Despre pantofi și femei

Eu personal, sunt înnebunită după cei Manolo Blahnik, Christian Louboutin, D-Squared 2și cei din prezentările lui Elie Saab. Dar aceștia sunt moartea portofelului meu actual. Cu toate astea, rămân una din dorințele mele de pe lista cu –lucruri de obținut/realizat/făcut până mor—(măcar o pereche!). Ador și branduri autohtone cum ar fi Sepala, numai după Mihai Albu nu mă prea omor (până la umră, fiecare cu gusturile lui).

Pantofii Blahnik și Louboutin sunt scumpi ca naiba, dar efervescenți și ridică psihicul unei femei instantaneu. Ajungi să-i dorești , să-I visezi, la fel cum nu poți sta fără dragoste, sex, mâncare, apă. Indispensabilitatea lor te face să respiri rapid sau să te moleșești de tot, fără să-ți pese de repercursiuni. Ajungi să-i lași să-ți controleze în mod direct sufletul, stilul, acțiunile. Dacă sunt incomozi dar mori , efectiv, fără ei, ei bine, acești ei te vor trimite direct în agresivitate greșit înțeleasă și în frustrare. Te vor mânca de vie într-o seară în care poți fi superbă, dar țâfnoasă și irascibilă. O dai în bară și nu mai poți repara nici măcar lacrimile de după. Dacă sunt comozi, dar tot cu toc (mai rar comozi), te energizează psihic, ai vrea să vezi lucrurile dintr-o perspectivă nouă (deși parcă tot îți lipsește ceva) însă îndrăznești de-a binelea să acționezi, să-ți susții ideile în modul acela de –fii Zoe, bărbată—oriunde ai fi. Și asta face să-ți cadă barbații la picioare, să te mănânce d evie femeile (în gândurile lor pecuniare și în victimizare).

Pantofii cu toc avantajează orice femeie, camuflează nesiguranța de sine prin atitudinea “cu tupeu înainte” , validează încrederea de sine nu numai prin aspectul lor, ci și prin senzația pe care o ai când îi porți. Te cunoști prin ei dar devii fericita altora, numai a ta nu. Mai ales dacă ești înnebunită după ei și nu ți-ai luat ce ai visat. Dacă tu îți corelezi atitudinea prin pantofii pe care îi porți, ajungi într-un lanț al slăbiciunilor. Devii sclava presupunerilor exterioare și a privirilor, îți asociezi inconștient modul de a negocia (cu viața și situațiile întâlnite, cu oamenii în general), cu motivele lipsei de autenticitate prin care îți refuzi autocunoașterea și asumarea de sine, dar îți bazezi succesele pe tranziția schimbării în gesturi și gândire.

Pantofii cu tocuri nu există fără femei , dar nici femeia nu există fără pantofi de toate felurile, în general. Pantofii îți pun întotdeauna sub semnul întrebarii limitele stabilite de alții, pentru că faci sacrificii ca să-i ai (cheltuieli mari, de cele mai multe ori haotice, sănătatea, coloana vertebrală ș.a.), dar tot îi iubești, îi adori, îi vrei ca pe ultima viață. Fără pantofi am fi tot femei,însă făcând parte din alt șir de dependențe, de toate felurile, deci parcă tot aici e mai bine să te aciuezi.
Femeia e sclava lumii și a lucrurilor. Eu sunt sclava pantofilor.

Pantofii perfecți pentru gustul fiecărei femei în parte, o fac să-și dezvolte o multitudine de sentimente ascunse până atunci. Dacă nu îi ai, devii geloasă – nici nu există comparație cu gelozia din dragoste, că tot dragoste e și asta, nu?--, înveți să te compari, înnebunești, vrei să faci tot posibilul pentru ei. Astfel că ei (pantofii, nu numai bărbații) devin o formă de posesivitate care îți acaparează viața și sufletul. Dacă îi ai, vrei tot mai mulți, pe principiul ca dacă poți, de ce nu? Cu sute, cu mii, dar să îi ai, să-i variezi, astfel că a-i colecționa devine pentru tine ori o amăgire, ori o împlinire. Gelozia se transformă în carismă, purtarea lor devine insesizabil de șarmantă, ochii tăi capătă străluciri de care nici nu știai până atunci.

