duminică, 31 octombrie 2010

Hoinară...

... nu numai în sufletele altora, ci și pe alt site.
La inițiativa colegului Mihai în ale online-ului, voi publica articole aici.
Sub numele meu real.
Doamne ajută :-))

Jamilla!!!!!

sâmbătă, 30 octombrie 2010

vineri, 29 octombrie 2010

Efecte ale divorțului la copii

  • Divorțul în societatea actuală este mai mult decât răspândit.
  • El nu mai apare ca un eșec, ci ca o soluție și un început pentru o viață mai bună. Dar doar în cazurile bune/fericite, dacă mă pot exprima așa, în cazurile în care persoana care divorțează scapă de abuzuri și alte le asemenea. Cu toții știm că există atât consecințe pozitive, cât și consecințe negative, la toate nivelele, pentru un copil și nu numai (psihologic, comportamental, material etc).
  • În timp ce părinții au motive reale (sau nu, în anumite cazuri, mai rare ce-i drept) pentru separare, copiii, în special cei mici, înțeleg arareori aceste motive și, de cele mai multe ori, încep să-și pună întrebări, cărora nu le vor putea da un răspuns dacă nu vor fi ajutați să o facă. Copiii, dar și adolescenții capătă o serie de probleme derivate din divorțul părinților dar, în general, părinții trebuie să le explice motivele și, mai mult decât atât, să nu-i facă să se simtă vinovați, ori mijloc intermediar între ei, ca mamă și tată. De asemenea, profesorii sau alte persoane implicate direct sau indirect (rude, prieteni apropiați etc) în viețile acestor copii, joacă un rol important în astfel de momente.
  • Efectele se pot observa direct sau indirect în comportamentele și conduitele pe care un minor le adoptă (irascibilitate, hipersensibilitate, performanțe școlare și sociale scăzute, acte deviante/delincvente, identificarea în privința rolului sexual, distanțarea între ei și conflictul părinților până la distanțare societală, devalorizarea modelului parental, stimularea și dezvoltarea agresivității personale, stigmatizarea, automutilarea, depresia ș.a.)
  • În societățile/comunitățile tradiționale există tendința de stigmatizare a copilului ai cărui părinți divorțează. Stima de sine a acestuia devine cât mai scăzută, inclusiv funcționarea/dezvoltarea sa sub toate aspectele. Nu va ști cum să facă față extinderii rolurilor (mai ales când există frați mai mici) sau distribuirii sarcinilor parentale, dacă părinții nu cad de acord și, mai important, dacă nu este ajutat.
  • De cele mai multe ori, se întâmplă ca un copil să plătească pentru greșelile părinților. Din păcate.
Și aș putea continua la nesfârșit. Ce am scris mai sus, am spicuit cât de rezumativ am putut, dintr-o lucrare a mea din timpul facultății. Cine are nevoie, sugerez și bibliografia aferentă.
Întâlnesc deseori la serviciu cazuri de copii care vin cu dosarele părinților (în general, ale mamelor), părinții fiind divorțați și, pe lângă povara deja existentă a divorțului, acel copil/adolescent poartă și povara bolii părintelui în grija căruia a rămas. Este îngrozitor și devin extrem de încărcați. ;Maturizați precoce, pentru ei copilăria nu există/nu a existat. Din păcate, nu se pot face prea multe. Dar măcar m-a făcut să mă hotărăsc să scriu și informații din literatura de specialitate și din experiența a unui asistent social, implicit a mea, dat fiind faptul că mă confrunt cu cazuri clare și reale, zi de zi.
Numai bine tuturor și aveți grijă de cei dragi. Alții nu au parte de cei dragi.
Jamilla!!!

Gândul de adineauri


Sunt, în primul rând!!

Doamne ajută :-))

nah și ceva note muzicale, din nou, iac-așa, pentru urechile răbdătoare :))

Jamilla!!

