luni, 25 august 2008

MITURI... Dă-i, frate, c-aşa e viaţa!!!

UPDATE 3: am luat sala cu 23 puncte, apoi am avut traseul, l-am luat si pe asta. Am avut mari emotii din cauza auzului si numai peripetii, dar a iesit ok. De maine voi recupera la comentarii, va mai rog sa ma scuzati si azi, am de sarbatorit ;-) ;-)))) (tinand cont ca beau din an in paste si nu rezist decat la maxim 3 pahare de bere, va dati seama cat ma doare capul... si nu vreau sa mai vad vreodata cum e!)

UPDATE 2 : Pe 3 septembrie am examenul la şcoala de şoferi (sala) şi m-am pus "cu burta pe carte", voi întârzia cu răspunsurile la comentarii. Mulţumesc pentru înţelegere :-)

UPDATE: IsabelleLorelai, luptă pentru copii aici şi ne arată o altă lume aici, lumea lui Dan Colcer, a lui Emanuel Luca. Lumea unui cer.

Sunt asistent social specialist.

Mă confrunt zilnic cu mituri ale societăţii şi, implicit, ale oamenilor.

Să nu credeţi că munca asistentului social este doar să realizeze anchetă socială şi atât.

NU! Implică muncă de consiliere, tratare a situaţiilor de criză (cu aşa numita intervenţie în criză), gestionare a violenţelor situaţionale, negociere cu factorii de stres şi multe altele. În orice domeniu: narcomanie (toxicomanie), violenţă, infractori, maltratare, protecţie socială etc etc. Am aflat despre lucruri nebănuite, despre tipare comportamentale diferite în conflicte interumane şi nu numai. Mi-am testat limitele sufleteşti. Despre asta, într-un post viitor.

Astăzi voi insista pe câteva mituri. Am lucrat la un centru în regim de urgenţă pentru minorii maltrataţi. Am coordonat 2 ani de zile şi un centru în regim de urgenţă pentru mame şi copii, victime ale violenţei domestice.

Acum lucrez în aceeaşi instituţie generală, dar altă specialitate, adulţii cu handicap. Ca să pot face faţă la schimbări de experienţe, a trebuit să-mi descopăr resurse exterioare, să mă adaptez din mers. Impactul meu ca şi profesionist este uneori restricţionat de tiparele emoţionale ale oamenilor întâlniţi. E greu.

Şi nu îmi vine să cred cât de mulţi oameni se lasă conduşi de mituri. Cei aproape 3 ani de zile la centrul pentru minori mi-au lăsat cicatrici în suflet, chiar şi răni. A trebuit să plec, sufletul meu avea nevoie de o pauză. Nu mai înţelegeam noţiunea de iertare, nu mai puteam manipula cu pozitivitate liberul arbitru al victimelor.

Da, sunt profesionist în asistenţa socială şi nu numai, cu specializare în bunăstarea copilului şi familiei sale, dar mai presus de toate, sunt om. Oricât de detaşată păream în faţa unor violenţe grave (să explicitez: violuri la minori care nu aveau nici 10-12 ani, bătăi grave, minori care veneau la noi direct din spital, cu toate oasele feţei sparte, cu corpul făcut la propriu piftie.... alţi minori care se prostituau, relaţii incestuoase cu părinţii, tendinţe deviante homosexuale, de delincvenţă juvenilă, etc etc.... am văzut multe), nu am mai putut, am luat o pauză în negociere de destine.

Zilele acestea, anumite cazuri mi-au readus în atenţie câteva aspecte, pe care vreau să le evidenţiez neapărat, deoarece se fac multe confuzii. M-a enervat deunăzi, remarca unuia care s-a exprimat, atunci când un copil ţipa la noi la serviciu în hol şi mama lui i-a dat o palmă, "păi de aia devin copiii răsfăţaţi, că nu sunt educaţi cum trebuie, nu le strică o mamă de bătaie mai des!". Omule, copilul este bolnav de sindromul Down! Asta e una. Numărul doi: este UN COPIL. Nu este adult! Sunt de acord cu o palmă, două la fund şi o pedeapsă, două, în limite normale, când este necesar, dar nu "mame de bătaie" şi pumni, că "bătaia e ruptă din rai"!