La femme fatale este poziția către care accezi, sau poziția de care fugi. Oricum ai da-o, ei, pantofii, pot declanșa războaie intrinseci și crize de personalitate, pot soluționa gestionarea atitutdinilor comportamentale eronate pentru alții, pot limita o femei la modă și lucruri superficiale sau o pot urma în visul ei de a face carieră cu propria pasiune, propriul hobby. Ce femeie nu ar fi în stare să facă dragoste cu timpul însuși, cu mesajele subliminale ale atitutdinilor purtătoare de pantofi cu toc trecând peste ce e mic și infim, ridicând-o pe ea deasupra ?! Ce femeie nu și-ar băga sub radiografia altor priviri pantofii preferați, numai pentru a învăța jongleria mentală într-un echilibru dramatic?!

O mie și una de modele de pantofi pentru o mie și una de femei. O mie și una de influențe pentru o mie și una de dorințe ale unei femei (cine vede colecția de toamnă/iarnă 2010 a lui Manolo Blahnik ori turbează, ori zâmbește resemnată, așa ca mine). Obstacolul întâmpinat cu perechea de pantofi potrivită în picioare, devine o evoluție favorabilă a zilei de mâine.
Nu aș zice nu nici la o pereche de pantofi Steve Madden, Baby Phat, Marc Jacobs, Elie Tahari, Enzo Angiolini, Michael Kors sau Corso Como . Și nici nu mă frustrez că nu pot să-i am, îmi găsesc împlinirea și satisfacția în alte modele, mai accesibile, brand sau no-name, dar nu mai puțin pretențioase, pompoase, excentrice.

Gustul meu, în general, se axează pe cei cu platformă, gangster/oxford, stiletto și casual. Mă îndrăgostesc și de o pereche de UGG dacă văd, numai să nu fie negre/maron. Nu mă văd în adidași/teneși decât în situații cotidiene și la sala de sport. Ocaziile presupun întotdeauna și ocazii de pantofi (a nu se înțelege chilipiruri). Sunt consștientă că intru pe teren minat, gândind că nu aș putea trăi fără pantofi mortal de faini, cu toc înaaaaalt, dar e terenul meu, al unei femei, al felului meu de a fi. Mi-l asum cu dragă inimă și cu inconștiența freneziei consumate în dragoste.
Dintre pantofii stilletto, casual, toc mic, toc mare, bot rotund, bot ascuțit, pumps, peep-toe, sling backs, platforme, mary jane’s, t-bars, oxford, espadrile, wedges, balerini, skimmers, care sunt cei pe care i-ai primi imediat în viața și picioarele tale!?

Oana RM / Jamilla

La coafor

Coaforul este locul unde cultura urbană, bârfele, trend-urile și stima de sine a fiecărei femei coexistă în competiție cu imaginea. Nu mă extind acum să discutăm de beautycente-uri, unde ai de toate, de la coafor până la cosmetică, dermatologie, masaj etc. Vorbim de raportul dorință/acțiune/așteptare/rezultat în ceea ce privește părul/stima de sine și de pasivitatea noastră în majoritatea domeniilor cotidiene, unde nu prindem aceeași viteză de a ne schimba pozitiv, cum o facem la coafor.

Coaforul este locul care declanșează mari dileme existențiale feminine, determinând creșterea eficacității unei conversații pe post de receptor al stimulilor vestimentari, masculini, fashion-iști, cosmetizați într-o nouă imagine. Stima de sine crește direct proporțional cu lookul schimbat și garantează un climat emoțional cald, purtător de pasiuni pe culmile plăcerii. Aduce și neajunsuri, dar fiecare pasăre pe limba ei piere, nu?!

Coaforul a devenit locul în care gelozia simțului se pliază pe legea atracției. Acolo nu contează mai nimic, decât că vrei și dorești, că aștepți, că vorbești, că asculți etc. Așteptarea schimbării este incitantă și vie, dar și anxioasă, că nu știi ce rezultat primești. Atingerea și bibilitul părului devine ritual de cosmetizare inclusiv a gândurilor și așteptărilor noastre conforme sau nu, cu realitatea. Dorința de schimbare devine acolo atât de răvășitoare, încât velația ulterioară rezultatului imaginii rcapătă înclinații spre posesia a tot ce aștepți, inclusiv de la cei din jur. Dar în viața de afară, cum ar fi să conteze totul la fel de mult!?