Vizita la doctor

LATER EDIT: Duda nu are cancer. URAAAA!!! Tocmai îmi dădu mesaj că a aflat rez. Doamne-ajută, draga mea prietenă. Fără să știi, m-ai făcut și pe mine un om mai curajos.
___________________________________________________________________
Încă am un nod în gât. Ce mama naibii, e absolut total inconfortabil!
Nu am nimic grav, chestii derivate din vremea rece. Gâtul iritat, inflamat, roșu, urechile și ele afectate, nasul varză. Și nu merge orice pastiloi, dată fiind hipoacuzia mea. Dar, dacă tot m-am dus la controlul ăsta, m-am dus și la altele. Căci am tot amânat, de nu știu când, pe principiul că mai stau, nu-i bai. Că am stat atât și nu o fi foc. Dar de unde!?!?
Iote că-i bai! M-au apucat nervii pe mine acum și pe căile vieții. Fac parte din tagma celor care și-au lăsat/au tendința să-și lase sănătatea pe alte locuri decât 1. Când e vb de doctori, ai un oarecare disconfort emoțional, este?!!? Chit că-i control de rutină.
Mdeah, știu, toți doctorii sunt și ei tot oameni, dar nah, disconfortul tot e. Că-i teama de necunoscut, de ceea ce poți afla sau teama în sine, subconștientă, de boli, spitale etc, nu știu. Dar știu sigur că mai mult de jumate dintre noi toți simțim acest disconfort la controalele medicale.
Băi frate, și când am sunat adineauri, prin mama (eu neavând curaj!!!) să aflu rezultatele testului Papanicolau pe care nu am mai îndraznit să mi-l fac de 3-4 ani, am răsuflat ușurată. Apoi, mi-a fost rușine. Al dracului de rușine. M-am convins (??? abia acum!?!) că sunt cea mai importantă pentru mine și mi-am cam bătut joc de treaba asta, tot amânând un test. Niște controale.
Căci altele nu au avut norocul meu și asta o știu sigur. Duda, prietena mea dragă, tocmai a fost operată IAR și diseară află rezultatele biopsiei. Deci, de 2 ori, rușine mie. Viața mi-e dată, îmi poate fi luată oricând. Dar măcar să nu fie pe mâna mea!
Aviz celor lipsite de curaj!
Jamilla!
Pentru Duda, un gând bun:

marți, 26 octombrie 2010

Reflecție

De la Friedric Nietzsche: ,, Chiar și cel mai curajos dintre noi nu are decât arareori curajul să facă ceea ce într-adevăr știe. "
Bând adineauri un ceai fierbinte, mă gândeam că numai cine vrem noi ne lasă urme în viață, în viețile noastre, deși ne trec atâtea suflete în suflet. Eronat. Lasă urme și cine nu trebuie (aviz răutăcioaselor care mă supără din cauza faptului că le-am dat prea multă atenție).
Noroc că soțul și cei dragi sunt atat de faini, implicit viața mea e atât de FAINĂ, ca se face totul ca să dispară urâtul CÂT AI CLIPI.
Eu am o mulțime de urme, drumuri, poteci în mine.
Însă doar cine vreau eu, le parcurge pe de-a întregul. Mi-am găsit soarta.
Momente pe care le păstrez într-o palmă :-)
Pentru alții e o nimica toată, pentru mine e calea mea.

Jamilla!!!

duminică, 24 octombrie 2010

Ceai


Ce să am... !?!? :-) Nu am nimic. Am doar o poftă nebună de ceai. De la o vreme, beau în draci ceai. Bem amândoi. Încet, încet, mă limitez doar la o ceașcă de cafea dimineața și, apoi, mă întind la cât mai mult ceai. De orice fel (ăla verde încă nu-l agreez îndeajuns, poate doar dacă e cu lime) plus miere. Că așa vine pofta, mâncând, bând, pofta de timp și de trai. Pofta de muncă, de odihnă, de tot.


Ce mișto, să simți aburul din cana de ceai, să te simți, pur și simplu. știu că vreau întregul orizpnt și că va trebui să fac o grămadaă să reușesc. Asta da zi, e cald în sufletul meu, e cald și în casă, e cald când îmi privesc soțul în ochi. Mă uitam zilele trecute la felia de lămâie din ceaiul lui (ce mișto mă privea!!) și aruncam, insesizabil, un ochi viitorului. Renegarea zilei de mâine nu e renegare de sine, constat cu nerăbdare. Libertatea de viață nu ține de statut și de modul de a trăi, ține de timpul din sufletul meu, al lui, amândurora.



Eșecul în acte mărunte și supărări zilnice de sreviciu e atât de simplu pentru unii, pentru cine îl caută cu lumânarea, atât de inefabil și de impulsiv pt mine, dar atît de curajos. E impulsul înainte pentru tot ceea ce am eu nevoie. neprevăzutul dintotdeauna m-a tulburat însă e atât de mic și de insignifiant față de ceea ce înseamnă o cană de ceai, alături de soțul meu, doar privind ÎNAINTE. Pe mine întotdeauna mă doare un lucru mărunt, dar astăzi nu mă doare că nu pot prelungi o bucurie măruntă, ca aburul dintr-o cană de ceai.



