miercuri, 29 aprilie 2009

Strigăt


Pentru Alexandru: http://www.impactingorj.com/social.htm



Din ziarul Impact în Gorj, astăzi, 29.04.2009:

"A fost un copil normal, care alerga, vorbea şi se juca cu alţi copii de vârsta lui. O intervenţie chirurgicală la un spital din Cluj i-a schimbat însă viaţa, transformându-l peste noapte dintr-un copil sănătos în unul care nu mai vorbeşte, care nu merge şi care este hrănit doar cu o seringă din plastic. Alexandru, băiatul în vârstă de doar 6 ani, era fericirea părinţilor săi. Tatăl său s-a prăpădit însă în Spania, în urma unui banal accident rutier, iar mama este distrusă de faptul că cel mai mic dintre copii, lumina ochilor săi, este foarte bolnav. Alexandru ar putea fi salvat dacă va ajunge la un control de specialitate la o clinică din Marea Britanie. Pentru a încerca şi această ultimă soluţie, mama băiatului mai are nevoie doar de 1000 de euro. Alexandru Bîzgă este imobilizat la pat de doi ani de zile şi asta în urma unei intervenţii chirurgicale de coborâre de testicule. După această operaţie nereuşită, copilul a făcut septicemie, a stat 11 zile în comă, iar apoi a intrat într-o stare vegetativă permanentă. ,,Alexandru era un copil care mergea, vorbea, ştia practic totul, mergea la grădiniţă, iar acum nu mai poate face nimic”, spune, oftând, Maria Bîzgă, mama băiatului. Copilul s-a născut cu o malformaţie la inimă, dar acest lucru nu l-a împiedicat să fie un copil ca toţi ceilalţi. Trimis la Cluj de medicii din Târgu-Jiu, specialiştii de aici constată că Alexandru avea testiculele în abdomen şi îi transmit mamei că minorul trebuie supus unei intervenţii chirurgicale pentru că, în caz contrar, i-ar putea apărea numeroase complicaţii. ,,Dacă medicii mi-au spus asta, am acceptat operaţia crezând că ar fi cel mai bine pentru copil. El a fost operat la Clinica de Pediatrie nr.1, dar ce a condus la septicemie nu pot să spun. În urma intervenţiei, copilul a vărsat zece ore neîncetat, fără să i se administreze nimic. După zece ore, la insistenţele mele, i s-a pus o perfuzie. Copilul, după ce s-a trezit din operaţie, cerea apă, spunând că îi este sete şi că îl doare. Şi sub perfuzii a vărsat în continuare şi apoi a intrat în comă. Când am ajuns la UPU, mi-au spus doar că Alexandru a făcut septicemie şi nici în acest moment nu ştiu din ce cauză”, spune Maria Bîzgă.
Acuzaţii de culpă medicală
,,Îi învinuiesc de culpă medicală şi pe cei care m-au trimis cu băiatul la operaţie, pentru că ei au ştiut mai bine decât mine starea şi situaţia copilului, şi pe medicul respectiv. Dacă medicul şi-ar fi dat tot interesul, să ia lui Alexandru sânge, să îi facă analize, să îi fi pus antibiotic la ieşirea din sală, era, cred, altă situaţie. Dacă nu se trezea după operaţie, înţelegeam. Dar copilul s-a trezit, a vorbit, şi ei nu i-au făcut nimic”, spune supărată femeia, învinuind-i pe medicii că i-au neglijat fiul. Femeia s-a plâns că nu ştia riscurile la care l-a supus pe copil, ea avertizându-i pe medici că Alexandru are o problemă la inimă. ,,Nu aş mai face acelaşi lucru dacă ar fi să dau timpul înapoi. Îi sfătuiesc pe toţi părinţii să facă acelaşi lucru. Dacă au copii bolnavi, să caute o sută de doctori şi să vadă ce diagnostice i se dau. Chiar şi pentru o banală apendicită să consulte mai mulţi specialişti. Eu am fost la mai multe clinici, am mers şi la Bucureşti, şi la Cluj şi la Târgu-Mureş, dar era deja prea târziu”, spune, printre lacrimi, mama copilului care îşi face mustrări de conştiinţă pentru că a acceptat operaţia.
Doi ani prin spitale
Înainte de intervenţia chirurgicală care l-a nenorocit pe Alexandru, tatăl băiatului moare în Spania, în urma unui accident banal. Şofer de TIR, bărbatul, aflat la muncă în străinătate pentru a ajuta familia rămasă acasă, face o pană la una din roţile maşinii. Încearcă să repare roata, dar este spulberat de un alt TIR condus de un şofer neatent. La puţin timp după decesul fulgerător al soţului, Maria Bîzgă acceptă operaţia copilului, de teamă că acesta ar putea suferi complicaţii medicale. Complicaţia apărută îi aduce familiei Bîzgă doi ani de probleme. ,,Am stat imediat după operaţie trei luni în Cluj, apoi am fost la Bucureşti, apoi la Târgu-Mureş, la Târgu-Jiu, la Rovinari. Am luat spitalele la rând, o lună acasă, două la spital, şi tot aşa. Asta a fost viaţa noastră, plus tragedia suferită că tatăl lui nu a fost cu noi, că în doi poate le treci altfel, te mai sprijină, îţi mai dă o idee”, spune plângând femeia, care se confruntă şi cu greutăţi financiare. ,,Când ştii că l-ai avut sănătos, nu te poţi împăca cu ideea că nu mai este la fel. Unii copii nu pot să meargă că aşa se nasc, dar al meu a mers, a cerut mâncare, s-a jucat, îmi spunea că vrea suc cu paiul ori pufuleţi. Nu mă pot împăca cu ideea că Alexandru al meu nu mai este la fel”, spune mama băiatului, înecându-şi lacrimile.
Cei care vor să îl ajute pe Alexandru, copilul suferind de tetrapareză, encefalopatie epileptică, hepatită cronică, bronhopneumonie bilaterală, tulburări de deglutiţie severe şi cardiomiopatie hipertofică progresivă, pot face acest lucru donând sume de bani în contul RO93BRDE200SV26666062000 în euro şi în contul RO43BRDE200SV17615992000 în lei, deschis pe numele Bîzgă Maria.
Speranţe în Marea Britanie
După ce a consultat toţi medicii din cele mai importante centre pediatrice din ţară, familia Bîzgă a aflat că doctorii de la un spital din Marea Britanie ar putea să îi mai ofere o speranţă pentru însănătoşirea băiatului. Mama copilului a trimis o parte a actelor medicale, dar medicii vor să îl consulte pe minor acolo, în clinica din Marea Britanie. Deplasarea celor doi, a mamei şi a copilului, şi staţionarea lor în incinta unităţii medicale engleze nu costă mai mult de 1000 de euro. ,,Am reuşit să strângem două mii de euro şi mai avem nevoie de doar o mie de euro. Suma nu este mare, dar nu o avem. Am solicitat un sprijin şi de la Primăria Bâlteni, dar cei care pot să ne ajute să o facă pentru binele lui Alexandru”, spune Maria Bîzgă.
ANAMARIA STOICA"

