sâmbătă, 19 februarie 2011

Pierderea cuiva drag

Pierderea cuiva drag este Golgota fiecăruia dintre noi. Este cel mai negru punct și cel mai urât coșmar. Abia atunci înveți să alegi uitare/iertarea/valorizarea. Toate chestiile importante de pînă atunci devin apă chioară. Prezentul devine infern.


Tot aud deseori în stânga și dreapta mea (de la prietene, cunoștințe, colege, partenere de conversașie pe forumuri sau blog etc) despre drame personale, pierderi tragice personale sau ale partenerilor, îndoieli și neputință, clacare și resemnare, ori –pur și simplu- mers mai departe. Am trecut prin asta, în mod indirect dar repetat și, oricum ai da-o, suferința poate da adevărate lecții de comunicare. Ea nu caută, ea alege direct.


Nu există să uiți, nu întotdeauna. Nu uiți, poate arunci în timp, într-un colț al minții. Nu merge întotdeauna faza cu timpul, că vindecă. La mine a mers când mi-am pierdut bunicile, dar probabil e o amăgire căci, dacă stau bine să mă gândesc, mă umflă și acum plânsul când dau de dor și de raftul cu amintiri din dulapul minții.


Mă întreba ieri o amică, ,,Ce mă fac, Oana!?”. Nu există un răspuns și o acțiune standard, cred eu. Am început, evident, să o încurajez din tot sufletul meu (și chiar credeam, cred, ce i-am spus!). Dar, oprindu-mă o clipă, constatam amar că totul era vorbărie goală în acel moment.


Nu ai cum, pur și simplu nu ai cum să faci pe cineva să treacă peste, eventual să-l faci să se simtă o idee mai bine. Dar ai cum să-l faci să se descarce, lăsând calea să-și spună tot oful, toată implicarea emoțională și jalea de necuprins. Cuvintele pot face mult bine. Dar tot cuvintele lasă cele mai mari urme, căci reamintesc întruna durerea. Tăcerea, nici ea nu e mai prejos. Poate limita o durere sau o poate amplifica. Tăcerea e totul în marile momente.


Atunci când ești persoană direct/indirect implicată în durere (prin pierderea cuiva propriu drag sau prin pierderea cuiva drag pentru altcineva foarte drag ție), nu poți găsi un model de comunicare eficient pentru durerea ta sau pentru durerea lui/ei. Poți doar să te desfășori, să apelezi la cineva, face to face sau pe net, poți să stai alături de ceilalți dragi. Să-l lași/s-o lași să se desfășoare, să-și aleagă tăcerea și ușile închise, tu doar fiind acolo. Simplu și, paradoxal prin acțiune, îți este și ție extrem de greu. Tu, ca persoană indirect legată, suferi în tăcere, de suferința și durerea lui/ei. Înveți că sufletul și mintea, ca două lucruri distincte, nu mai coexistă împreună în astfel de situații. Înveți că ești total neputincios, poați doar să fii și atât. Dragostea face enorm de mult bine, dar tot dragostea poate doborî.


Înveți că problema lui/ei nu poate deveni a ta, oricât ți-ai dori să găsești o cale. Înveți amar cât de greu e doar să fii lângă cineva. Nu e vorba de sacrificarea propriului timp, ci de durerea de a ști durerea lui, de a ști și că vei trece și tu, la un moment dat, prin asta. În acest caz, uitarea nu mai devine victima trecutului, ci o cale de mijloc printre durerea și negativismul asociate acceptării realității, asociate unei resemnări fără seamăn. Mângâierea și îmbrățișarea, ca arme prezente, devin uneori, cel mai bun aliat. Alteori, contra timpului.


Din păcate, de cele mai multe ori, persoana direct implicată simte nevoia singurătății.
La dureri nu e ca și la marile bucurii, durerile ți le ții pentru și cu tine, cum spuneau amrii filosofi. Aici, ușile închise nasc un spațiu propriu care vindecă numai speculativ. Aici nu există ferestre deschise. Aici chiar e sfârșitul lumii, până te vei trezi într-o zi și te vei simți mai liniștită. Numai tu ai răspunsul lor în timp și calea de a le parcurge în propriul fel. Devii mai atașată de trecut și de toate amintirile, mai puțin implicată în viitor. Aici ar putea surveni rolul nostru, al celor din jur. Dar asta doar dacă tu ești pregătită să ne lași, să îi lași pe cei din jur lângă tine.


