Ceai

Ce să am... !?!? :-) Nu am nimic. Am doar o poftă nebună de ceai. De la o vreme, beau în draci ceai. Bem amândoi. Încet, încet, mă limitez doar la o ceașcă de cafea dimineața și, apoi, mă întind la cât mai mult ceai. De orice fel (ăla verde încă nu-l agreez îndeajuns, poate doar dacă e cu lime) plus miere. Că așa vine pofta, mâncând, bând, pofta de timp și de trai. Pofta de muncă, de odihnă, de tot.

Ce mișto, să simți aburul din cana de ceai, să te simți, pur și simplu. știu că vreau întregul orizpnt și că va trebui să fac o grămadaă să reușesc. Asta da zi, e cald în sufletul meu, e cald și în casă, e cald când îmi privesc soțul în ochi. Mă uitam zilele trecute la felia de lămâie din ceaiul lui (ce mișto mă privea!!) și aruncam, insesizabil, un ochi viitorului. Renegarea zilei de mâine nu e renegare de sine, constat cu nerăbdare. Libertatea de viață nu ține de statut și de modul de a trăi, ține de timpul din sufletul meu, al lui, amândurora.



Eșecul în acte mărunte și supărări zilnice de sreviciu e atât de simplu pentru unii, pentru cine îl caută cu lumânarea, atât de inefabil și de impulsiv pt mine, dar atît de curajos. E impulsul înainte pentru tot ceea ce am eu nevoie. neprevăzutul dintotdeauna m-a tulburat însă e atât de mic și de insignifiant față de ceea ce înseamnă o cană de ceai, alături de soțul meu, doar privind ÎNAINTE. Pe mine întotdeauna mă doare un lucru mărunt, dar astăzi nu mă doare că nu pot prelungi o bucurie măruntă, ca aburul dintr-o cană de ceai.



Jamilla!!!



ps: fotografie de pe http://www.delia-iacob.com/

COCO POPESCU

Crina Coco Popescu, ma faci sa ma simt tare mica. Al dracului de mica si neinsemnata.

Crina, multumesc. Am sa incerc sa fiu mai buna si mai atenta cu propriile mele vise, cu viata mea. Nu o sa le mai prafuiesc in incercarea maturitatii... macar sa ma straduiesc. De aia am o viata, printre altele.
Multumesc pt imbold, fara sa stii, mi-ai dat un imbold sa-mi urmez sufletul.

J.

Batranica din Mehedinti

De la Cabral, via Doru Panaitescu. Cititi, merita.

Mai sare cineva?

;-)

Jamilla!

Sustin din toata inima

... EDUCATIA!
Nu numai pt ca eu am avut sansa sa am parte de ea, nu numai...
Asta seara, simplu,
Oana.

Cartea timpului meu prezent

Unii vorbesc de cartea vieții. Eu vorbesc de cartea timpului meu. Scriu cărți, dar mai greu să îți scrii propriul timp. Cu soarta uneori nu te pui.

Am soarta mea și îmi place cum o am. Singură mi-am făcut-o, pe alocuri, alții au hotărât-o pe margini dar ce e scris, e scris deja.

Timpul meu prezent mă trage de urechi deseori, vine cu frate-său, trecutul (noroc că-l alung rapid!!) căci eu bâjbâi încă în a-mi creea viitorul. Schimbarea mea în mai matură devine un drum greu accesibil, dar drumul meu. Trăiesc și știu de ce/pentru ce. Restul cred că nu ar trebui să mă mai mire. Și totuși mă miră de ce sunt atât de înnebunită după chestii simple, atât de simple în farmecul lor.... ciocolata-baton Bounty pe care o mănânc cu febrilitatea unui copil, fiind ciocolata copilăriei mele.... cafeaua pe care o beau zilnic, dar mă întind la ea cu savuratul, de parcă ar fi ultima.... cărțile pe care le citesc, joaca cu Alfie (scuzați cacofonia), statul pe miresici.ro, ieșirile în oraș, machiajele, dansul, muzica.... timpul în care fac toate astea, iubirea, familia, serviciul, totul.

Sunt nevoită să-mi asimilez timpul meu din ce în ce mai des, în sensul acelor de ceasornic, punctuale în curgerea lor rapidă spre viitorul meu. Riscul de a fi pedepsită de conjuncturile vieții, atunci când fac exact ce cred eu de cuviință, este mic/pueril pe lângă riscul pe care mi-l asum fiind eu însămi. Ăsta-i sensul vieții mele.

