telefon, deşi nu cu oricine.
    Sunt absolventă a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul UBB Cluj-Napoca, promoţia 2005 şi a unui master la aceeaşi facultate. Şi am stat la Cluj 4 ani, fără părinţi după mine. Am vrut să văd cum e să te descurci singură, nu să stea mama să mă protejeze tot timpul.
  • În prezent, sunt asistent social în cadrul D.G.A.S.P.C GORJ. Doresc şi mai mult de la viaţă şi nu mă las până nu reuşesc, mai ales profesional.

  • Sunt o persoană cu deficienţă auditivă, mai exact hipoacuzie de percepţie acută bilaterală....şi nu mai ştiu cum. Nici nu mă mai uit în actele medicale, le-am dat naibii demult. Când am fost mică, nu mi-au dat şanse să reuşesc sau să fiu ce sunt astăzi, să vorbesc ca lumea şi aşa mai departe, şi uite că sunt om. Am urmat (de al naibii! Şi bine au făcut părinţii mei că şi-au ascultat instinctul) grădiniţă, şcoală şi liceu normale, nici vorbă de regim de şcoală specială. Sunt parte din lumea asta prin propria mea lume. Sincer, cred că nu contează cum te văd alţii ci cum te vezi tu ca om.
  • Ok, nu generalizez, eu văd prin ochii mei. Mă simt frustrată doar când interlocutorul nu vorbeşte cu faţa la mine, deşi îl aud, nu îl înţeleg. Oficial, sunt persoană cu handicap, neoficial sunt eu, Oana pentru toţi cunoscuţii, Jamilla pentru prieteni (deh, pasiunea pentru cultura orientală) şi sunt altfel, pentru apropiaţi. Cine mă ştie cât de cât, mă ştie ca pe un om sociabil dar afurisit şi, uneori egoist şi morocănos când vrea, vorbăreţ, sigur pe sine, o tipă excentrică şi extravagantă, pusă la patru ace şi atentă. ŞI mereu cu ochii pe gurile celorlalţi (mai pe şleau, labiolectură).
  • Pe cine las să mă cunoască şi mai bine, mă ştie de sufletistă (“mămăligă”, vorba unei prietene din facultate), sensibilă, plină de viaţă şi energică, puerilă chiar, încăpăţânată ca un catâr, scriind poezii când mă apucă (“feeling”-ul) şi iubind. Verdele, roşul, familia şi iubitul, dansurile (cine spune că, dacă nu aud bine, nu pot dansa prea bine, îi pot demonstra pe viu, pe ce gen de muzică vrea). Cred mai mult ca oricine că, atunci când simt, pot face mult mai multe lucruri decât dacă aş auzi şi mai bine. Am şi o grămadă de defecte, dar ce vreţi, toţi suntem oameni. Cel mai aiurea defect al meu e că sunt cicălitoare şi, uneori, răutăcioasă.
  • Am învăţat de mică ce inseamnă să-ţi înfrunţi problema, să lupţi mereu pentru a demonstra celorlalţi că eşti la fel de bun ca ei sau, poate, mai bun. Ştiu ce e aia să-ţi spună cineva ceva şi tu să înţelegi pe dos, lumea să râdă (poate nu neapărat de mine ci de comicul situaţiei, dar chestiile astea sunt dureroase, văzute prin ochii unui copil), ce e aia să se râdă de tine la şcoală sau să se vorbească la spate că nu pot face un lucru ca alţi oameni. Acesta este un mare defect al meu, simt mereu nevoia să demonstrez că pot şi mult mai mult decât ceilalţi. Dau greş uneori, reuşesc de multe ori.
  • Da, am plâns mult, dar şi mai mult m-am ambiţionat. Şi sincer, mi-a reuşit aproape tot ce mi-am propus. De la dezamăgiri crunte în dragoste sau în viaţă, am ajuns azi la bucurie reală. Fericirea ţi-o mai faci şi cu mâna ta, tu alegi cum să fii fericit. Demult, în urma unei decepţii am hotărât că îmi fac viaţa frumoasă, alegând să mă bucur de ea şi să nu mai amân să trăiesc.