Violenţa nu rezolvă, dimpotrivă, accentuează! Uite de ce:

- copilul martor la violenţa domestică din familie, devine automat victimă, chiar dacă indirectă. Suferă abuz emoţional prin participarea la discuţiile şi bătăile părinţilor. Am avut caz în care un copil a asistat la uciderea mamei sale în bătaie. Patru zile nu am putut scoate un cuvânt de la el. A suferit traumă emoţională gravă şi nu se ştie dacă mai poate fi reabilitat. Şi atunci, vă mai miraţi că, adult fiind, devine delincvent, dezvoltă tendinţe deviante sau handicap psihic? Nu vă mai grăbiţi să judecaţi tinerii cu probleme!!! Dacă nu au avut modele pozitive de relaţionare, de unde să ştie ce e bine, ce e rău? Uneori nu ajunge să spui, cuvântul e zero pe lângă durerea copilăriei zbuciumate.

- minorul violent a învăţat acest comportament violent când a crescut, NU pentru că aşa a vrut el, ci pentru că aşa a trăit, altfel nu ştie cum e viaţa. Asta a văzut, asta face şi el. Nu vă mai grăbiţi să etichetaţi! Etichetarea doare, distruge vieţi şi, mai ales, omoară vise. Copiii care sunt martori ai violenţei domestice pot să învetţe de la vârste mult prea mici, că violenţa este singura metodă de rezolvare a conflictelor.Copiii învaţă mesaje semnificative despre comportament şi rolurile legate de sex de la părinti. Când sunt expusi la violenţa familială, ei pot să integreze acest comportament în relatiile lor ca şi copii şi mai departe ca adulţi, rezultând un pattern intergeneraţional al violentei (şi ar mai fi o mie şi una de chestii de explicat, însă nu am de gând să fac referate aici. Maria Badea explică mai bine în « Gestionarea violenţei familiale în scopul dezvoltării securizante a copilului provenit din medii disfuncţionale » Prison Fellowship Romania)

MITURI DESPRE VIOLENŢA DOMESTICĂ asupra femeilor:

- Este un fenomen izolat (ba deloc! dacă ar fi aşa, de ce adăposturile de femei şi nu numai, sunt pline de cazuri? E una că multe femei nu recunosc faţă de alţii abuzurile şi alta că ele există, de fapt!)

- Apare numai la anumite categorii sociale, mai ales în familiile sărace, cu un nivel scăzut de educaţie (Da de unde! Să vă spun că sunt femei de condiţie FOARTE BUNĂ, licenţiate, care o încasează aproape zilnic? Dacă vă dau detalii, nu mai puteţi mânca două zile. Să mai zic că au fost cazuri în ţară de femei judecătoare , profesoare, directoare de firmă cu astfel de situaţii?)

- Victima e cea care îl provoacă pe atacator, deci merită să fie abuzată (dacă doi soţi sunt de opinii diferite, asta înseamnă că femeia şi-o merită? Nu discutăm aici de cele care au vieţi duble, fac şi dreg în loc să aibă grijă de copii şi soţ, discutăm de cele ţinute în colivie, pentru care chiar şi o simplă vizită la cumpărături reprezintă motiv de bătaie de la soţ pentru ele)

- Orice cuplu are probleme şi conflicte (da, dar de aici până la a ţine o femeie legată în lanţuri, cum nu ţii nici un câine, de aici până la a-i interzice să vorbească cu propria familie, să aibă serviciu, să râdă politicos sau să salute vecinii, de aici până la a-i da întruna bătaie ca la un sac de box pentru că i-a dat copilului ultima bucată de carne şi nu soţului şi de aici până la a o ţine 4 zile fără mâncare şi haine (să se înveţe minte, vezi Doamne!)) E cale şi mai lungă!!!)

- Abuzatorul este o persoană bolnavă psihic, este iritat şi agresiv tot timpul (total neadevărat!! Marii abuzatori sunt nişte persoane exemplare în societate, zâmbăreţi, conversează fără probleme, apar ca nişte familişti perfecţi, duc vieţi duble)

- Alcoolul şi problemele maritale sunt cauza violenţei domestice (sunt unele dintre cauze, dar nu marea cauză... să fim serioşi!)