Da, știu, este al dracului de greu. Simți că tot rostul de ți-l știai nu mai e al tău și, mai presus de orice, nu știi cum să mergi mai departe fără acea persoană. Nu că nu ți-ai fi pus problema ci, pur și simplu, nu știi. Senzația durerii animă senzația inimii că bate fără rost în acel moment. Toată lumea din jur ți se pare că te tratează ca pe un clișeu. Întoarcerea la propriul timp și fuga de prezent dă naștere la scenarii ireale, dar și la revelarea unui curaj/unei puteri nebănuite în suflet. Nici nu știai că poți fii atât de puternică, de curajoasă. Clișeul “ nu ești singură“ dintr-odată nu mai pare atât de gol. Realizezi în propria manieră cum bagajul emoțional ți se duce de-a valma, cu tot cu un suport real și viu în fața ta. Dar mai realizezi și că începe un nou drum, în care trebuie și simți că vrei să fii mai puternică, pentru că numai tu poți face asta pentru tine.


Ești singura/singurul care deține cheia. Pentru că da, ai pentru cine și ce trăi mai departe, chit că o faci în memoria acelei persoane sau pur și simplu, pentru tine, respectându-ți propria rezistență interioară și propria existență. Generarea de lacrimi devine generare de emoții și descărcare. Ceilalți oameni dragi îți sunt aici, acum. Așteptarea dureroasă pentru tine este izbăvirea de durere pentru alții. Pentru persoana pierdută și pentru trecutul tău. Plângi, plângi, scoate tot afară. Alegi astfel, să fii tot TU, nu mai ușoară, ci mai împăcată cu tine și cu noul viitor.


Lasă-I pe ceilalți dragi aproape. În felul lor, așa cum știu ei. Nu este apropiere goală. Este esența faptului că sunt acolo, cu și pentru tine. Fără “dacă aș putea da timpul înapoi/poate dacă eram așa/acționam așa “, căci intri în lanțul slăbiciunilor. Ai făcut tot ce puteai, din toata ființa ta, nu ai de ce să te mai învinovățești. Culpabilizarea nu scoate la lumină emoția vindicativă a durerii, o accentuează. Poți fi tot TU în continuare, în alt mod. Nu ești experiment social, ești un om! Privește, o clipă, în jur. Mulți dintre ceilalți apropiați sunt prea aproape ca să-i vezi.


Numai tu, numai voi știți propriul răspuns, propria cale. Curaj, din toată inima. Liniștea vine în timp, sper eu.


Draga mea, CURAJ. Fetele sunt langa tine.

Jamilla

3 comentarii:

Anonim spunea...

Buna seara,
Este adevarat ca nu am primit niciodata raspuns la ce am trimis legat de acest subiect, dar nu voi obosi sa sper…
O sa ma intrebati – de ce ? Iar eu am sa va raspund : daca as obosi copii mei ar insemna sa moara, asa ca nu am de ales si nu trebuie sa obosesc – priveste si spune-mi daca ati fi eu, ce ati face, ati continua, sau ati obosi :
http://sustin.ro/loredana-si-adelina/

http://www.youtube.com/watch?v=0zV5Vu56wq0 ;

http://www.acasatv.ro/noutati-acasa/emisiuni/la-povestiri-adevarate-doua-surori-gemene-au-urgent-nevoie-de.html

http://is.gd/QnWgXc #romania #travel #tourism



Multumesc ca macar mi-ati dat sansa sa sper ca n-am sa obosesc…
Daniela Zaharia
tel.0763664224

Jamilla spunea...

@Sa speram ca cei care vor putea sa ajute, o vor face, stimata doamna. Va doresc multa putere si mult curaj, Doamne ajuta.

a-z spunea...

doamne ajuta!