Femeia și aventurile

Unele femei trăiesc numai cu gustul aventurii. Nu aventura de orice fel, gen o călătorie în locuri exotice, ci aventuri sexuale. Altele își doresc s-o facă măcar o dată în viață, să vadă cum e, căci gustul incitant al gândului în sine bate, probabil, rațiunea cotidianului plictisitor. Love affairs sunt doar pentru marile vedete, marii afaceriști, femeile versate ori –prestatoare în domeniu-- care știu exact la ce se așteaptă sau ce își doresc.

Aventura este înțeleasă ca schimb de plăcere sexuală, timp de o noapte sau de două-trei, fără niciun fel de implicație morală sau de obligații și aduce cu sine avantaje, dezavantaje, disconfort emoțional sau, dimpotrivă, pasiune și energie întreținute de conștiința nopților scurte. Depinde de la femeie la femeie, de stilul educațional de care a avut parte sau de influența mediului de viață.

Unele femei singure nu își doresc aventuri sau nu au avut niciodată. Pentru ele, fără vină și greșeli, totul ar fi mai ușor și nua r fi nevoite să înfrunte propria realitate, dar nici așa nu este simplu, căci vor visa la ceva incitant sau vor căuta evadarea în alte chestii.

Avantajele sunt pentru femeile ieșite din relații lungi, cu despărțiri amiabile sau mai puțin amiabile, care au nevoie de o evadare sexuală sau de plăcere/relaxare fizică, pur și simplu, fără să se gândească la nimeni și nimic. De distracție și atât. Sau sunt pentru tinerele care doar așa trăiesc. Ori sunt avantaje scurte, de moment și se merge pe carpe diem (trăiește clipa), repetând însă, nopțile. Sunt și pentru fetele singure dar cu carieră pe forțele proprii, care pur și simplu nu au cheful/timpul necesar pentru implicații/complicații. Și atunci își iau plăcerea și singurătatea și o impărtășesc preț de o noapte. Aventurile sunt avantaje simple inclusiv pentru oricine e singur (sau nu… deși aici pot interveni consecințe dezastruoasecu victime colaterale, pentru viețile celor implicați), dacă le privești ca situație simplă, cu puține complicații sau chiar fără ele. Aventura nu ține de dezvoltare personală și de evoluție spirituală. Ea ține doar de fizic și de distracție, privită ca o activitate de sex sportiv. Riscurile pot fi minime sau maxime, de la situație la situație și de la caz la caz (ca orice lucru în viață sau ca orice situație cu 2 fețe, sunt și femei implicate în relații, care ajung să aibă aventuri din varii motive subiectul ăsta e prea complex să-l dezvoltăm acum). Pentru femeile singure, riscurile sunt minime și cu efecte considerate sănătoase. Un alt avantaj poate fi puterea și controlul propriului prezent și al propriei alegeri de a-ți petrece noaptea și de ați asuma un zâmbet nou, dimineața. Cu condiția, probabil, să nu-l mai revezi, ca să ai la ce visa sau ce povesti nepoților.

Dezavantajele unei aventuri, sunt că femeile care visează la o aventură (ca în filme chiar, deși sună răsuflat), indiferent dacă sunt implicate în relații sau nu, ajung să aibă așteptări prea mari și să ceară promisiuni timpului celorlalți. Părerea mea. Pentru că dezamagirea de a doua zi dimineață poate fi frustrantă, căci noaptea a trecut prea repede sau senzația de a doua zi nu e cea așteptată, când patul rămâne gol și femeia se simte părăsită. Iar gustul amar nu ți-l poți îndulci, cred, cu niciun fel de zahăr, indiferent că e gestul prietenei sau al cuiva drag, ori niște cumpărături sua o afacere de succes. Sau experiența în sine nu a fost așa cum trebuia, ori incompatibilitatea fizică a survenit rapid. Am văzut și eu Sex and the City, dar nu putem compara România cu SUA, și nici influențele exterioare ale prejudecăților existente, ori mijloacele de adaptare la viața în sine. Aventura nu este privită întotdeauna ca o distracție asumată de sine în România (nu vorbim aici de cercurile mondene cu altfel de experiență și altfel de mijloace financiare/ provocări ale clipei), ci este mai mult ascunsă. Pretențiile unei femei cer rezultate pe măsură. Efectele pot fi dezastruoase, tot pe măsură. Un dezavantaj ar mai fi și că, dacă nu te protejezi sau nu cunoști persoana în cauză suficient, te riști cu BTS.