Ăsta-i timpul meu, cartea pe care trebuie să o joc la fiecare secundă, fără a da la zaruri clipele cu cei dragi contra a altceva mai permisiv, căci nimic din ce e atât de ușor, nu e atât de plăcut. Sunt atât de sigură de mine în mediul celor dragi, că nimic nu-mi mai trebuie.

JamilLa!

ps: devin melancolică recitindu-l pe Jacques Salome.

"Nu e de ajuns sa îi promit ziua de maine, dacă nu sunt capabil/ă să trăiesc in prezent."

Încurajare pt Mărgeluță

Măi Mărgeluță! Motive pentru care să reîncepi să zâmbești:

1. Ce-i al tău e pus deoparte. Crede în tine și în al tău. Ai dragoste, cu restul veți răzbi, încet-încet. Pentru că, poate, ți se/vi se întâmplă toate astea ca să descoperi cine ești/cine sunteți. Nu mă refer la a privi cu optimism ci a face un salt peste. Pur și simplu. Oricum nu ai ce pierde.

2.Tot răul e, mai mereu, spre bine. Indiferent de cât rău e, mereu se poate și mai rău dar, pe de altă parte, e o ocazie să devii mai puternică (nu te iau cu abureli, hai, zâmbește, trece...nu! dar te iau de priviri și te provoc să-ți accepți propriul fel de a fi exact așa cum este. de ce să-l schimbi? Nu ești tu de vină. Nici el!)

3.Sunteți sănătoși, aveți mâini, picioare, minte, ochi, auz și toate cele. Mai rămâne să descoperi ce trebuie schimbat în viața ta, să începi să crezi în tine (mă enervezi când trăiești pt alții, nu și pt tine. Lasă ce a fost, încearcă ce va fi cu alți ochi).

4.Vei ieși la liman și cu nunta, și cu totul. Dar ieși din casă, folosește altfel timpul. Agresivitatea asta a vieții/timpului nu are nevoie de autoculpabilizare până la limită și automutilare emoțională. Ai încredere în omul care ești, în ceea ce vrei să faci. Deci, fă ceva (ORICE, dar găsește-ți ceva care să te bucure, un hobby, o ocupație emoțional-recreativă, o modalitate să te bucuri de puținul timp împreună). Caută-ți încrederea unde ai ascuns-o.

5.Conștiința înțelege problema financiară ca o problemă fără de care nu poți supraviețui. Nu e chiar așa, fără sănătate nu poți supraviețui. Lasă plânsul și treci la treabă. Mobilizează-ți voința, încrederea, puterea de a privi. Nu te mai auto-limita la timpul din prezent și la probleme, nu te mai raporta la -nu pot-. POȚI.

6.Lasă durerea și prejudecățile deoparte. Contează că el este bine, nu a pățit nimic. Accidentul e nasol, mașina și mai și, dar el NU are nimic. Multe lucruri vin și se duc, la fel ca și experiențele urâte prin care ați trecut. Viața este, pur și simplu, sau nu este. DAR ESTE A VOASTRĂ și numai voi v-o puteți schimba. Nu mai aștepta să o schimbe altcineva. TU!

7. Luptă-te cu propriul prezent. Ia-l de moț și scutură-te de trecut. Dacă tu continui să te gândești la tot ce s-a întâmplat, nu te va mai lăsa să trăiești liniștită mai departe. Nu-ți mai irosi energia pe ce a fost, conservă-o pe ce va fi. Atât de puțin cât este acum, ESTE. NU ești singură, îl ai pe el, te are pe tine. Te ai și tu pe tine.

ZÂMBEȘTE și uită-te în oglindă. Schimbă-ți felul de a privi lucrurile și începe să crezi în tine și în voi.
Altfel, timpul TRECE. (Lasă-ți în pace violența gândurilor, furtuna calmează de multe ori. Fii tu și gata! Unde o să mai ardă!??!)

ps: restul listei ți-o faci tu, ai să vezi că mai sunt și alte motive. Nu ai voie motive negative să adaugi pe listă. Nu îți mai bloca modul de a gândi/simți și nu te mai autopedepsi.Nu rezolvi nimic. Pur și simplu, mergi mai departe și ia-ți timpul și încrederea de mână, alături de ceea ce simți (lovitura de grație nu mai e lovitură, dacă îi tragi un șut în minte și treci mai departe. Pur și simplu.)

Numai bine și te mai aștept.

JAMILLA!!!

Așa este scris

"Sunt o mie de feluri de a pierde o zi, însă niciunul de a o întoarce înapoi"... "Pentru a-ţi realiza visele, trebuie mai întâi să te trezeşti" (proverbe arabe).