Nu mai am cuvinte.


Jamilla!
*****
LATER EDIT:
Tocmai am dat de ALICE DROGOREANU. Face fata niste fotografii superbe. Da, ii fac reclama, de buna voie si nesilita de nimeni. Am gasit-o la IsabelleLorelai.

sâmbătă, 11 aprilie 2009

Credință

Se apropie sărbătorile de Paște. M-am tot gândit în ultima vreme la treaba asta cu credința. Cred, frate, dar de ce cred? Am crezut și cred, simplu, e din mine. M-am întrebat de ce cred în ceea ce cred, de ce știu că eu cred cu toată ființa. Nu am putut să-mi răspund pe moment și nu, credința mea nu este un automatism revelat de cotidian și de tradiții, de educație sau altceva.
Pur și simplu cred, nu numai pentru că vreau, ci pentru că știu, simt, credința mea în multe e cea care mă face să merg întotdeauna mai departe, orice ar fi.
Mă holbam la cărțile mele de pe rafturi și am dat de unul din volumele scrise de mine. Iată ce scriam în noiembrie 1998, într-un volum publicat ceva mai târziu (nici nu îmi vine să cred cât de lucidă puteam fi atunci în credința mea în lume, viață, timp, cei dragi și Dumnezeu, în oameni și, totuși, cât de neștiutoare dar conștientă). Anul ăsta fac 27 ani și în sufletul meu am știut de la sine, dintotdeauna, ceea ce scriam eu în 1998. Întrebarea pe care mi-o pun acum, e ce mă așteaptă în timp, după ușa unui destin pe care încerc să mi-l fac singură, prin propriile alegeri, dincolo de faptul că îmi depășesc niște limite:
*
Aud potop de ani călcând zgomote pribege și clipe cu nisipuri vesele, născând copile din energie solară, cu suflete împletite ca într-o plasă, lăcaș pentru gândirea creatoare.
Văd cum se amestecă între ele culori plângărețe ce nu pot renaște, roase de patimi mute și sar peste zdrențe de credință, plimbându-se cu reflexe chinuite de o conștiință demult apusă. Dedesubt, vise nețărmurite se prosternează în fața geniului fascinat de ireal, înscenând viziunea unui secol trecut, cu perceperea unui văz senzorial, cu trăiri incandescente și revărsări de forme înfloritoare, de muze rebele cu fulgere pe o harpă de zeu, fără coloane de flăcări strălucind într-o viață fără moarte.
Credința, enigmă ce dă naștere la răzvrătiri, metamorfozându-se în apocaliptice ființe, este halucinantă, tare ca o stâncă și reînvie spre înălțimi netulburate de om, ca fata morgana, cu mici trăsnete pustii, care întrevăd împlinirea totală prin mirajul unui Dumnezeu.
Un Dumnezeu care se menține prin spriritualizarea destinului, prin proiecții ideale și realitatea cea mai dură. Un Dumnzeu ascuns sub zodia unor profeții sacre, cu fanatism indispensabil unei deveniri himerice. Care ascunde inexorabila veștejire a unei vieți ce nu primește convertirea satanismului, renegarea unei înțelepciuni violente, pierzându-se în fața confesiunii și umplându-se de esența unor chemări necunoscute ale vieții.
Care-și sparge armura cu cu murmure obsc ure, cadențate, înnecându-se în umbre curate cu nervi fluizi, la limita dintre Rai și Iad, apărându-se prin imperii de ordine neascultate.
Fug de strigăte arzătoare, de pe ele scurgându-se lavă înăbușită ce se închină unui idol, odinioară măreț, acum căzut în neștiință.
Neștiința de a trăi. A sfârșitului lumii, legat de albastrul cer, adorat de slugi fățarnice.
Oana Rovența-Micu, volumul "Zbuciumul prezentului"
***
Faza e că nici acum nu știu pe deplin răspunsul meu, al meu și numai al meu, în problematica credinței, dar nici nu vreau să-l știu. Pentru că încă nu știu cum să trăiesc din plin, pot doar să sper că am destui ani în fața mea pentru a încerca să descopăr. Și, deocamdată, îmi ajunge asta.
JAMILLA!!