TINEREȚE

Te grăbisei deseori să-ţi trăieşti tinereţea
fără să fugi de propriul bilanţ.
Mergeai zilnic mai departe
dar « departe » era şi aici aproape,
în casa fiecărui pas de pe stradă,
în camera fiecărei clipe
sau chiar în lumea lăuntrică
unde neîmplinirea ar şti
să devină realizare,
să lase gândul unde este.

Oana Rovența-Micu (Înger de octombrie)

( ... Laurei ...)

*****

Ce e tinerețea? Nu mă refer la tinerețe fără bătrânețe, la povești demult apuse și la cești de cafea uitate pe pervaz, în graba de a prinde o nouă dimineață în brațe.

Nu mă refer la mine, acum, tânără care face 27 ani la toamnă. Nici la copilăriile de zi cu zi ale fiecăruia dintre noi nu mă refer.

Ce e tinerețea? Una e cum o vezi, cum e pentru fiecare din noi, alta e cum ne percep ceilalți și cum ne simțim noi și iarăși, alta e ce sens îi dă o experiență cotidiană. O stare de fapt, un crez, un nou drum?

Sunt pierdută deseori în lumea asta mare, dar nu mă pierd deseori în mine.

Sunt tânără și, uneori mă simt de-a dreptul mai bătrână cu 10 ani. Sunt tânără și, alteori, mă simt direct un copil speriat. La fel de tânără sunt și, mă simt de cele mai multe ori, eu însămi.

Învăț încă să apreciez inexorabilitatea timpului, a clipei, dar încă nu am învățat să mă apreciez pe mine, dovadă stând faptul indubitabil că mă sperie timpul, nu însă și totala cruditate a vieții. Mă uit în oglindă și nu văd zi de zi același lucru.

Mă uit la cei din jur, la serviciu, pe stradă, acasă, nu văd multe zâmbete.

Dar eu zâmbesc și cu motiv, și din senin de multe ori și o simt cu toată ființa.

Ce e tinerețea?

JAMILLA!!!

Cine?

ULTRA LATER EDIT : PENTRU ADELINA.


*****

LATER EDIT: De la Isabelle, un copil caută soarele. Zâmbetul. Mama lui strigă.


*****
Cine te-a învățat clipa, și momentul, și să mergi alături de timp? Lângă tine, cu sufletul tău de mână?

Cine ți-a lăsat cea mai sinceră, dar și faină impresie despre tine? Sau cea mai reală, deși unele adevăruri sunt greu de acceptat?

Cu cine simți sau ai simțit bucuria că ești, cine ți-a lăsat cea mai faină senzație că ești, că sentimentele îți aparțin ție și că ai cui să le dăruiești? Că timpul știe să curgă și pentru tine, că ești aici și acum?

Cine e acela sau aceea cu care știi că poți vorbi orice, dar chiar orice, fără să te simți prost? Și prin asta, înțeleg și curajul de a te ridica de jos și a merge mai departe, exact așa cum ești?

Am ajuns să-mi pun aceste întrebări citindu-l pe Noica. Dar deja aveam răspunsul.

Nu cunosc mare lucru din lumea asta și încă încerc să mă cunosc pe mine. Nu știu marile adevăruri, poate nici pe cel al sufletului meu, cu adevărat, dar știu cine sunt. Nu știu ce-mi aduce viața (sau timpul), dar nici nu vreau. Sunt aici și acum. Dar, cel mai important, NU sunt singură, nici singura (că tot spunea Cioran cum stă treaba cu singurătatea).

R., iubitul meu, îți mulțumesc. Ești.

Jamilla!!!

*****

Constantin Noica, în "Mathesis sau bucuriile simple" : "Cine a văzut ceva şi n-a orbit? Cine ştie cu adevărat un lucru şi mai poate să-l spună? Cine a întâlnit adevărul, un adevăr oarecare, și n-a fost strivit de el?"

Mereu de la capăt

Aflu de la Cabral, despre Marian George David.

Nu a renunțat, nu renunță. O mai are doar pe Andreea. Luptă.

5 lei de la fiecare dintre noi pot face ceva.

Chiar contează.

...

Jamilla!