Și eu am o mie de priviri, însă nu știu a le înțelege pe toate... și-s ale mele!

Văd o mulțime de mâini, priviri, chipuri, le înțeleg și nu mă înțeleg pe mine deseori! Mă uit în palmele mele, care mi-e traiectoria?

Nu vreau să știu, vreau să trăiesc ȘI clipa.

(ps: foto de pe Google Image)

Ploaie

Măi oameni buni, eu iubesc ploaia (uneori îi urăsc ritmicitatea).

Aia măruntă, de te seacă la suflet, de te face să visezi cu ochii deschiși, de știe ce-i în sufletul fiecăruia, de știe să-mi ia visul și să-l ducă spre zări.
Plouă mărunt afară, mocănește (vin de pe terasă, deși încă sunt bolnavă și răcită) și, de când stau la casă, ador să-mi trezesc ludicul din mine într-un mod atât de real și lucid. Bre, e atât de fresh uneori!!!
Mă văd ambivalentă, după cum e ziua sau noaptea, după cum e ora sau secunda, aș face o grămadă într-un timp atât de scurt și, pe de altă parte, aș lenevi întruna.
Ploaia asta miroase atât de verde, atât de curat și a nou început! Vine primăvara, e clar (chiar vine!?)
Ce am să fac cu toată dragostea din mine dacă viața nu-i va finaliza traiectoria?!
Ce am să fac cu dependența mea de viață și lume când, de multe ori, caut insistent o singurătate aparte în vocile fără glas?
Ce am să fac cu ploaia conștiinței mele, pentru orice fleac și pentru străduința ipocriziei mele de a fi complexă într-o lume, deseori atât de simplă?
Ploaia e ploaie afară, picătură cu picătură, sunet pe sufletul meu, pe auzul meu, în palmele mele, antrenându-mi inteligența privirii.
Și totul devine, brusc, mai inteligibil, eu perseverând în dizolvarea valorilor cotidiene îndoielnice, spre a primi provocarea schimbării.
Ploaia e destinația mea către lume.



(ps: foto de pe fireflyforest.net și open.salon.com/blog/ts)

În noapte

... adineauri eram în balansoar, pe terasa casei și am venit fuguța la calculator. Aerul de seară, umed, răcoros dar fresh, ca din vremuri demult apuse, ca de ieri și nicăieri, cu vise demult duse, cu speranța drept înainte, cu gândul meu în brațe...
Mă tot gândesc la viață, îmi fac o mie și una de griji din/pentru orice și nu știu să fiu alta!!!
Și al meu, doarme așa de frumos, mă uit la el zâmbind, simt că noaptea mă îmbie să sper și mai abitir la tot ceea ce îmi doresc să fac, vizitez, cred, dăruiesc, lupt cu toată ființa pentru noi doi! Și aerul ăsta de afară e tare aromat, miros de seară dincolo de orice gând.

(foto de pe myspace.com)

A deschide o fereastră...

... în locul uşilor închise. Adevăr grăit-ai, Isabelle! Veţi citi la Isabela nişte rânduri superb de reale. Mi-ai deschis ochii azi, timul trece prea repede. Nu ştiu încă să mă bucur de el, darămite de visurile mele.

Deschizând şi eu o fereastră lumii, am închis alte uşi în mine. Deschizând o uşă, am închis alte ferestre. Destinul ni-l mai facem şi singuri, dar de cele mai multe ori, este scris. Într-un vis.

Găsesc mereu calea proprie în gândurile altora. În zâmbetul lui R. sau în îmbrăţişarea părinţilor. Îmi urmez un vis şi refuz altele.

Sunt, sunt acum, mâine poate voi fi altfel. Şi încă nu conştientizez deplin trecerea către alte clipe rapide, intrinseci unui timp prea tulburător, prea crud dar necesar. Trăind visul, doresc să trăiesc şi pe celelalte, rând pe rând, deşi poate că mă vor sparge în ore şi secunde. Sau nu.

Deschid cu inima gânduri pe care alţii nu le aud. Nici eu nu aud, dar simt totul. Ştiu paşii şi vremea, ştiu neuitarea. Auzul meu lacunar m-a educat, m-a învăţat zi de zi să mă adaptez oricând.

Azidimineaţă zâmbeam. Acum simt vremea inexorabilă în zilele aruncate spre orizont. Să vrei să ştii destinul şi să poţi să-ţi ştii sufletul, dincolo de uşi închise. Să poţi să ai curajul de a vedea că mereu e o fereastră deschisă. O simt şi o cred, orice ar fi.