Jamilla!!!



ps: fotografie de pe http://www.delia-iacob.com/

joi, 21 octombrie 2010

Pentru el

Am scris la Cabral, pt concurs. Dar, dincolo de acest concurs, am scris mai presus de privire, suflet si gand.

Ma mancau degetele sa scriu, imi ardea creierul sa fug dupa timpul nostru. Al meu stie, simte zi de zi. Eu nu scriu pentru reconfirmare sau sa vedeti voi, ceilalti, scriu pur si simplu, sa mai las iar un sentiment in urma, un pas si un zambet, un gest si gand, caci daca nu acum si nu pt EL, atunci cand... pt cine atunci!?!??!

Zambesc cu gura pana la urechi.

Misto sa fii om. Si tare nu as vrea sa fiu nemuritoare.

Jamilla!

"“Il iubesc… iubesc simplu si, in mod paradoxal, complex in curgerea timpului. Il iubesc pentru ca are calitati, pentru ca are defecte, pentru ca e omul meu, pentru ca, in fata lui sunt EU,  nu femeia machiata, aranjata , sofisticata sau ce vreau eu sa fiu, sau mai stiu eu cum… sunt eu, cea adevarata, total adevarata, dincolo de handicapul meu auditiv, de defecte, de felul de a fi, de calitati, dincolo de ce stiu sa fac si de cum stiu sa fiu. Il iubesc nebuneste azi. Maine poate il iubesc calm, poimaine ma sucesc si devin vulcanica intr-o tacere atat de simpla in luciditatea ei, rasfranta doar in gesturi. Il iubesc, pur si simplu, pentru ca rade frumos, zambeste, pentru cum se enerveaza , ori cand devin prea logoreica, ori cand imi repeta de zeci de ori cand nu inteleg… apoi ma imbratiseaza. Il iubesc fara gandul ca maine poate nu va mai fi asa. Il iubesc azi, acum, prezentul demiurgic contra unui timp care mereu se grabeste… iubesc cum ma mangaie.... Il iubesc pt cum ma ,,altoieste,, verbal, pe un ton calm, cand stau si imi plang prea mult de mila. Ma trezeste la realitate si ma lasa in continuare sa fiu EU, exact cum eram si inainte sa ne cunoastem. IUbesc felul in care ma lasa sa-mi pastrez mereu aceeasi identitate de sine. Il iubesc caci mi-a aratat ca, desi suntem atat de muritori, putem fi noi insine, e singurul lucru care iti ramane in viata cu adevarat al tau. NOI, fara minciuni, fara aparente, fara parerile altora si experiente constranse de cotidian. Iubesc ceea ce inseamna numele meu pe buzele lui sau ceea ce traiesc cu el, trezindu-ne impreuna dimineata. Nu am cum sa nu iubesc, de asemenea, si felul in care isi bea cafeaua sau rade… gesturi pe care eu le vad si altora li se par obisnuite dar pentru mine, cele mai mari.  Iubesc cum prinde o clipa timpul in bratele lui (aratandu-mi un gest de dragoste sau fiind el insusi, simplu!) si imi zice: buna dimineata, veverita mea! Noapte buna!"

marți, 19 octombrie 2010

COCO POPESCU

Crina Coco Popescu, ma faci sa ma simt tare mica. Al dracului de mica si neinsemnata.

Crina, multumesc. Am sa incerc sa fiu mai buna si mai atenta cu propriile mele vise, cu viata mea. Nu o sa le mai prafuiesc in incercarea maturitatii... macar sa ma straduiesc. De aia am o viata, printre altele.
Multumesc pt imbold, fara sa stii, mi-ai dat un imbold sa-mi urmez sufletul.

J.

luni, 18 octombrie 2010

Batranica din Mehedinti

De la Cabral, via Doru Panaitescu. Cititi, merita.

Mai sare cineva?

;-)

Jamilla!

vineri, 15 octombrie 2010

Sustin din toata inima

... EDUCATIA!
Nu numai pt ca eu am avut sansa sa am parte de ea, nu numai...
Asta seara, simplu,
Oana.

luni, 11 octombrie 2010

Pentru Laura.