Ca femeie, merg la coafor. Când timpul, banul și, mai ales, gusturile personale îmi permit. Experiența și nevoia m-au învățat să mă vopsesc singură, șuvițez, tund etc. Mai dau și erori, dar se corectează fără probleme existențiale și crize de plâns isteric. Merg la coafor mai ales când am chef de păr drept, întins cu placa sau cu peria, de filat vârfurile etc, cu din astea nu am eu răbdare iar mama natură m-a dotat cu un păr ondulat și vrăjmaș intemperiilor externe cosmetizante.

Constat că a merge la coafor este pentru o femeie, mai mult decât plăcut sau mai mult decât traumatizant, depinde de la caz la caz, de la persoană la persoană, de raportul dintre dorință, efect și rezultat și, mai ales de eficacitate și așteptare.

Multe dintre marile saloane au eficacitate, performanță , stil, ambient plăcut, personal supracalificat, dar câteva au și atitudine care tremură pe scara Richter a nervilor, mai ceva ca lava vulcanică atunci când erupe Eyjafjallajokull (pentru cine nu știe, e vulcanul din Islanda care a blocat destul de recent traficul aerian în multe zone) dacă îndrăznești să le contești valoarea. Și nici nu justifică raportul preț / rezultat / calitate. Sunt și excepții, eu evidențiez o părere la modul general.

Coaforul, în raport cu schimbările societății, devine imaginea majorității femeilor, un mediu în care cuvântul circulă mai mult decât liber și afli marile soluții, multe neștiute/nerealizate până atunci. Te pomenești până și cu noutățile care survin pe bandă rulantă, încât (in)suficiența emoțională capătă aportul caloric pentru dezvoltare și se descarcă în mii de gesturi, atitudini, bârfe, culori ale vopselei, mișcările coafezelor, agitația sau calmul clientelor… ce ne-am face fără potențialul clipe relevat de statul la coafor, pe scaunul acela, atunci când ne trec o mie și una de gânduri prin cap, când imaginea pe care o așteptăm cu nerăbdare devine mai relevantă decât o mie și una de alte gesturi făcute la momentul potrivit!? Ce ne-am face, noi, femeile, fără energia a ceea ce vizualizezi hulpav, atunci când munca este finalizată și abia aștepți studiul intensiv în oglindă? și totul, pentru a ne simți mai bine. De ce nu ne simțim întotdeauna mai bine atunci când ne îmbrățișează părinții sua iubitul, când obținem ceva ce ne-am dorit (a doua zi uităm!), când facem ce ne-am dorit, când primim romantismul sau gesturile așteptate etc etc?

Dacă am fi așa de nerăbdătoare și în viață, atât de pornite să facem o schimbare prosocială și asertivă față de propriul sine și cei din jur, exact la fel cum suntem pornite să mergem la coafor să arătăm bine, indiferent din ce motiv (schimbare de look, coafura pt ocazie, impresionat partener sau, pur și simplu, aranjare cotidiană), oare cum am fi?

Ar fi viața noastră ca femei, mai bună? Eu zic că da. Păcat că imaginea tinde să fie totul în lumea optimizării de sine.

Oana RM. / Jamilla

Femeia-șarpe

Ce poate fi mai înălțător pentru o femeie avidă de fericirea altora și blocată în frustrarea-i aparte? Sentimentul că ea e acolo, undeva sus, deasupra celorlalți. Că, deși e un om dificil, tenebros, este și obsedată de perfecțiune. Eu aș zice că este obsedată de comparație! Pentru că sentimentul ei de ,,undeva sus,, este derivat dintr-un complex de superioritate, veșnic suprapus învelișului rece și insidios al vorbelor&privirilor ei, asemănător cu solzii șarpelui, țintuind-o într-un colț al fulgerelor verbale ale celorlalți.

Partea caracteristică a scheletului unui șarpe este craniul, zice Wikipedia. Partea caracteristică a acestei femei este aerul care îi învăluiește capul, aerul de dominatoare, puternică și de neînvins. Manifestă ca femeie-șarpe, compasiune, generozitate și iertare față de colegii mai importanți în statutul funcțșiei executorii, pentru că e de preferat ca șefului /șefei să-i oferi un cadou într-un anumit fel. Dar articulațiile maxilarelor acestei femei, degeaba au un ligament extrem de elastic, căci ascund oftică și ciudă pură, zbucium veșnic perpetuat de ceea ce vede la altele și nu-i convine ei. Mobilitatea ei este dată de frenezia cu care se bagă pe sub pielea altora (șefii, de exemplu), veșnic la datorie și muncitoare, dar veșnic ascunsă, secretoasă și împiedicată în propria-i neputință de a-și face viața frumoasă.