Mereu aceeaşi, mereu la extreme, între uşi şi ferestre.

Jam.

TINEREȚE

Te grăbisei deseori să-ţi trăieşti tinereţea
fără să fugi de propriul bilanţ.
Mergeai zilnic mai departe
dar « departe » era şi aici aproape,
în casa fiecărui pas de pe stradă,
în camera fiecărei clipe
sau chiar în lumea lăuntrică
unde neîmplinirea ar şti
să devină realizare,
să lase gândul unde este.

Oana Rovența-Micu (Înger de octombrie)

( ... Laurei ...)

*****

Ce e tinerețea? Nu mă refer la tinerețe fără bătrânețe, la povești demult apuse și la cești de cafea uitate pe pervaz, în graba de a prinde o nouă dimineață în brațe.

Nu mă refer la mine, acum, tânără care face 27 ani la toamnă. Nici la copilăriile de zi cu zi ale fiecăruia dintre noi nu mă refer.

Ce e tinerețea? Una e cum o vezi, cum e pentru fiecare din noi, alta e cum ne percep ceilalți și cum ne simțim noi și iarăși, alta e ce sens îi dă o experiență cotidiană. O stare de fapt, un crez, un nou drum?

Sunt pierdută deseori în lumea asta mare, dar nu mă pierd deseori în mine.

Sunt tânără și, uneori mă simt de-a dreptul mai bătrână cu 10 ani. Sunt tânără și, alteori, mă simt direct un copil speriat. La fel de tânără sunt și, mă simt de cele mai multe ori, eu însămi.

Învăț încă să apreciez inexorabilitatea timpului, a clipei, dar încă nu am învățat să mă apreciez pe mine, dovadă stând faptul indubitabil că mă sperie timpul, nu însă și totala cruditate a vieții. Mă uit în oglindă și nu văd zi de zi același lucru.

Mă uit la cei din jur, la serviciu, pe stradă, acasă, nu văd multe zâmbete.

Dar eu zâmbesc și cu motiv, și din senin de multe ori și o simt cu toată ființa.

Ce e tinerețea?

JAMILLA!!!

Căutând sunetul

Văd verde și mai vreau.
Văd ploaia și simt pe palme timpul.
Simt zarea și albastrul, neuitarea.
Caut pe cutele ochilor depărtarea.
Aud prin ochi și inimă sângele vieții,
strig și caut,
iarăși caut privirile dincolo de destin.
***
Văd sufletu-mi între clipe,
căutând nestingherit, mereu căutând, sunete.

JAMILLA!!!

Credință

Se apropie sărbătorile de Paște. M-am tot gândit în ultima vreme la treaba asta cu credința. Cred, frate, dar de ce cred? Am crezut și cred, simplu, e din mine. M-am întrebat de ce cred în ceea ce cred, de ce știu că eu cred cu toată ființa. Nu am putut să-mi răspund pe moment și nu, credința mea nu este un automatism revelat de cotidian și de tradiții, de educație sau altceva.
Pur și simplu cred, nu numai pentru că vreau, ci pentru că știu, simt, credința mea în multe e cea care mă face să merg întotdeauna mai departe, orice ar fi.

Mă holbam la cărțile mele de pe rafturi și am dat de unul din volumele scrise de mine. Iată ce scriam în noiembrie 1998, într-un volum publicat ceva mai târziu (nici nu îmi vine să cred cât de lucidă puteam fi atunci în credința mea în lume, viață, timp, cei dragi și Dumnezeu, în oameni și, totuși, cât de neștiutoare dar conștientă). Anul ăsta fac 27 ani și în sufletul meu am știut de la sine, dintotdeauna, ceea ce scriam eu în 1998. Întrebarea pe care mi-o pun acum, e ce mă așteaptă în timp, după ușa unui destin pe care încerc să mi-l fac singură, prin propriile alegeri, dincolo de faptul că îmi depășesc niște limite:

*

Aud potop de ani călcând zgomote pribege și clipe cu nisipuri vesele, născând copile din energie solară, cu suflete împletite ca într-o plasă, lăcaș pentru gândirea creatoare.

Văd cum se amestecă între ele culori plângărețe ce nu pot renaște, roase de patimi mute și sar peste zdrențe de credință, plimbându-se cu reflexe chinuite de o conștiință demult apusă. Dedesubt, vise nețărmurite se prosternează în fața geniului fascinat de ireal, înscenând viziunea unui secol trecut, cu perceperea unui văz senzorial, cu trăiri incandescente și revărsări de forme înfloritoare, de muze rebele cu fulgere pe o harpă de zeu, fără coloane de flăcări strălucind într-o viață fără moarte.