O regulă a aventurilor, în literatura de specialitate, e că femeile nu trebuie să-și introducă partenerul de nopți pasionale (și atât!) în cercul obișnuit de prieteni. Dar ce te faci cu obișnuința în sine?! Cunosc asemenea cazuri iar prietenele în cauză nu au uitat prea rapid experiența în sine. Dar nici nu au mai repetat-o. Îmi povesteau detașate despre aventură dar ceva mă face să cred că au dat vrabia din mână pe cioara de pe gard. Nu s-au simțit jenate sau vinovate ci, pur și simplu, goale și, ca să citez pe una din ele, --nu mă simt nici măcar rănită, am doar un gust amar, mă simt ciudat, exact cine nu sunt--. Cunosc și un caz fericit, a avut o aventură mișto, nu l-a mai văzut niciodată, au știut fiecare ce a vrut de la celălalt și acum noi două râdem de detalii și de ceea ce-și mai amintește. Alt dezavantaj poate fi că intimitatea nu este de natura unei apropieri reale, căci nu poate fi vorba să rămâi prietenă cu aventurierul tău sau să ai parte de momente intime așa cum poți avea numai alături de cineva într-o cursă pe termen lung. Pasiunea e bună pe moment probabil, căci –ca la orice lucru sau ca la orice situație din viață—pe termen lung poate surveni monotonia și plictisul. Nu elti mai deschisă ântr-io aventură ci doar cauți necunoscutul care te atrage iremediabil sau care îți trăsnește niște palme neașteptate.

Stimularea emoțională a aventurii procesează experiența prezentului și a plăcerii, dar nu oferă garanții de păstrare în timp. Pe de altă parte, poate fi o evadare din cotidian care poate detensiona și mințile cele mai strălucite. Sunt oameni și oameni, cazuri si cazuri, fel de fel de situații.

Mai important ca orice, femeile știu că nu își pot permite să-și piardă demnitatea. Au dreptul să aleagă o aventură sau au dreptul s-o refuze. Important e să fie pe placul lor, să nu se simtă vinovate, să-și asume experiența și să treacă, pur și simplu, mai departe.

Orice ar alege, totul e să-și asume inclusiv senzațiile de după, nu numai căutarea timpului pierdut.

Jamilla!

(art.publicat și pe redwind.ro)

DE MÂNĂ CU TIMPUL

… sau cine se grăbeste, el ori noi!?

Am împlinit 28 ani recent. Sunt măritată de câteva luni, suntem împreună de 5 ani. Sunt fericită. Nu e lucru mare, e doar viața mea. Mă nefericește însă, TIMPUL. Dușmanul și prietenul meu, al nostru, al tuturor. De mine, de noi depinde ce alegem: să ne fie prieten ori dușman? Să ne grăbim pe lângă el, sau alături de el?

Dincolo de toate astea, rămâne gândul ,, Ce urmează?!,,.

Nu mă gândesc la un copil acum. Nici la carieră sau la faptul că sunt bugetară și, ca sute de mii de alți bugetari, suntem în incertitudine financiară. Nu mă mai gândesc la insatisfacțiile avute de-a lungul celor 28 ani. Ci la satisfacția de acum, la satisfacțiile de până acum, mici, mărunte, mai mari, dar numai și numai ale mele. Încă învăț să coexist cu timpul, nu contra lui. Liniștea interioară contează cel mai mult în această coexistență. De ce să mă grăbesc și eu!? De ce să-mi despart educația de valorile afective, ori judecata de crucea unui cotidian prea încărcat, atunci când timpul o cere, în loc să remarc marea calitate a acestui timp (veșnicia) în raport cu mica, infinita condiție umană (moartea)?! Ca atare, apreciez esența aceste coexistențe: să înveți să nu aștepți acțiunea și dovada că trăiești. Să înveți să acționezi oricum ar fi, în acord/dezacord cu tine, dar să acționezi. Chit că timpul se grăbește mereu.

Ce se întâmplă cu timpul de astăzi? Unde fugim așa? Unde sunt dorințele mele de anul trecut? Dorințele soțului meu și așteptările noastre? Schimbarea asta, clipă de clipă, îți poate omorî existența alegerilor anticipate în suflet. Dar îți poate revela esența acestui nou viitor, gândul că înțelepciunea nu distinge binele de rău și timpul de om, înțelepciunea te lasă să fugi sau să stai, ca să adaptezi norocul la ceea ce alegi în timp. Te lasă să îi privești pe cei dragi, nu cum i-ai privi ultima oară, ci cum îi privești zi de zi și să înțelegi, DACĂ VREI/EȘTI PREGĂTIT/Ă.