  • Mi s-a descoperit problema sau cum vreţi să-i spuneţi, în jurul vârstei de 2-3 ani şi de atunci, m-am ambiţionat, cu ajutorul părinţilor mei, să nu rămân “închisă” în această “lume”. Nici măcar nu ştiu să vorbesc prin semne, şi nici nu mi-a trebuit să ştiu. Am învăţat să am şi fair-play în anumite situaţii, şi să rămân eu. Citesc foarte bine de pe buze şi uneori, intuiesc dinainte ce vrea să spună cineva, de la începutul unei propoziţii sau unui cuvânt. Nu mă întrebaţi cum pot vorbi sau auzi la telefon, nu ştiu să explic cum pot, dau sonorul tare, cunosc inflexiunile vocii respective, nu ştiu. Dar când îmi vorbeşti din spate, nu te aud sau nu te înţeleg deloc. Am fost şi la psiholog, şi la logoped, pe unde nu am fost în copilărie.
  • Dar ştii ceva, Mara? Cred că azi, mai mult ca oricând, sunt mulţumită că sunt aşa. Pe undeva am convingerea că, dacă auzeam cum auziţi voi, aş fi fost mai superficială, trufaşă, nu aş fi ştiut să apreciez ce am. Poate nici acum nu ştiu în totalitate. Ştii cum e, nu tu hotărăşti întotdeauna ce destin ai. Cel mai mult le datorez ceea ce sunt, părinţilor mei. Ei au refuzat cu obstinaţie să se împiedice în diagnosticul meu medical. Nu m-au obligat să port aparat auditiv ci m-au lăsat să aleg eu când să vreau să port. M-au lăsat să fiu ceea ce sunt şi să mă exprim cum vreau şi cum simt. Şi asta spune totul, nu credeţi?
  • Ce să mai spun, la 9 ani m-am trezit scriind o poezie pentru bunica. Şi de atunci, nu m-am mai oprit. La 11 ani, în clasa a 5-a, profesorul de matematică a descoperit că puteam să spun cuvintele de la coadă la cap (pe de-a-ndoaselea). Cum, necum, scrisesem în joacă nişte cuvinte ale unei probleme pe invers (exemplu: ce faci = icaf ec). Şi iarăşi, nu m-am oprit nici aici. Am ajuns să vorbesc fluent pe invers, dar păcat, nu am cu cine. Nu trebuie decât să-mi spui o propoziţie sau frază (să şi înţeleg ce spui) şi automat îţi redau mental, imediat, fără să mă uit pe foaie, pe de-a-ndoaselea. Hai că deja îmi sună a laudă în prostie şi nu suport. Mai bine mai modestă, decât infatuată. Până la urmă, sunt un simplu om ca toţi ceilalţi, nu e cine ştie ce mare chestie. Alţii au inventat telefonul, televizorul, internetul.
  • Prima mea mare reuşită, zic eu, a fost publicarea unui volum de poezie şi proză la 17 ani (nici vorbă de cursurile de manechine sau prezentările pe care le-am făcut 3 ani de zile în liceu, pe acestea le vedeam ca un hobby. Am refuzat să iau şi bani, prezentam din plăcere. Măcar mi-am dovedit că nu aveam trac în public). Am publicat în diverse reviste şi ziare, inclusiv în diaspora. Dacă mă întrebi de ce nu am participat la concursuri literare, nu aş şti ce să-ţi spun. Poate pentru că nu am sau nu am avut nevoie de confirmare pozitivă vizavi de ce scriam sau cum scriam. Poate că am simţit nevoia să fiu independentă, fără apartenenţă la vreun cenaclu etc. Să scriu din umbră şi să public când pot.
  • Următoarea mare reuşită a fost absolvirea liceului, cu media de bacalaureat 10. A fost cu adevărat primul impuls care mi-a demonstrat că nu pot fi cu nimic mai prejos decât ceilalţi oameni. Şi zău de nu m-am bucurat foarte tare. Pentru mine a fost ceva colosal, mi se părea că toată lumea era a mea, uitasem până şi de marginalizarea resimţită al dracului de dureros uneori, sau de bârfe. Lumea, când vrea, poate să fie rea, dar tot lumea mă poate face fericită alteori. Mi-am dezvoltat în paralel, simţul tactil al vibraţiilor, pentru mine un al şaselea simţ care mă ajută foarte mult când ascult muzică sau când merg pe stradă. Dansez pe absolut orice muzică, dezvoltându-mi o adevărată pasiune pentru dansurile orientale şi nu numai. Dacă aţi văzut vreun episod din “Clona”, atunci înţelegeţi la ce mă refer. Când mă prinde dispoziţia, port şi voaluri în oraş sau pe unde ies. Bineînţeles, în afara serviciului. Ador de fapt, să dansez în general, indiferent că joc la o nuntă până iese sufletul din mine, sau că mă epuizez în discotecă pe ritmuri house.