Credința, enigmă ce dă naștere la răzvrătiri, metamorfozându-se în apocaliptice ființe, este halucinantă, tare ca o stâncă și reînvie spre înălțimi netulburate de om, ca fata morgana, cu mici trăsnete pustii, care întrevăd împlinirea totală prin mirajul unui Dumnezeu.

Un Dumnezeu care se menține prin spriritualizarea destinului, prin proiecții ideale și realitatea cea mai dură. Un Dumnzeu ascuns sub zodia unor profeții sacre, cu fanatism indispensabil unei deveniri himerice. Care ascunde inexorabila veștejire a unei vieți ce nu primește convertirea satanismului, renegarea unei înțelepciuni violente, pierzându-se în fața confesiunii și umplându-se de esența unor chemări necunoscute ale vieții.

Care-și sparge armura cu cu murmure obsc ure, cadențate, înnecându-se în umbre curate cu nervi fluizi, la limita dintre Rai și Iad, apărându-se prin imperii de ordine neascultate.

Fug de strigăte arzătoare, de pe ele scurgându-se lavă înăbușită ce se închină unui idol, odinioară măreț, acum căzut în neștiință.

Neștiința de a trăi. A sfârșitului lumii, legat de albastrul cer, adorat de slugi fățarnice.

Oana Rovența-Micu, volumul "Zbuciumul prezentului"

***

Faza e că nici acum nu știu pe deplin răspunsul meu, al meu și numai al meu, în problematica credinței, dar nici nu vreau să-l știu. Pentru că încă nu știu cum să trăiesc din plin, pot doar să sper că am destui ani în fața mea pentru a încerca să descopăr. Și, deocamdată, îmi ajunge asta.

JAMILLA!!

Cititorule, cine ești tu?

Pornind de la poezia lui Rabindranath Tagore (Robbi Thakur):

*****
Cititorule, cine ești tu...?
cititorule, cine eşti tu oare
care-mi citeşti poemele acestea
şi după o sută de ani?
nu-ţi pot trimite nicio singură floare
din belşugul acestei primăveri
niciun singur licăr de aur
din norii de-acolo, împurpuraţi de lumini...
deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară!
din propria ta grădină în floare
culege-ţi doar miresmate aduceri aminte
de flori pieritoare
cu o sută de ani mai’nainte
şi-n bucuria inimii tale să simţi
bucuria vie care-ntr-o primăvară
cu zori diafani
a cântat şi vocea ei veselă
şi-a rostogolit-o şi peste o sută de ani.
*****

Te întreb, cititorule:
- cine ești tu? (rol de....)
- ce vrei de la ziua de mâine?
- ce vrei exact acum?
- cine simți că ești?
Vreau să știu cine ești, nu cine ai vrea să fii. Cine simți că ești. În raport cu tine, cu lumea, cu tot ce vrei tu.

Eu sunt Oana. Dar și Jamilla. Extrema dintre extreme, un simplu om. Iubita lui R. Fiica alor mei. Asistent social, uneori scriitoare (miiiiică-mititică!), alteori cu suflet de arăboaică. Încăpățânată ca un catâr și o fricoasă. Excentrică și impulsivă, uneori nechibzuită. Naivă, generoasă, dar și egoistă. Locul meu e între verde, să merg pe el și să curgă. Între cei dragi și între ceea ce îmi place să fac. Sunt cine sunt și îmi place. Aș fi vrut să fiu mai dură, dar sunt cine sunt. Așa este scris.

Vreau de la ziua de mâine zâmbet.

Exact acum vreau o plimbare cu R. și o cafea tare.

Simt că sunt exact cine simt eu. Prin ochii mei sunt eu și sunt mereu alta prin ochii fiecăruia din jurul meu.

Jamilla!!!

De Mărțișor

LATER EDIT: am văzut la IsabelleLorelai : Invitaţie la concertul de caritate „Salvaţi un Înger - Luca-Ştefan”. Copiluţul acesta are nevoie de noi. Nu te rog, îţi arăt doar. Nu e greu. Chiar şi 5 ron de fiecare înseamnă ceva.

*****

Azi, din gânduri și umbre, din zâmbete și ghiocei, trandafiri, mi-am regăsit sinele.