Tot Wiki zice că șarpele își poate mișca gura în toate direcțiile și o poate deschide extrem de larg. Ei bine, femeia-șarpe își împroașcă în toate direcțiile crezurile și propriile sale principii, dar nu pe față. Nu, o face extrem de atentă, lângă cei/cele pe care și le adună în jurul ei (cum se adună puii lângă o cloșcă) și cărora le devine guru. Deschizându-și larg mintea ofuscată, își domină ,,puii,, ca nu cumva să facă aceștia vreo mișcare greșită sau, Doamne-ferește, să țină cu altcineva decât ea. Nu vorbește urât, nu împroașcă veninul direct, nu înjură, eventual se enervează îngrozitor și abia atunci țipă/urlă, după caz. Dar, când propri oftică atinge cote fenomenal de înalte, reușește să înghită hulpav un domeniu vast de idei ale celor din jur, mai mare decât însuși capul ei, decât aerele ei.

Măi oameni buni, toți simțim invidie, la un moment dat, cu sau fără voința noastră, că așa e natura umană înfăptuită. Dar pentru femeia/șarpe, invidia este țelul vioeții, indiferent că o recunoaște sau nu față de ea însăși. Nu cumva să fii fericită în fața ei, că turbează imediat ce te întorci cu spatele. Nu cumva să îndrăznești să o înfrunți, că atunci scoate la înaintare armele prostului și îți cade absolut greu la digetsie(nu neapărat jignirile, nu prea e cazul, având în vedere că femeia-șarpe pare/este extrem de politicoasă în văzul lumii). Dinții ofticii ei o ajută să muște din orgoliul celorlalți, să atingă unde doare, dar insidios și subtil și să fixeze prada, indiferent că-i în perioada aia a lunii când instinctele feminine explodează, sau nu.

Așteptările acestei femei/șarpe nu pot mesteca și digera tot ce vede la ceilalți și ea nu are, prin urmare trebuie să își înghită prada întreagă. Și prin înghițit, înțeleg avalanșa de tratamente preferențiale față de toți ceilalți, de gesturi prietenoase și șmechereli cu îndrăzneală, în așa fel încât tu să cazi în dizgrația majorității! Căci tu, vezi Doamne, ai îndrăznit să fii mai mișto, mai îngrijită, mai înfiptă, ami atentă sau nu știu cum, față de ea, darămite s-o mai și înfrunți.

Femeia-șarpe urcă și coboară cu agilitate printre stările de spirit ale celor care iau deciziile, respirația sa devine șuierătoare (când adulmeză ocaziile de înfipt răutăți gratuite) și fața capătă coloristică palidă, pregătită de atac. Uită toate lucrurile bune legate de ea însăși (căci da, are și părți cu adevărat bune, dar e selectivă, bibilește numai pe cine nu merită!) și începe să se se cațăre, să înoate și să se scufunde cu o agilitate ca de șarpe printre atributele ideale pe care le posedă alții și ea nu, înfigându-se cu tărie pe sub pielea celor mari și cu putere de decizie. Devine mâna lor dreaptă în toate situațiile, nemaicontând ce pot și alții din jur. Ea e perfectă, nemaipomenită, mereu la ordin, mereu victimă, tocmai datorită mobilității a coastelor și vertebrelor invidiei sale ca stimul în acțiune. Alege mai mereu rolul criticului, impunându-și sieși o conduită adaptată numai la scopuri, nu și mijloace.

Ori are prea puțin respect de sine (dar nici nu se omoară să facă ceva pentru propriul aspect /propria persoană, ea pare că se simte extrem de bine în pielea ei, contrazisă fiind doar de acțiunile de mare deșteaptă), ori realitatea ei este arbitrară, considerând că nu are nimic și restul are totul. Pentru că, deși se adaptează la orice mediu profesional, astfel încât trăiește la sânul de vârf (spre durerea celor mici și cu adevărat competenți), în cele din urmă va deveni renegată de scopurile profesionale, de bani, de sentimentele bune și frumoase în viață, renegată de propriul suflet.

Orice medalie își are propriul revers!

Oana Rovența-Micu aka Jamilla :-)

(articol publicat și pe redwind.ro)