- Bărbatul violent nu se poate controla (Bărbatul violent se poate controla foarte bine, mai ales în societate, şi pozează oricând în cel mai atent bărbat.)

- O femeie poate oricând să îşi părăsească soţul, dacă îşi doreşte acest lucru (da? şi cum se face că atunci când ultima femeie dintre cazurile mele s-a hotărât să plece de acasă cu copiii, a găsit-o ăla, a bătut-o până a băgat-o IAR în spital, i-a ameninţat părinţii, a rupt maxilarul unuia dintre copii, a luat un al treila copil cu el şi a amenintţat că îi dă foc dacă femeia când iese din spital, nu se întoarce acasă? şi când părinţii femeii respective au declarat clar că nu o primesc acasă, că aşa e lumea de când pământul, că femeia trebuie să fie supusă bărbatului? unde să se ducă? de unde bani dacă nu a fost lăsată să aibă serviciu? la un centru special pt astfel de cazuri poţi sta o vreme, nu toată viaţa... nu uitaţi de dependenţa emoţională faţă de agresor...)

- Victimele exagerează abuzul (dacă abuzul emoţional, violul, bătăile până când ajungi să arăţi fizic ca un monstru, sunt considerate o exagerare, atunci eu sunt preoteasă. Şi să ştiţi că sunt cazuri în care bărbaţii ştiu exact unde să lovească, astfel încât să nu lase urme. Şi aţi uitat de teroarea psihică? De traume şi de frică? )

- Este o problemă personală şi nimeni nu ar trebui să se amestece (când bătaia se perpetuează în public, sau asupra copilului, etc... să fim serioşi! nu trebuie să mă bag în viaţa unuia, dar ce ziceţi de drepturile omului, drepturile copilului?ce te faci când sunt încălcate flagrant şi mai şi asişti? te uiţi cum o omoară? devine problemă de societate pentru că afectează indirect şi alte vieţi!)

- Bărbaţii violenţi sunt aşa pentru că au fost abuzaţi/maltrataţi în copilărie sau provin din familii violente (nu toţi! unii pur şi simplu au dezvltat laturi violente, sau au o tulburare psihică sau sunt patologc geloşi şi posesivi, nesiguri pe ei etc)

- La un moment dat, bărbatul violent va înceta să mai fie astfel (repet, să fim serioşi!)

Şi aş mai continua, dar teamă mi-e că o lungesc. Menţionez doar atât: există o lege, Legea 217 din 2003, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 367 din 29 mai 2003 (aici). Nu este suficient lucrată, necesită completări dar are câteva avantaje (gratuitatea serviciilor şi emiterea gratuită a certificatelor medico-legale pentru victime, crearea de adăposturi în fiecare judeţ (asigură protecţie faţă de agresor, îngrijire medicală, hrană, cazare, asistenţă psihologică şi juridică gratuită pana la rezolvarea situaţiei familiale), asistarea socială şi consilierea primară specializată, la nivel de oraş, prin instituţiile statului) dar şi dezavantaje (agresorul nu este înlăturat din mediul familial.

Totuşi, noua lege prevede posibilitatea ca, în timpul urmăririi penale sau al judecăţii, la cererea victimei sau din oficiu, ori de câte ori există probe temeinice, instanţa de judecată să interzică agresorului revenirea în locuinţa familiei. Soţul nu e obligat să urmeze tratament psihiatric sau de altă natură). Violenţa domestică se pedepseşte inclusiv în cuplurile consensuale (concubinaj)!

Depinde de cele mai multe ori, de victime, dacă reclamă sau nu abuzul!!! Şi într-un alt post, vor scrie despre violenţa domestică asupra bărbaţilor, nu râdeţi, există şi aşa ceva, mai ales asupra celor cu handicap!!

Înainte de a mai eticheta, stigmatiza sau judeca, încercaţi să înţelegeţi implicaţiile şi dedesubturile. De cele mai multe ori, sunt mult mai complexe şi mai grave dât se poate bănui. Şi nu e deloc uşor să scapi de statutul de victimă.