Dimineață eram așa de tristă, am plâns un pic gândindu-mă la ce nu am încă. O proastă, veți zice!!! Ei, dar sufletul e sucit, mulți o știu. Nu, nu am probleme grave, pur și simplu, m-a trăsnit o astenie..... sau mai bine zis, m-au trăsnit gânduri și frici demult apuse.

Clar, am avut prea mult timp liber azi, de-am avut timp să gândesc atât. Noroc cu stăpânul inimii mele, a apărut cu un trandafir superb și m-a înveselit teribil. EL mă face cu adevărat fericită. Îmi dăruiește ce nu aveam cu totul înainte: nu numai iubire pe de-a întregul, ci și acceptare exact așa cum sunt. Îmi iubește și calitățile, și defectele deopotrivă. Sunt ochii lui, e zâmbetul meu. E sufletul meu întreg, e totul pt mine.

De unde, de neunde, priveam pe geam, cerul. Laura nu mai e printre noi astăzi, dar e vie în sufletul meu și al familiei ei. I-am dăruit în gând un ghiocel.

Zâmbesc, trăiesc și mă străduiesc. Nu am totul, am aproape totul și nici nu știu dacă voi avea vreodată tot ce îmi doresc. Dar am senzația, conștiința faptului că voi încerca mereu să lupt pentru mine și cei dragi, să mă zbat.

Ghiocei în curte, ghiocei și trandafiri în sufletul meu. primăvară în ochi, lacrimi pe buze. Îmbrățișare din suflet, bucurie în palme. Zâmbete peste zâmbete și iarăși bucurie. Iubitul meu.

Asta am primit eu azi. Gânduri și mesaje de dragoste de la cei dragi (nu din alea formale, că vezi Doamne, sunt femeie și trebuie să primesc mărțișor, nu!), tumbe de la Alfie și o cafea dimineață la 9 de la Irinuca. Și un mesaj din suflet de la mama Laurei. Cât am zăpăcit-o și pe Irinuca, prietena mea, cu crizele mele de sine, numai Dumnezeu știe. A fost o scumpă de dimineață, am țârâit-o cu noaptea în cap să se scoale, că vin la ea și mi-a făcut cafeaua exact cum îmi place, neagră și cu multă spumă. Și am povestiiiit, câte în lună și în stele. Noroc că stă aproape de mine.

Mi-e dor de Ioana, colega mea 3 ani, de la cămin în facultate, prietena mea și partenera de nebunii, Tweetie îi zic eu. E peste mări și țări, la dracu în praznic, e în State. Nopți întregi am râs ca spartele, ne-am certat ca chioarele, ne-am împărțit bune și rele. Surioară, să faci bine să te întorci repede de acolo, că nu te-am văzut de ceva ani. Trebuie să vin în Mureșul ăsta al vostru, să mă duci la teatru. Mi-e dor de cum râdeam cu tine și frate-tău până făceam pe noi. Chiar, Fiscu pe unde-o fi acum?!!? Mai știi, ne-a prins portarul noaptea, când ne-am dus la toaleta baieților.... noi două eram prea cucăite de somn să realizăm că nu avem decât maiou și chiloți pe noi.... că mergem în direcția altor toalete. Colac peste pupăză, eu am și adormit acolo. Ce am mai râs, ca spartele! Mai știi vinul fiert iarna și săniușul pe pungi de plastic?!?!

Mi-e dor de Bibiuța. Fătuca asta mi-a suportat și ea toate nebuniile și boacănele în facultate. Mă accepta și mă acceptă cu toate nebuniile mele de arăboaică în suflet. Mi se năzărea să ies pe stradă cu voalurile în cap, avea fătuca asta destulă vână în ea să pună toți arabii de pe stradă pe fugă și să scap nevătămată. Când mă apucau isteriile, ea îmi suporta crizele de nervi. Ea și cu soțul au trebuit să mă care în brațe, săracii, până la facultate când și-a rupt subsemnata piciorul în 2 locuri și am avut câtamai ghipsul. Când am leșinat, ea și Ioana s-au chinuit cu mine. Mamma mia, cât am mai râs atunci! Cum merg în mall la Vl, cum o țârâi la telefon. Dar merg rar, fir'al dracu să fie!!!! Băi fată, mi-e dor și de momentul ăla când m-au bușit spaima lumii și plânsul în spital, după ce mi-am rupt piciorul, zău, ești o mamă nemaipomenită!!!!