  • Consider că sunt un om foarte norocos pentru că sunt exact aşa cum sunt şi am ce am. Ştii când mi-a fost cel mai frică, foarte tare? O spun pe şleau, când am început serviciul. Una era să fiu elevă, apoi studentă, profesorii te înţeleg, la fel şi colegii fiecare te ajută cu ce poate şi aşa mai departe, şi alta e să fiu la ordine, pe propria răspundere, într-un colectiv de muncă. Uite, am un an şi 3 luni de când lucrez în domeniul în care m-am specializat şi constat că nu e dracul chiar aşa de negru cât pare. De mine ţine şi a ţinut, să mă descurc şi, atunci când nu pot ceva (de ex, să dau un fax că nu aud eu tonul din alt oraş), să găsesc altceva compensatoriu (un coleg care să mă ajute la ton, că restul fac eu). Sau, partea bună, când e gălăgie uneori în birou, eu să lucrez liniştită căci mă pot detaşa. Cel mai tare lucru pe care l-am învăţat, e să găsesc mereu, dar absolut mereu, partea bună a lucrurilor chiar şi în cea mai negativă întâmplare. Asta după ce îmi trec nervii de moment.

  • O surpriză super tare a fost când mătuşa mea a scris la emisiunea Andreei Marin şi m-am trezit la Surprize Surprize. M-a pocnit un trac teribil, când a început emisiunea şi am realizat că o să am parte de o surpriză (un aparat auditiv), îmi frecam întruna buzele una de alta într-un tic nervos. Cine a văzut emisiunea (prin 8-10oct 2004, parcă), a putut vedea o tipă care, pe parcurs, a început să râdă şi să glumească în timpul interviului în direct, mă simţeam aşa de bine printre atâţia oameni, toţi atenţi la mine! Am uitat până şi de camera aţintită pe mine şi am fost eu, m-am comportat exact cum am simţit.
  • Dacă nu aş fi fost hipoacuzică, poate că nu aş fi ştiut să mă bucur de viaţă cum ştiu eu şi să apreciez ceea ce am: părinţi iubitori care au luptat să-mi depăşesc diagnosticul, un iubit care e sufletul meu, prieteni adevăraţi, colegi şi, în sfârşit, o viaţă pe care o consider extrem de normală şi de care mă bucur cât pot. Sunt nebunatică şi serioasă totodată. Pe lângă asta, lumea spune că sunt frumoasă şi arăt bine. Eu spun că sunt exact cum mă simt. Da, am şi momente negative, când tun şi fulger, pun totul la suflet şi sufăr din te miri ce, ba mai şi rănesc pe cei din jur. Dar nu mi-e ruşine să le arăt, pentru că sunt om. Am cunoscut şi cunosc oameni cu handicap mult mai grav decât al meu. Ce tot vorbesc, cred că diagnosticul meu nici măcar nu e handicap, pe lângă tragediile trăite de alţi oameni, care sunt infirmi şi prea tineri chiar. Mă şi simt vinovată, de multe ori.
  • În paralel cu studiile, mi-am continuat pasiunea pentru scris şi literatură, având la activ, în prezent, trei cărţi publicate (“Zbuciumul prezentului”, “Redau tăcerii glasul”, “În şapte culori deasupra fiinţei” şi trei în lucru – , primul fiind “Înger de octombrie”). Sunt fermă şi hotărâtă în general, îmi susţin părerile cu convingere şi nu mă tem de provocările vieţii. Dar culmea, mi-e frică de insecte şi de maidanezi.
  • Dacă se întâmplă să dau greş cu ceva (şi se întâmplă!), merg pe principiul : “orice şut în fund este un pas înainte!”. Totodată, sunt perfecţionistă şi organizată, punctală, lucru care îmi dăunează uneori. Pentru că, încercând să-mi depăşesc limitele, îmi pot face rău mie însămi. Şi nu vreau să mă întind mai mult decât îmi este plapuma.
  • Cele mai mari dureri ale mele au fost lupta cu prejudecăţile oamenilor, marginalizarea pe faţă şi în spate vorbe dure, suferinţa din dragoste şi neputinţa de a auzi ca ceilalţi în situaţii în care chiar trebuie să auzi din prima (la teatru, la o şedinţă cu multe persoane etc), precum şi anumite traume (un accident în urma căruia am suferit arsuri şi mi-a dat fobie de foc, o hărţuire cand eram studenta, ajunsă aproape de extrem şi altele, zău că nu mai au importanţă. Mai târziu, lupta cu obstacole inerente drumului în viaţă).