JAMILLA!!

sâmbătă, 23 august 2008

DURERE

UPDATE: deci va rog frumos, lasati o clipa cafeaua, treaba, munca, telefonul si ce o mai fi, o amarata de clipa si citeste aici, este URGENT. Poti lasa macar 50 mii lei vechi, sau una suta mii lei vechi. Conteaza si aia. Timpul nu mai poate astepta. este vorba de un copil pe moarte. http://isabellelorelai.wordpress.com/2008/08/25/cersesc/. Cred ca poti ... !
******
"Mulţi dintre noi îşi petrec întreaga viaţă fugind de sentimente, cu credinţa greşită că nu pot suporta durerea. Dar deja au făcut-o. Ceea ce nu au făcut este să simtă ceea ce sunt dincolo de durere". P-asta a zis-o Kahlil Gibran.

Şi atunci de ce mama naibii mă doare în acest moment însuşi faptul că exist în felul meu, în felul cum văd eu lumea şi universul din jur?

"Durerea de a nu avea ceea ce ne dorim este mult mai mare decât plăcerea de a avea". Asta e de la Jean Jacques-Rousseau.

Şi atunci, eu, eu ca om exact aşa cum sunt, cu afurisitul meu mod de a vedea viaţa, de ce nu pot să fac abstracţie de anumite dureri? Indiferent că sunt ale mele sau ale altcuiva?

LA NAIBA.

Azi nu sunt Jamilla. Azi sunt un om ŞI ATÂT.

vineri, 22 august 2008

DOAR UN VIS

Visul meu… doar un vis. Şi etichetarea sentimentelor îmi creează un handicap în a trăi fără atâtea crize sufleteşti.

Nu contează care este visul meu, decât pentru mine. Numai şi numai pentru mine. Şi cred că va rămâne doar un vis. Sau va fi împlinit târziu.

Sunt unele vise care nu pot aştepta. Sau nu prea mult. Al meu e unul din ele. Fiinţa mea, sufletul meu, nu (mai) poate aştepta aşa de mult.
Simt că acum trăiesc, mâine poate alte porţi vor fi deschise. Sau închide. Uneori mi se pare inutilă aşteptarea de ordinul câtorva ani, mai ales când e stabilită. Cum să mai fac diferenţa între priorităţi, când sufletul cere?

Sunt nevoită să interacţionez zilnic cu propriul suflet şi asta începe să doară foarte des. Faptul că dorinţa mea nu coincide întotdeauna cu a celor din jur şi, mai ales, cu a celui important în inima mea, mă duce cu disperare la agresivitate faţă de alte dorinţe ale mele şi la izolare în suflet. Ştiu, nu e bine, dar e din mine.

Nu mai cred în visul meu. Va zbura spre zările toamnei. Dar va rămâne în faza de conturare a unui act profund. Iar dacă împlinirea duce la ţinta aşteptată, trebuie să fiu atentă la direcţia noului drum. Şi minutele astea, care mă ard pe ochi!!!

Simt că nu pot adopta o atitudine evaluativă obiectivă faţă de visul meu (eu vreau să-l împlinesc pentru că mi-l doresc, iubitul meu, pentru ca să-mi facă pe plac şi pentru că “aşa trebuie”, iar asta mă frânge!). Cu fiecare discuţie, ajung în cele din urmă să nu mai ştiu încotro să o iau, ce paşi să fac şi cum, ce să mai simt vizavi de visul meu. Îmi limitez acţiunile prin atitudinea tristă şi încărcată de frică, ştiu asta. Dar mai ştiu şi că timpul nu aşteaptă, lunile care se tranformă în ani dor mult şi ACUM-ul contează.

Urechile nu mai vor sunete. Ochii vor doar priviri. Cer. Cer prea mult. Cer şi cerul dincolo de norii dorinţei.

Nu doresc decât să mă adaptez mie însămi, dar şi persoanei iubite, şi prezentului. Pe de altă parte, timpul meu strigă din răsputeri. Ajung să privesc cu ochi reci pe cei din jur, colegi, prieteni şi să simt că nu mai ştiu să-mi influenţez energia în bine.