Astazi ar fi fost ziua ta.
Laura, esti printre noi.
Trec anii, nu trece si amintirea. Nici zambetul.
Laura a iubit si daruit cate ceva, celor din jur, din tot sufletul ei.
J.
___________________________________________________________________________________
"Daca ar fi fost sa trec printr-o padure cu lupi, ca sa ajung la tine, as fi ajuns cu zdrentele tineretii mele sfasiate, dandu-ti ultima ei suflare.
De-ar fi fost sa trec prin ierburi cu serpi, ca sa ajund la tine, cu talpile goale as fi calcat pe suierul mortii mele, aducandu-ti-o sa-i inchizi ochii.
Dar la poarta casei tale vegheaza dragostea; si mi-am retras pasii ca la iesirea cu icoana din biserica.
Cant ragusita pe sub ferestrele casei tale, cum canta copiii italieni pe strazile oraselor noastre, in mizeria frumusetii lor cu ochi mediteranieni.
Cant cu mana intinsa sub cer, ca odinioara cei neimpacati la raspantii de drum: Ascultati voi toti bucuria si durerea mea." - Lorelei -Ionel Teodoreanu.

duminică, 10 octombrie 2010

Pentru părinții mei

De azi într-un an, faceți 30 ani căsătorie.
Iubesc tot ceea ce sunteți, iubesc tot ce ați făcut din mine.
Iubesc cum tati se duce dimineața după ziare și cum mami face clătite. Pentru că eu, fata lor, am rămas să locuiesc în aceeași curte cu ei.
Iubesc venirea voastră acasă, zilnic, de la serviciu, cu zâmbetul pe buze, indiferent câte probleme și greutăți aveți (știu că habar nu am de nimic din toate greutățile voastre, am crescut mereu atît de senină și liniștită!). Iubesc că mă lasați în pace când vin cătrănită, bufnind orice și arțăgoasă. Mi-ați arătat că vârsta nu ține cont de timp, de alții, ci numai de noi înșine. Că timpul e cel pe care ți-l oferi tu însuți, dincolo de cotidian. Că pot să fie o mie și una de greutăți (sunt atât de naivă, dar știu că pot lupta in viață!), dar dacă ai familia lângă tine, ai totul. Că sănătatea nu ține cont de bani și de alții, ci de ce faci tu pt tine. Păcat că p-asta încă nu o învăț cum trebuie, dar sper că am timpul necesar :-). Mi-ați arătat cum oamenii lovesc exact unde te doare mai tare, dar cum poți să treci peste asta. Ori zâmbind, ori mergând pur și simplu, mai departe. Dar și cum oamenii pot să învețe de la noi, și noi de la ei. Am văzut la voi cum revelația vârstei nu are nici o legătură cu toți cei care trec prin viața noastră, ci cu propria forță interioară. Mama și tata sunt cavalerii mei teutoni :-)
Acum am familia mea și sper, cândva, să pot spune: iată, am atâția ani de căsătorie, cu bune și rele, ca și părinții mei, am ce să învăț la rândul meu, pe alții, am ce să las în urma.
Tati, nu am să uit niciodată cum mi-ai spus într-o zi, după nervii mei din acea zi: dragă, întotdeauna trebuie să știi să lași loc de bună ziua, orice ar fi! (e al naibii de greu s-o învăț p-asta, căci impulsivitatea nu îmi lasă loc de logică)
Mami, nu am cum să uit când mi-ai spus, ,,Măi fetițo, nu mai pune totul la suflet, viața și timpul nu înseamnă neliniște și supărări, CĂ VIAȚA CHAR E PREA SCURTĂ, ce Dumnezeu! Bucură-te de viața ta, ce atâtea frustrări?!!?,, (și p-asta continui încă s-o învăț, îmi amintesc abia când sănătatea mea o ia la vale). A spus-o un om mereu cu probleme și greutăți pe umeri, dar mereu cu zâmbetul pe buze, fără ca eu să știu vreodată, poate, adevărul-adevărat despre acele greutăți.
Cum spun apropiații, am crecsut ca într-un cocon de mătase, în lumea mea, mereu ferită dar și mereu atenționată... am crescut mai mult decât frumos.
M-au împins de la spate și mi-au dat și palme verbale când a trebuit.
Nu aud bine, dar aud exact cât îmi trebuie, am învățat să mă descurc singură datorită alor mei. Am familia mea, un serviciu, un Matiz (Bubulina!), un cățel și toată dragostea din lume.
Mami și tati, mwuuuuuahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh!!!
Astăzi, doar Oana.
____________________________________________________________________________

vineri, 8 octombrie 2010

Gândindu-mă la amintirile cu Laura . Întrebare.