Gând pentru mama

La mulți ani, mamă!

*****

Ziua ta a fost ieri și am fost prinsă cu musafirii și restul. Doar știi! Mă uitam la tine și zâmbeam. Mai mult decât viața și cei dragi, decât lucrurile mici dar plăcute ale vieții, decât timpul cu toți cei dragi, nu mai am ce iubi.

M-ai învățat să am încredere în timp, căci altfel mă vor durea pașii pe drumul vieții.

Acum zâmbesc de două ori și știu.

Sper să pot eu, cândva, să te înconjor cu atâta grijă. Sunt aici și voi fi, nu pentru că trebuie ci pentru că sunt!

*****

Jammie

DINCOLO DE NOI

IN MEMORY OF LAURA DAMIAN :

Necesitatea acută a sufletului stigmatizat
tinzând spre adevărul de dincolo
nu mai capătă sens când este o fiinţă
care să schimbe ziua pe zile,
noaptea pe nopţi şi timpul pe ani mulţi
spre veşnicia amintirii
împăcând lumea ta cu lumea noastră.
Cred în timpul de azi,
în imemorialitatea clipei de adineauri
când erai acolo şi în prezentul tangibil
fără de care nici sufletul nu putea înfiinţa
dimineaţa în alte surâsuri.
Te-ai dus dincolo de noi în calea îngerilor
te-ai dus dincolo de zori printre destine
şi acum tu scrii vremea.

Oana Rovența-Micu - "Înger de octombrie".

*****

Dacă am lua clipa prezentului ca atare, nu ne-am mai pierde în cotidian.

Poate că am ști să ne apreciem, să-i apreciem pe cei din jur (sau timpul însuși), să ne bucurăm de viața noastră, așa cum e ea, cu bune și rele, măruntă sau mare în univers.

Mă întreb zi de zi, cum să fac să învăț bucuria clipei prezente, fără să-mi mai fac griji pt mâine sau pt orice altceva. Ideea e că sunt incomensurabil de sensibilă câteodată și totuși crud de răutăcioasă sau realistă alteori. Și aceasta, numai față de propria mea ființă.

Am îndoilei cu privirea la identitatea de sine, dar mai puține îndoieli am față de cine știu că sunt și știu ce simt. Nu mă mai întreb demult cum e să înțelegi din prima versurile unei melodii, să te bucuri d eun auz perfect. Nu aș suporta nici să știu că mă compătimește careva. Nu. Sunt, simt, exist, trăiesc. Punct.

Nu știu ce e mâine, nu vreau să știu. Acum am, acum sunt, acum simt. Și îmi ajunge.

Chiar dacă nu aud perfect.

Jamilla!!!

ps: Magda, mulțumesc pentru fotografii. MULȚUMESC.

Căutând sunetul

Văd verde și mai vreau.
Văd ploaia și simt pe palme timpul.
Simt zarea și albastrul, neuitarea.
Caut pe cutele ochilor depărtarea.
Aud prin ochi și inimă sângele vieții,
strig și caut,
iarăși caut privirile dincolo de destin.
***
Văd sufletu-mi între clipe,
căutând nestingherit, mereu căutând, sunete.

JAMILLA!!!

Strigăt

Pentru Alexandru: http://www.impactingorj.com/social.htm

Din ziarul Impact în Gorj, astăzi, 29.04.2009:

"A fost un copil normal, care alerga, vorbea şi se juca cu alţi copii de vârsta lui. O intervenţie chirurgicală la un spital din Cluj i-a schimbat însă viaţa, transformându-l peste noapte dintr-un copil sănătos în unul care nu mai vorbeşte, care nu merge şi care este hrănit doar cu o seringă din plastic. Alexandru, băiatul în vârstă de doar 6 ani, era fericirea părinţilor săi. Tatăl său s-a prăpădit însă în Spania, în urma unui banal accident rutier, iar mama este distrusă de faptul că cel mai mic dintre copii, lumina ochilor săi, este foarte bolnav. Alexandru ar putea fi salvat dacă va ajunge la un control de specialitate la o clinică din Marea Britanie. Pentru a încerca şi această ultimă soluţie, mama băiatului mai are nevoie doar de 1000 de euro. Alexandru Bîzgă este imobilizat la pat de doi ani de zile şi asta în urma unei intervenţii chirurgicale de coborâre de testicule. După această operaţie nereuşită, copilul a făcut septicemie, a stat 11 zile în comă, iar apoi a intrat într-o stare vegetativă permanentă. ,,Alexandru era un copil care mergea, vorbea, ştia practic totul, mergea la grădiniţă, iar acum nu mai poate face nimic”, spune, oftând, Maria Bîzgă, mama băiatului. Copilul s-a născut cu o malformaţie la inimă, dar acest lucru nu l-a împiedicat să fie un copil ca toţi ceilalţi. Trimis la Cluj de medicii din Târgu-Jiu, specialiştii de aici constată că Alexandru avea testiculele în abdomen şi îi transmit mamei că minorul trebuie supus unei intervenţii chirurgicale pentru că, în caz contrar, i-ar putea apărea numeroase complicaţii. ,,Dacă medicii mi-au spus asta, am acceptat operaţia crezând că ar fi cel mai bine pentru copil. El a fost operat la Clinica de Pediatrie nr.1, dar ce a condus la septicemie nu pot să spun. În urma intervenţiei, copilul a vărsat zece ore neîncetat, fără să i se administreze nimic. După zece ore, la insistenţele mele, i s-a pus o perfuzie. Copilul, după ce s-a trezit din operaţie, cerea apă, spunând că îi este sete şi că îl doare. Şi sub perfuzii a vărsat în continuare şi apoi a intrat în comă. Când am ajuns la UPU, mi-au spus doar că Alexandru a făcut septicemie şi nici în acest moment nu ştiu din ce cauză”, spune Maria Bîzgă.
Acuzaţii de culpă medicală
,,Îi învinuiesc de culpă medicală şi pe cei care m-au trimis cu băiatul la operaţie, pentru că ei au ştiut mai bine decât mine starea şi situaţia copilului, şi pe medicul respectiv. Dacă medicul şi-ar fi dat tot interesul, să ia lui Alexandru sânge, să îi facă analize, să îi fi pus antibiotic la ieşirea din sală, era, cred, altă situaţie. Dacă nu se trezea după operaţie, înţelegeam. Dar copilul s-a trezit, a vorbit, şi ei nu i-au făcut nimic”, spune supărată femeia, învinuind-i pe medicii că i-au neglijat fiul. Femeia s-a plâns că nu ştia riscurile la care l-a supus pe copil, ea avertizându-i pe medici că Alexandru are o problemă la inimă. ,,Nu aş mai face acelaşi lucru dacă ar fi să dau timpul înapoi. Îi sfătuiesc pe toţi părinţii să facă acelaşi lucru. Dacă au copii bolnavi, să caute o sută de doctori şi să vadă ce diagnostice i se dau. Chiar şi pentru o banală apendicită să consulte mai mulţi specialişti. Eu am fost la mai multe clinici, am mers şi la Bucureşti, şi la Cluj şi la Târgu-Mureş, dar era deja prea târziu”, spune, printre lacrimi, mama copilului care îşi face mustrări de conştiinţă pentru că a acceptat operaţia.
Doi ani prin spitale
Înainte de intervenţia chirurgicală care l-a nenorocit pe Alexandru, tatăl băiatului moare în Spania, în urma unui accident banal. Şofer de TIR, bărbatul, aflat la muncă în străinătate pentru a ajuta familia rămasă acasă, face o pană la una din roţile maşinii. Încearcă să repare roata, dar este spulberat de un alt TIR condus de un şofer neatent. La puţin timp după decesul fulgerător al soţului, Maria Bîzgă acceptă operaţia copilului, de teamă că acesta ar putea suferi complicaţii medicale. Complicaţia apărută îi aduce familiei Bîzgă doi ani de probleme. ,,Am stat imediat după operaţie trei luni în Cluj, apoi am fost la Bucureşti, apoi la Târgu-Mureş, la Târgu-Jiu, la Rovinari. Am luat spitalele la rând, o lună acasă, două la spital, şi tot aşa. Asta a fost viaţa noastră, plus tragedia suferită că tatăl lui nu a fost cu noi, că în doi poate le treci altfel, te mai sprijină, îţi mai dă o idee”, spune plângând femeia, care se confruntă şi cu greutăţi financiare. ,,Când ştii că l-ai avut sănătos, nu te poţi împăca cu ideea că nu mai este la fel. Unii copii nu pot să meargă că aşa se nasc, dar al meu a mers, a cerut mâncare, s-a jucat, îmi spunea că vrea suc cu paiul ori pufuleţi. Nu mă pot împăca cu ideea că Alexandru al meu nu mai este la fel”, spune mama băiatului, înecându-şi lacrimile.
Cei care vor să îl ajute pe Alexandru, copilul suferind de tetrapareză, encefalopatie epileptică, hepatită cronică, bronhopneumonie bilaterală, tulburări de deglutiţie severe şi cardiomiopatie hipertofică progresivă, pot face acest lucru donând sume de bani în contul RO93BRDE200SV26666062000 în euro şi în contul RO43BRDE200SV17615992000 în lei, deschis pe numele Bîzgă Maria.
Speranţe în Marea Britanie
După ce a consultat toţi medicii din cele mai importante centre pediatrice din ţară, familia Bîzgă a aflat că doctorii de la un spital din Marea Britanie ar putea să îi mai ofere o speranţă pentru însănătoşirea băiatului. Mama copilului a trimis o parte a actelor medicale, dar medicii vor să îl consulte pe minor acolo, în clinica din Marea Britanie. Deplasarea celor doi, a mamei şi a copilului, şi staţionarea lor în incinta unităţii medicale engleze nu costă mai mult de 1000 de euro. ,,Am reuşit să strângem două mii de euro şi mai avem nevoie de doar o mie de euro. Suma nu este mare, dar nu o avem. Am solicitat un sprijin şi de la Primăria Bâlteni, dar cei care pot să ne ajute să o facă pentru binele lui Alexandru”, spune Maria Bîzgă.
ANAMARIA STOICA"