Visul meu, doar un vis. Nu mai am forţa de a modifica în bine stereotipuri de mişcare, ce îmi frâng zborul şi dorinţa de bucurie permanentă. Mă lupt cu un tipar emoţional, al celui iubit şi, implicit, altul , al meu (apărut pe parcurs, derivat din tiparul celuilalt) şi descopăr că am căpătat o intensitate sufletească parvenită din durere. Nu din invidie pe ceilalţi.

Mi-e frică. Dar nu mi-e frică să trăiesc. Da, poate îmi este prea frică, am atâtea aiureli în cap şi nesiguranţă de mine şi, totuşi, vreau cu toată fiinţa. Bucuria de a simţi momentul, clipa, zâmbetul, se transformă încet, dar sigur, în durere. Sună a clişeu, a victimizare (dar nu!), însă e doar amânare. Fug acum şi de mine însămi. Mă molipsesc prea uşor şi asta face să încetez în speranţă.

Cum să-mi modelez destinul, când sunt la mijloc? Nu caut răspunsuri acolo unde clipa mă strigă din toate puterile. Trebuie să-mi caut voinţa şi visul, din nou.


Cum?


JAMILLA

ps: nu încercaţi să mă convingeţi "de mai bine", sunt într-o pasă proastă. Sunt o tâmpită, ştiu!


luni, 18 august 2008

Piraţii timpului

Sub presiunea timpului se dărâmă ziduri. Sub presiunea timpului apar altele, poate mai durabile.
Timpul de multe ori, ne lezează orgoliul... alteori, este cel mai bun, dar cel mai bun prieten!
Ce te faci, însă, când zilele şi nopţile trec, tu ai uitat cum e să priveşti cu ochi de copil, totul ţi se pare atât de rece şi de "prea repede!", "nu am timp", "prea ocupat!". Minutele se transformă în dureri de cap, zâmbetele caută degeaba beduini în deşertul minţii, fata morgana a fugit dincolo de noapte... piraţii timpului caută noi tărâmuri virgine în a acapara sufletul şi aşa precar...
Nu, nu e corect. Nu e corect faţă de noi, faţă de cei din jur, faţă de TIMPUL fiecăruia.
Piraţii timpului sunt dorinţa de a uita (şi adevărul este că şi momentele neplăcute ne formează ca oameni!), graba spre o altă vârstă, paşii rapizi către zările toamnei, poate şi suta de kilometri la oră în maşina cu care goneşti spre vremurile altora.
Încercând să fim deasupra destinului, ne pierdem pe noi pe drum.
Încerc şi vreau să număr stele acum, privind fără teamă la orizont.
Indiferent de vârsta pe care o am şi pe care o împlinesc an de an, caut să nu văd vremelnicia. Cu ce mă ajută că toţi ajungem undeva?
Mai bine mă ajut să trăiesc mai plăcut. Sunt curioasă cum e să stai mai drept în faţa vieţii.
Sunt curioasă cum e să ştergi lacrimile cuiva cu un simplu zâmbet.
Sunt nerăbdătoare să-mi asum ca atare enorma responsabilitate din dreptul de a fi eu însămi.
Nu fug de piraţii timpului, dar prefer să nu-mi fac alţii.
Am propria "corabie", velele sunt propriile mâini, mesaje subliminale sunt la tot pasul (păcat, nu întotdeauna ştiu să citesc aceşti "paşi"), aşa că nu îmi rămâne decât să negociez cu propriul destin.

joi, 14 august 2008

Naivitatea

UPDATE: tocmai am descoperit, (h 11.50, 15.08.2008) prin nea gogu, că sunt CÂINE în zodiacul chinezesc. Se pare că am caracteristici faine, cât şi multe defecte. Culmea, se cam potrivesc la realitatea mea! Câine? Uhh, cum sună, lol ;-))) Voi ce sunteţi? ;-))))
Am o leapşă de la Cleo pe tema naivităţii. Deci trebuie s-o onorez.

Naivitatea este uneori, lege la mine, în clipa când “halesc” mai ales la cei dragi, sau la cei pe care îi cunosc bine.

Sunt naivă când nu ştiu să spun “ nu” şi aleg să spun mai mereu “da” şi să ajut oamenii. Sunt naivă când mă pun la mintea altora şi da, sunt naivă când uit să negociez cu sarcasticii, pentru a nu intra în contradicţie cu legile propriei mele firi.