Laurei Damian, cu dor!!!!.... pe vremuri ne întrebam amândouă, multe.
Acum, ea e dincolo de îngeri. Întrebările mi-au rămas mie, bucuria ei mi-a rămas amintire.
Vă pun o scriere din 2007, inspirată dintr-o discuție cu ea, referitoare la o poveste de dragoste și răsfrângerea trăirilor unuia asupra celuilalt. Am regăsit scrierea pe pagina mea de pe poezie.ro. și am simțit nevoia să o recitesc.
Jamilla!

_____________________________________________________________________________

Când apare un nou drum, un nou sens...
Întrebarea este dacă ai curajul să rişti aşa cum îndrăzneai cândva...
Ar trebui să încetez în căutarea imperfecţiunii tale. Imperfecţiunea este în mine perfectă în mod paradoxal, întoarcerea la sentimentul iubirii făcând posibile, totodată, sângerările tale în sufletul meu.
Emoţia intensă m-a structurat iarăşi în percepţii invizibile celorlalţi, accesibile ţie şi astfel, te-am lăsat să mă vezi cum sunt.
Ar trebui să-ţi laşi emoţiile şi întunericul să mă surprindă în tăcere, ca să pot simţi lumina... să le pot desfiinţa bucată cu bucată şi pe mine să mă reîntregesc.
Nu e fugă de tine ci de ceilalţi, de confruntări dureroase căci, trebuie să recunoşti, luxul redescoperirii costă multe şi tocmai aceste costuri fac jocul viitorului.
Pur şi simplu, fără gândul la un bilanţ al vieţii.

Oana Rovența-Micu.

joi, 7 octombrie 2010

Noctem bonam, magister Ghinoiu!

Preiau de la Alex Radescu. Nu as fi putut s-o zic mai bine, cred.

Din toata teroarea liceului, eu imi amintesc nervii, plansetele mele, certurile dar si rasetele la unele glume si nazbatii... imi amintesc cum ne lasa totusi, sa copiem la lucrari ca deh... pt noi era o limba total moarta, latina!

Imi amintesc, de asemenea, un moment de acum doi ani: m-a servit cu banane, avea la dansul si ne-am intalnit intamplator la serviciul meu. Eu pofteam, ma duceam sa imi iau, m-a vazut si nu a ramas nepasator. Atunci am vazut alta fata a dansului. Atunci si la discutiile ulterioare vizavi de viata, serviciu, copii. Odata m-a repezit: ce mai stai cu maritisul?!!? Hai draga, ca viata trece! Nu am stiut ce sa-i arspund atunci, pe loc. Venise pe jos, sontac-sontac, abia mergea si, totusi, a refuzat sa-i chemam un taxi. "Ma plimb, eu ma plimb!!!"

Stiu sigur ca a fost impovarat de boala si de propria reputatie. Dar admir rezistenta dansului si curajul de a rezista impotriva propriului sine si tuturor, in propriul fel.

J.

miercuri, 6 octombrie 2010

Negativisme de zi cu zi

Din seria: de-ale serviciului.

Zilele trecute la serviciu, dau într-un dosar de o adeverință de venit de la o primărie. Adresată ,,Comisiei de handicapați,,. Prima dată am râs de exprimare, m-a amuzat, a doua oară m-a întristat.

E păcat, se putea folosi o formulare adecvată, actul acela putea ajunge oriunde, nu numai la noi la serviciu. Cică suntem în UE. Sau că, acum, se zice ,,cu dizabilități,, sau ,,comisie de evaluare complexă,,. Și venea de la o primărie, ai cărei angajați participă anual la instructajul Direcției noastre. Și când te gândești că accesul la informație nu permite, de cele mai multe ori, reconversia credințelor personale ale fiecăruia, reflectate sau nu asupra experienței profesionale.

Am mai pățit deunăzi, o chestie asemănătoare. Mi-a zis cineva, -ai văzut unde ai parcat? Pe un loc de handicapați-. Și un zâmbet larg, distrat. Nu a știut că eu însămi sunt persoană cu handicap și nu asta e problema, ci cum a spus-o și termenul. Constat acum lucid, însă, că nici termenul în sine nu m-a deranjat, chiar deloc aș zice, ci mila pe care o denota tonul. (Semnificația tonului nu arăta percepția clară asupra termenului, ci asupra reflecției proprii/părerii. Marea problemă astăzi, este că se confundă boala cu handicapul. De parcă reticența ar rezolva ceva, în loc să ne ambiționeze pe noi, cei în sine). I-am spus: am parcat regulamentar, legal, exact aclo am dorit să parchez. Nu avea rost să-l mai las să se simtă prost, asta nu rezolva prejudecata cotidiană.

Nu are ce căuta mila. Părerea mea.

Jamilla!