Mi-e dor de Anca, Ancuțica, altă colegă de facultate, altă parteneră de râsete și boacăne, care stătea cu un etaj mai sus în cămin. Anca a suportat drumul cu salvarea alături de mine, hurducăielile și apoi, o noapte întreagă cu stoicism să stea cu mine la Urgențe, când m-a luat iar salvarea pe sus după o criză de calciu și un leșin de am dat cu capul de scările căminului, când Ioana era plecată. Anca a cărat după ea în noaptea aia cursurile, să mai învățăm ceva, că dimineață aveam examen. Și chicoteli pe înfundate. Frumoase vremuri. Cine dracu putea învăța printre spaime și seringi, răniți și sânge la urgențe, și io cu perfuziile în mâini.... mamă ce am mai râs amândouă atunci de asistente și de mine!!!!

Băi fraților, cum au trecut atâția ani de la studenție!?!? Zău dacă știu...

Deși nu l-am văzut de 2 ore, mi-e dor de stăpânul inimii mele, deja. Mă uit întruna la trandafir, da, o să ziceți că sunt nebună. Ei bine, în momentul ăsta sunt nebună de dragoste.

Iubesc timpul, dar nu iubesc depărtarea. Iubesc ghioceii, dar nu iubesc zările.

MEREU ACEEAȘI, MEREU AICI. Vă doresc o primăvare frumoasă, un gând bun și o îmbrățișare caldă-caldă.

Jamilla!!!

PENTRU LAURA:

Pe urme de poveste


greu mai ştiai înspre ce zări vrei,
alinare nu voiai, doar lumină...

căutătoare de aur pe urme de poveste
lacrimi nu învăţaseşi să-ţi faci, ca zestre...

zâmbeai mai blând,
neştiut, lumina era cu noaptea în gând,
în umbra unui copil...

şi timpul tău nu-ţi legase braţele.

ALFIE ACROBATUL

Cățelul nostru, al meu și al stăpânului inimii mele, a învățat să stea în două lăbuțe, lol.

Să aveți și voi o zi zâmbitoare!!! (click pe foto pentru a vedea mărit)

Jamilla!!!

ÎN UMBRA SECUNDEI

Când cotidianul îşi iese o clipă din inerţie
într-o fracţiune de secundă vezi pe celălalt
cu alţi ochi de panteră pândind prada zilei
la a doua vedere când o mulţime de oameni
te răscolesc cu priviri întinse pe tavă.
Conştientizezi conturul umbrelor
când timpul şi lumea nu vor mai fi la fel,
când soarele fuge de secunde,
tu nu mai ai urme ale trecutului în ochi
nici trecutul trecut,
nici colţii din suflet drum la suprafaţă.
Pierdute în lumea sfârtecărilor tale,
gândind la trei ani în trei zile
în îmbrăţişări răpite de inocenţa amintirii,
durerea ta cu durerea mea arătau clar
umbra secundei pierzând clipa ce ar fi trebuit să fie om,
omul cuvânt şi cuvântul,
iubire.

***

DIN VOLUMUL ÎNGER DE OCTOMBRIE, de Oana Rovența-Micu.

***

JAMILLA!!!

Alfie (II)

Alfie,

plictisit de sărbători și poftind la bunătățuri. Regele curții noastre și stăpânul bradului de Crăciun;-)

J.

*******

ps: Steluțele de mare: Cătălina Andreea Matei. Este o situație mai mult decât disperată. Cătălina, cu toată gravitatea situației, mai are încă putere să meargă la cursuri. Toate detaliile aici, la IsabelleLorelai. 5ron de fiecare sau 10 ron de fiecare, puțin lângă puțin, pot ajuta mai mult decât credeți!

Alfie, suflețelul meu

Alfie.

De când mi l-a adus my love în dar, acum 6 luni (avea 2 luni) este ca și membrul familiei, cu drepturi depline.

Afară în curte are o cușcă în formă de minicăsuță, colorată, înăuntru în casă (pe hol la intrare mai exact, totuși nu suportăm pipi peste tot (am noroc, caca face numai afară), s-au săturat ai mei de băgat preșuri la mașina de spălat și carpete) are coșulețul lui pufos, păturica, jucăriile, etc.

Alfie e cel care mă face dimineața să zâmbesc și cel care îmi face pulsul să o ia razna când se îmbolnăvește (a făcut otită acum 3 săpt).

E obsedat de curățenie, își face nevoile numai pe un preș (noaptea, că ziua e afară, în curte... când o da iar căldura, își va relua locul la cușculița din curte), a doua zi e musai să-i schimbăm preșul.

Alfie e un șmecher și jumătate dar, în același timp, e un sensibil și un comicar.

