vineri, 7 mai 2010

Trecut, prezent, viitor

Trecutul e expresivitatea ochilor mei.
Prezentul e când îmi pun ,,acum-ul" în brațele celor dragi, neuitând de mine.
Viitorul e, deopotrivă, spaimă și bucurie... un orizont care își menține abilitatea de a fi mereu, între neputință și curaj.

Toată lumea astăzi, la serviciu, polemiza inutil (inclusiv subsemnata!)pe tema reducerilor bugetare. Dincolo de astaa, prefer să rămân optimistă în pesimismul meu, cedându-i timpului propriile drepturi.

Cum zicea Petre Țuțea, "fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democrației de a asigura selecțiunea naturală a valorilor. Democrații gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate și unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e parerea mea despre democrație".

Treaba e că degeaba nu rămân indiferentă, pentru că habar n-am cum să mă adaptez la schimbarea nevoii. Trecutul pare că devine viitor.

J.

ps: una peste alta, prefer să visez la ,,săptămâna de miere,, - de ,,lună de miere,, nici nu poate fi vorba!! (și da, ne-am răzgândit iar cu privire la destinația -de miere-)





luni, 3 mai 2010

Tăcere

Tac gândind vremea și nu soarele
tac gândind că nu știu să fiu cum trebuie.

J.





duminică, 2 mai 2010

Dureri de cap


Și la propriu, și la figurat.

Nervi acasă, ca orice om, când ți se adună multe, apoi după explozie verbală și de lacrimi, liniște, pace și zâmbet.

Timpul crește, stresul e din ce în ce mai mare, acrobațiile financiare mai dificile.

Noroc că, aseară (ca de obicei după o criză de plâns și o ciondăneală cu al meu, mi-am reamintit ce motive de bucurii am, deși starea de sănătate a unor membri ai familiei mele nu este deloc roz... un alt motiv care îmi seacă sufletul) m-am și liniștit, după ce am fiert pe dinăuntru în suc propriu, o zi întreagă. Și mă gândeam, de asemenea, cum fuge clipa când ai nevoie de ea, cum nu simți oamenii la supărare/nervi (fiind preocupată cu propriul sine), cum plânsesem după înțelepciunea bucuriei. Civilizația timpului mă face egală cu toți, orice ar fi, deși inegală cu lungimile de undă ale celor apropiați. Înjuram în gând anxietatea de clipă și voiam îmbrățișarea cea mai dragă, dincolo de sărăcia unei vanități datorate neputinței. Cu toate astea, încă mă simt încastrată în patologia plăcerii materiale.

Zâmbesc acum, da, zâmbesc!
J.







ps: foto de pe Google Image.