Unde e siguranța timpului, chiar și cea din copilărie, când ne jucam liniștiți în ograda bunicilor sau în apartamentul părinților, cu senzația că nimic nu este de prisos la acel moment?! Unde e clipa pe care o prindeam bucuroși în brațe, când ne serbam zilele de naștere alături de alți copii și ne simțeam cei mai importanți în fața familiei, figurile centrale pe care nimeni și nimic nu le putea atinge atunci!? Unde e primul sărut, prima amintire cu chipul mamei, primul stres (în cazul altora, examenul de admitere la liceu, în cazul meu, prima dragoste), timpul petrecut cu tata, tati, când ți se pare că el e cel mai cel și că, atunci când vei fi mare, îți dorești pe cineva asemeni lui? Unde e învățătoarea, unde sunt bunicii, unde-i Bobiță, cățelul copilăriei mele, ori primele poze cu colegii de clasă, cu amintiri demult pierdutre și regăsite la ceas de bilanț în pragul unui timp care fuge peste tot?! S-au grăbit ele să se ducă în universul cel mai fericit pentru a mă lăsa să evoluez printre cele mai aspre răni, sau m-am grăbit eu în creșterea minții, și nu timpul, marele meu prieten (în acest caz, căci a vindecat și micile mele mari dureri)? Amărăciunea acestei constatări poate deveni esența propriului trecut. Sau poate, esența gestului pe care-l fac mereu seara: îi pup pe toți cei dragi, să fiu eu liniștită în sufletul meu. Să știu că a sacrifica ziua pentru noapte nu înseamnă a sacrifica noaptea pentru ziuă. Nu pentru că se poate întâmpla ceva, căci chiar se poate. Ci pentru că, undeva în inima mea, știu că sunt imboldul și arma mea contra acestui timp hoț de suflete. Căci păcătuiesc față de mine, tot așteptând.

Gândesc că profețiile timpului, de cele mai multe ori, sunt ireale în luciditatea sa. Presupun și iertare, și deziluzii, presupun și așteptare, și conștiință. Dar sunt reale prin prisma propriului adevăr, acela de care ne lovim atunci când dăm cu capul de pragul de sus. De cei 28 ani de care mă lovesc eu de când i-am împlinit. Îmi doresc un copil, dar nu acum (și fără ,,dar când?!”). Îmi doresc îmbunătățirea vieții profesionale, dar nu acum. Acum îmi doresc să rămân tot eu. Păi, asta intră în contradicție cu a fi sau a nu fi. A fi în contradicție cu propriul suflet, propriul timp și propria identitate de sine și a fi de acord cu tot ceea ce presupune lumea înconjurătoare și mediul de viață, implicit cel emoțional, cu schimbarea și graba asta, mereu o grabă bolnavă de frică. Dar dacă stau pe loc, ce se întâmplă? Nu e vorba de regăsire, ci de acceptare (a nu se confunda cu resemnare!).

Mă grăbesc eu sau timpul? Eu, poate, încercând să-mi agresez propriile motivații de bază în ceea ce mă definește și în ceea ce vreau de la viață, de la timp.
Dar timpul ce vrea de la mine, de la noi? De ce nu ne lasă să ne desfășurăm liniștiți în întreaga splendoare a naturii umane?! Găsesc că ne lasă. Mă lasă. Găsesc că noi suntem mereu în competiție cu el, nu invers. Nu mă mai întreb de ce, pentru ce, pur și simplu aleg să fiu. Eu nu cer iertare timpului, eu cer iertare numai celor dragi, de obicei, dacă există vreo greșeală. Și poate aici este greșeala, căci timpul nu iartă, dacă noi nu îl iertăm pentru prea rapida-i curgere. Noi îl facem așa. Acest război intrinsec și mut în gesturi mă definește de vreo câteva săptămâni. Pe de o parte, îmi dă un impuls. Pe de altă parte, îmi contracarează identitatea de sine căci mă face să vreau sinceritatea și propriul fel ca principiu primordial al existenței mele. Dar principiul primordial al existenței în condițiile actuale devine tot timpul, cu graba lui sau cu graba noastră. Constatăm dureros de lucid că anii trec rapid, că am pierdut atâtea trenuri în gară, că acum-ul este scump, costă multe bilanțuri (sau nu e hărăzit tuturor a-l simți cu adevărat) și devine cruce de căpătâi când îți stabilești noi țeluri.

Constatăm, constat dacă vreau, și că acest timp este primul gest în calendar în întâmpinarea zilei de mâine, cu zâmbetul pe buze și cu liniștea că sunt. Că pot fi fără să mă autopoedepsesc pentru dorințele nerealizate, pentru bilanțuri târzii efectuate în prag de aniversare, că pot fi pur și simplu, liniștită și cu senzația înaintării în vârstă nu ca pe un trofeu, ci ca pe o împlinire firească.
Aleg să mă grăbesc alături de timp, nu contra lui, dar aleg să fiu așa cum sunt. Pentru că SUNTEM ACUM, nu degeaba, ci de mână cu timpul. Aleg să nu fiu indulgentă cu propriile alegeri, dar nici curvă cu propriile dorințe. Aleg să rămân eu de mână cu timpul, pentru a încerca mereu ceva nou. Nu e vorba de adaptare/schimbare, e vorba despre a privi cu adevărat, nu pe lângă tine în timp.

Tu ce alegi!?

Oana /Jamilla!

(art.publicat și pe redwind.ro)