Urăște găinile (sau nu?), le-ar alerga întruna și nu suportă picior de pisică în jur. E regele curții.

Are personalitate puternică, ne-a mai și mușcat când a crezut că atentăm la mâncarea lui, în rest e un copil și jumătate, caută mereu afecțiune (o și primește din plin de la toată familia, motiv pentru care devin uneori geloasă, până înainte de Alfie, eram răsfățata tuturor) și nu suportă să nu-l bagi în seamă și să nu-l mângâi. Se joacă numai cu jucării roșii, verzi, albastre, uneori galbene, în general sare la orice e roșu.

Alfie e Alfie pt mine, Alfiuță pt ai mei, Flofici (sau Fofrici, ceva de genul) pentru bunică-miu. Îi place să patineze cu carpețelele pe gresie (își ia avânt, se aruncă pe un carpețel și alunecă... ultima oară s-a izbit cu capul de ușă), îi place să ascundă papucii și adoră jucăriile.

Mă cert întotdeauna cu bunică-miu pe cățel, îi cert pe toți în legătură cu mâncarea și mă ceartă mama pe mine când îl bibilesc prea mult.

Luați de zâmbiți, scuzați calitatea pozelor, sunt de pe telefon (Alfie când era mic, la 2 luni și Alfie acum).

Jamilla!!

Îmi place la nebunie...

… să simt mirosul de cafea, dimineaţa! Şi să beau cafea (cât mai tare cu putinţă) . Să merg la cafele cu Irinuca și să-i împărtășesc tot ce îmi trece prin cap .
… să stau cu ai mei sau cu R., my love, de poveşti! Şi să beau o bere cu ei (ca de obicei, încep mereu o sticlă de Redd’s şi abia dacă beau jumătate!) Şi Alfie să se învârtă lângă noi pentru ca, în final, să se aşeze la picioarele mele, să-şi roadă maimuţoiul şi să se joace cu şireturile (Alfie e cuţu)
…să mă trezesc dimineaţa lângă R., my love, şi îl privesc cum doarme. Să-l iubesc!
… să petrec timp cu cei dragi! (şi să fie mereu mămoşi cu mine… recunosc! Sunt posesivă!)
… să zâmbesc!
… să-mi bag nasul în pământ ca struţul când fac gafe la serviciu… şi apoi să râd cu cei din jur!!!

… să mă bucur de orice clipă şi gest cu R., de tot timpul împreună!
… să şofez!
… să sparg banii şi pe chestii pt mine şi pe cadouri!
… să îi scriu Elenei gândurile mele, să-i trimit sms-uri şi să ne bucurăm împreună! Mă înveseleşte întotdeauna. Sper că şi eu pe ea.
… să scriu. Orice, poezii, proză, dar să scriu
… să inventez chestiuţe pentru ornat casa, din aproape orice, de la a tăia mărgele pentru a le agăţa de lustră, până la a tăia perdelele ca să împodobesc bradul cu funde!
… să mănânc cartofi prăjiţi şi tortellini făcute la cuptor! (hooo, nu săriţi aşa, ştiu, silueta…ştiiiiiiiu!)
… să alerg cu Alfie prin curte (şi să stea în 2 lăbuţe!)
… să râd, să mă bucur chiar şi de flecuşteţe de zi cu zi!
… să sporovăiesc cu Letiţia sau să citesc bancuri cu ea până râdem ca spartele, cu lacrimi…printre dosarele de la serviciu
… să fiu copil uneori!!!
… să vorbesc pe de-a îndoaselea!

... să urmăresc în cafenele sau restaurante, conversațiile altora - labiolectură- (câte lucruri comice sau interesante poți afla!)
… să dansez! (au, au, auuuu!)
… să mă îmbrac în culori vioaie!
… să ascult muzică la maxim
… să enervez cocoşul vecinului, prin gard (e un comicar şi jumătate dar cântă cu noaptea în cap sau chirăie ziua… nu ştiu cum se face dar taman când mi-s eu în curte… mă omoară, are un cucurigit extrem de ascuţit!)
… să dorm cu Modjo, maimuţoiul de pluş, când nu e my love la mine
… să gătesc (când nu e lenea mare!!!)
... să fiu excentrică!
... să stau cu orele prin Kaufland
... să-mi cumpăr cărţi şi bijuterii până rămân fără un sfanţ
... să citesc ziarele zilnic
... să vorbesc! (până îmi termin interlocutorii... de oboseală sau plictiseală, lol)
... să citesc!!!
... să plec cu tata dimineaţa la serviciu
... să fiu eu!!!

Jamilla!!