Nu mai am cuvinte.

Jamilla!

*****

LATER EDIT:

Tocmai am dat de ALICE DROGOREANU. Face fata niste fotografii superbe. Da, ii fac reclama, de buna voie si nesilita de nimeni. Am gasit-o la IsabelleLorelai.

Credință

Se apropie sărbătorile de Paște. M-am tot gândit în ultima vreme la treaba asta cu credința. Cred, frate, dar de ce cred? Am crezut și cred, simplu, e din mine. M-am întrebat de ce cred în ceea ce cred, de ce știu că eu cred cu toată ființa. Nu am putut să-mi răspund pe moment și nu, credința mea nu este un automatism revelat de cotidian și de tradiții, de educație sau altceva.
Pur și simplu cred, nu numai pentru că vreau, ci pentru că știu, simt, credința mea în multe e cea care mă face să merg întotdeauna mai departe, orice ar fi.

Mă holbam la cărțile mele de pe rafturi și am dat de unul din volumele scrise de mine. Iată ce scriam în noiembrie 1998, într-un volum publicat ceva mai târziu (nici nu îmi vine să cred cât de lucidă puteam fi atunci în credința mea în lume, viață, timp, cei dragi și Dumnezeu, în oameni și, totuși, cât de neștiutoare dar conștientă). Anul ăsta fac 27 ani și în sufletul meu am știut de la sine, dintotdeauna, ceea ce scriam eu în 1998. Întrebarea pe care mi-o pun acum, e ce mă așteaptă în timp, după ușa unui destin pe care încerc să mi-l fac singură, prin propriile alegeri, dincolo de faptul că îmi depășesc niște limite:

*

Aud potop de ani călcând zgomote pribege și clipe cu nisipuri vesele, născând copile din energie solară, cu suflete împletite ca într-o plasă, lăcaș pentru gândirea creatoare.

Văd cum se amestecă între ele culori plângărețe ce nu pot renaște, roase de patimi mute și sar peste zdrențe de credință, plimbându-se cu reflexe chinuite de o conștiință demult apusă. Dedesubt, vise nețărmurite se prosternează în fața geniului fascinat de ireal, înscenând viziunea unui secol trecut, cu perceperea unui văz senzorial, cu trăiri incandescente și revărsări de forme înfloritoare, de muze rebele cu fulgere pe o harpă de zeu, fără coloane de flăcări strălucind într-o viață fără moarte.