  • Actualmente, cea mai mare durere a mea este că, de multe ori, nu sunt văzută conform adevăratului meu potenţial ci conform aspectului estetic. Mă doare că există, încă, foarte multe prejudecăţi (mai ales în provincie) şi că se merge greu pe ideea de a avea încredere că o persoana cu deficienţă auditivă chiar poate realiza sarcini la fel de bine ca ceilalţi, în felul ei. Plâng des dar şi zâmbesc des. Uneori clachez, dar mă ridic şi merg mai departe pentru că nu mă tem să lupt. Nu am voie să renunţ, mai ales când văd oameni imobilizaţi care reuşesc imposibilul. Mi-a fost ruşine într-o vreme de auzul meu. Vezi, vorbesc la trecut şi nu mă tem să arăt ce am simţit. Am sprijinul prietenilor mei şi, cel mai important, al familiei mele şi iubitului meu. Deficienţa nu m-a îngropat în neştiinţă şi frică, m-a ajutat mai degrabă, în a-mi dezvolta alte abilităţi. Cum am citit pe undeva, în a-mi transforma dizabilitatea în abilitate. Sunt capabilă şi să tastez foarte repede la calculator, mult mai repede decât colegii mei, sau la tel mobil (sms). Şi, mamă, ce îmi mai place să râd şi să glumesc!
  • Sunt capabilă să compun pe loc o poezie sau proză fără să gândesc, ci doar să simt. Las versurile să vină de la sine. Las lumea mea să mă dea lumii oamenilor. Sunt capabilă să rezist la stres şi să-mi duc la final ţintele şi scopurile, cele realizabile, de atins.
  • În raport cu vârsta mea, sunt îmbătrânită uneori, din punct de vedere sufletesc. Poate e o prostie. Nu pot face tot timpul tot ceea ce îmi propun sau ce mi-aş dori (limbi străine fără probleme, diverse etc). Recunosc că, uneori, deficienţa mea mă învinge pe moment. Dar înving eu mai târziu, găsesc naibii o cale. Sunt optimistă, se şi vede în hainele mele, în tot ce port şi ce vorbesc, în tot ce ador şi în ce fac. Când am toane, sunt fashion-victim, când sunt în alte dispoziţii, mă doare undeva de tendinţe, mă îmbrac cu ce simt. Sunt nebună după accesorii, cărţi (psihologie, literatură, filosofie, etc), staţiunile de mare. Mor după cluburi, cafenele, tot ce ţine de lume şi, totodată, mor după tot ce ţine de suflet şi oameni. Sunt extrovertită până la refuz când vreau şi, totodată, introvertita, pot să tac şi să nu mai scot un cuvânt. Sunt la extreme (balanţă).
  • Nu sunt timidă şi nu mă jenez în societate. Visez la o carieră multilaterală, să predau undeva, să mă înfrunt pe mine şi multe altele. Nu mai am complexe, nu complexe care ţin de auz. Dacă mă mai scoate ceva din sărite, e când mă îngraş, deh, sunt femeie.
  • Nu suport singurătatea şi ador să am cât mai mulţi oameni în jur. Gândesc mai matur în raport cu alte fete de vârsta mea, în primul rând urmăresc sa-mi îmbunătăţesc cât mai bine funcţionarea socială şi profesională.
  • Într-un fel, am fost o protejată a sorţii. Am avut părinţi care să ducă o muncă de Sisif ca să mă ajute, am avut inteligenţă în cap şi nu am ştiut ce înseamnă să mori de foame, nu am fost singură. Am avut prieteni, oameni care mă iubesc, şansa şi personalitatea mea de partea mea. Poate că şi aceasta a fost un atu important în reuşita mea. Ce mi-a luat Dumnezeu, mi-a dat altceva în plus. Am învăţat din greşeli şi suferinţă dar am ştiut să primesc bucuria, apoi.
  • La ora actuală, pe lîngă părinţi, cel mai mare suport şi sprijin este prietenul meu. Este omul care m-a acceptat exact aşa cum sunt, văzându-mă pe mine cum mă văd şi părinţii, dincolo de deficienţa mea."
  • Jamilla!