Credința, enigmă ce dă naștere la răzvrătiri, metamorfozându-se în apocaliptice ființe, este halucinantă, tare ca o stâncă și reînvie spre înălțimi netulburate de om, ca fata morgana, cu mici trăsnete pustii, care întrevăd împlinirea totală prin mirajul unui Dumnezeu.

Un Dumnezeu care se menține prin spriritualizarea destinului, prin proiecții ideale și realitatea cea mai dură. Un Dumnzeu ascuns sub zodia unor profeții sacre, cu fanatism indispensabil unei deveniri himerice. Care ascunde inexorabila veștejire a unei vieți ce nu primește convertirea satanismului, renegarea unei înțelepciuni violente, pierzându-se în fața confesiunii și umplându-se de esența unor chemări necunoscute ale vieții.

Care-și sparge armura cu cu murmure obsc ure, cadențate, înnecându-se în umbre curate cu nervi fluizi, la limita dintre Rai și Iad, apărându-se prin imperii de ordine neascultate.

Fug de strigăte arzătoare, de pe ele scurgându-se lavă înăbușită ce se închină unui idol, odinioară măreț, acum căzut în neștiință.

Neștiința de a trăi. A sfârșitului lumii, legat de albastrul cer, adorat de slugi fățarnice.

Oana Rovența-Micu, volumul "Zbuciumul prezentului"

***

Faza e că nici acum nu știu pe deplin răspunsul meu, al meu și numai al meu, în problematica credinței, dar nici nu vreau să-l știu. Pentru că încă nu știu cum să trăiesc din plin, pot doar să sper că am destui ani în fața mea pentru a încerca să descopăr. Și, deocamdată, îmi ajunge asta.

JAMILLA!!

LA MULȚI ANI, LIZUCA!!!!

Elisa. Eu o alint Lizuca.

Am crescut împreună, am mâncat din aceeași farfurie. Mi-a suportat toate toanele, nervii, m-a alinat când am avut prima decepție din dragoste, la 16 ani. Ea e printre puținii care îmi trântesc verde în față exact ceea ce gândesc. Lucru rar, nu-i așa?

Lizuca nu se sperie de punctele de cotitură ale vieții, cel mult, se enervează, se consumă mai mult decât enorm, dar le depășește cu brio. Deși mai uită de diplomație, beneficiază de o simplitate autentică în interrelaționarea cu ceilalți, încât nu ai cum să nu o asculți. Părerea mea.

Deși uneori suferă mai mult decât ar trebui, poate vedea dincolo de limitările fiecăruia. Ia omul așa cum e, cum perfecțiuni și imperfecțiuni.

Îi place să ia atitudine, să fie dominantă (uneori mă scoate din sărite de-a dreptul, la fel cum și eu o scot din minți pe ea, mai ales când sunt ireal de cicălitoare), dar într-un mod care inițiază deschiderea în profunzimea unui lucru sau a unei experiențe.

Lizuca nu caută o scuză pentru toate pe lumea asta, ea trebuie să le găsească esența și soluțiile. Dacă o vezi, zici că e arogantă și încrezută, dar eu știu că e mai normală decât mulți alții într-o lume deja prea des anormală.

Lizuca e unică în felul ei, autodidactă și își face remarcată prezența oriunde. E o sufletistă și jumătate și adorăm să ne plângem de milă împreună sau să ne descărcăm nervii și durerile una în fața celeilalte. te ajută necondiționat. Are o viziune clară asupra propriului fel de a fi și un optimism de-a dreptul dezarmant. Pentru asta și pentru multe altele, o iubesc ca pe sora mea.

Elisa, LA MULȚI ANI !!! Fie să ți se împlinească cea mai puternică dorință anul ăsta.

Jamilla!!

Cititorule, cine ești tu?

Pornind de la poezia lui Rabindranath Tagore (Robbi Thakur):

*****
Cititorule, cine ești tu...?
cititorule, cine eşti tu oare
care-mi citeşti poemele acestea
şi după o sută de ani?
nu-ţi pot trimite nicio singură floare
din belşugul acestei primăveri
niciun singur licăr de aur
din norii de-acolo, împurpuraţi de lumini...
deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară!
din propria ta grădină în floare
culege-ţi doar miresmate aduceri aminte
de flori pieritoare
cu o sută de ani mai’nainte
şi-n bucuria inimii tale să simţi
bucuria vie care-ntr-o primăvară
cu zori diafani
a cântat şi vocea ei veselă
şi-a rostogolit-o şi peste o sută de ani.
*****

Te întreb, cititorule:
- cine ești tu? (rol de....)
- ce vrei de la ziua de mâine?
- ce vrei exact acum?
- cine simți că ești?
Vreau să știu cine ești, nu cine ai vrea să fii. Cine simți că ești. În raport cu tine, cu lumea, cu tot ce vrei tu.

Eu sunt Oana. Dar și Jamilla. Extrema dintre extreme, un simplu om. Iubita lui R. Fiica alor mei. Asistent social, uneori scriitoare (miiiiică-mititică!), alteori cu suflet de arăboaică. Încăpățânată ca un catâr și o fricoasă. Excentrică și impulsivă, uneori nechibzuită. Naivă, generoasă, dar și egoistă. Locul meu e între verde, să merg pe el și să curgă. Între cei dragi și între ceea ce îmi place să fac. Sunt cine sunt și îmi place. Aș fi vrut să fiu mai dură, dar sunt cine sunt. Așa este scris.

Vreau de la ziua de mâine zâmbet.

Exact acum vreau o plimbare cu R. și o cafea tare.

Simt că sunt exact cine simt eu. Prin ochii mei sunt eu și sunt mereu alta prin ochii fiecăruia din jurul meu.

Jamilla!!!

FEMEIA SÂNGELUI

UPDATE: Laurențiu Moise are nevoie de ajutorul nostru. Pagina lui aici.

*****

*****

MOTTO :
Nomadă în lumea dansurilor fără de glas,
am să încerc mereu a-ţi da înapoi fiinţa,
dansul de mâine ce femeie din nou
te va face pentru destinul tău,
am să dansez şi eu pentru tine în vremuri demult apuse
şi tot eu am să fiu înapoia dimineţilor,
cu o soartă de ţinut în braţe înainte.
Ai să umbli pe văluri cu bănuţi sunând timpul în vise
de reîntregire cu femeia sângelui -sufletul tău- printre îngeri
din inima lumii tale date nouă.

*****

Nomadă în lumea dansurilor făr´ de glas
cu anii vârstei pe umerii unei cămile
dintr-o fotografie cu femeia sângelui
toată în văluri de viaţă şi culoare
cu fire aurii pe după gât, zadarnic în fugă.
Nomadă pe ritmuri de Orient în război plin de coliere din timp,
cu ochii din trecut pe umeri cu mersul furtunii spre fata-morgana,
spre lumea dinapoi
cu urechea fără de glas şi cu tăcerea plină de oameni
pietoni printr-un deşert agitat în furtuni şi vieţi de un roşu tiţian,
cu sângele pasional lustruind pe geamuri dorinţa lumii
învârtindu-se pe ritmurile tobelor cu bănuţi de zâmbet
pe lângă coapsele acoperite de voaluri transparente.
Nomadă în lumea dansurilor făr´ de glas,
femeia sângelui netrecut peste ape,
nestrecurat prin sită,
imprimat în tălpi arse de nisip din soare
dansând ritmic propria viaţă prin deşert, printre pământeni
cu voaluri din amintiri şi cu soarta de mână acum
şi nisipul arde tare, şi mintea doare
şi aerul zbate muzica secundei din gând împrejur.
Un dans urlând din gesturi scoate altă femeie
ţinându-şi propria viaţă de lesă,
miraj de nomadă prin sufletele altora lăsând sânge din priviri în urmă.
Şi am să caut soartă de ţinut în braţe înainte.
Şi tu ai să umbli cu noi în vis,
pe văluri de bănuţi sunând timpul înspre zări.

*****

JAMILLA!!!







ps: fotografia este de pe nea gogu, dar nu mai găsesc adresa respectivă.