Sunt naivă când cred cu toată inima că aş putea fi cea mai faină femeie pentru prietenul meu. Îmi probez entuziasmul prin stările de bine şi de dragoste alături de el, dar uneori e mai bine să fim realişti. Doar nu am ochii potriviţi, probabil, cu care să văd realitatea aşa cum o văd alţii. Dar nu o folosesc ca pe o scuză, o accept, pentru că destinul are propria roată.

Libertatea mea personală intră în conflict cu ceea ce îmi doresc cu adevărat atunci când uit că inclusiv naivitatea îşi are reversul medaliei. Mi-aş dori să percutez un şut în fund intereselor egoiste ale celor din jur, dar uit să le percutez pe ale mele.

Naivă sunt şi când sper. Şi sper MEREU. În orice, în mai bine, zi de zi, în faptul că pot să-mi optzimizez singură viaţa, nu să tot aştept de la alţii. Când sper într-o lume ideală, fără să ţin cont că deja am propria mea lume ideală?!? Sunt fericită în ea, în felul meu şi cred că asta contează cel mai mult, având în vedere că îi fericesc şi pe cei din jurul meu.

Am resurse interioare şi exterioare pentru a rezista realităţii. Am tipare emoţionale care pentru alţii nu există. Cad de multe ori jos, cu orgoliul şi sufletul, dar mai ales sufletul, rănit. Mi se spune des că îi pun pe alţii pe primul loc şi uit să mă pun pe mine. Mi se spune că sunt prea mămăligă şi roata nu se întoarce întotdeauna la cei care fac rău, ci la mine că am acceptat nedreptatea lor. Ba, mai presus, că am continuat să îi salut, să vorbesc cu ei. Dar lumea uită că nu degeaba s-au inventat cei 7 ani de acasă. Da, dom'le, şi eu greşesc din plin, că de aia sunt om, să greşesc. Să învăţ din greşeli, dar mai om sunt şi când îmi recunosc eşecurile. Mă oftic până ajung să-mi muşc buzele şi să plâng, atunci când sunt rănită (tot din cauza naivităţii mele, marele defect de a vedea mai mereu partea plină a paharului, tot ce e bun în oameni), dau dracului totul, nu îmi mai trebuie nimeni şi nimic. Şi cât mă ţine? A doua zi o iau de la capăt cu propriul meu cod al onoarei. Manipulez emoţional pe cei dragi când vreau să obţin ceva, dar totodată, mă manipulez prin prisma ochilor lor.

Refuz să ascult intenţiile aparent dramatizate ale răutăcioşilor, prefer integritatea familiei din mintea mea. Şi atunci sunt naivă, pentru că sunt o tipă deschisă, sociabilă, extrovertită şi nu suport să nu fiu în centrul atenţiei. Îmi asum riscurile, dar şi consecinţele!
Şi vă rog să nu confundaţi cu dorinţa de a plăcea cu orice preţ, e o diferenţă.

De ce să resping din principiu ceva pe care nu îl cunosc, ca fiind ceva rău? (biiine, nu vorbim aici de chestii pe care nu le suport şi nu le vreau!) Ei, aici intervine naivitatea mea… până ajung să văd pe pielea mea despre ce este vorba, mă iau după cei cunoscuţi. Şi mamma mia ce doare când mi-o încasez. Eeeee… şi nu mă învăţ minte.
Prefer să rămân nomadă între oameni (cu gândul) pentru că ştiu, aşa îmi este scris, să găsesc zări cu lumină acolo unde alţii văd numai întuneric.

Naivă sunt, poate, şi când sper întruna să mă sune prietenul mai des.
Vorbim şi ne vedem aproape zilnic, suntem de 3 ani împreună, dar tot aştept să mă sune şi mai des. Cred că întrebarea potrivită este “nu cumva visez”? Poate că da, poate că nu, dar prefer aşa decât să mă neg în ochii mei. Iubirea înseamnă necondiţionare, înseamnă să mergi mai departe (pentru mine) ştiind că mirajul clipei ţi-l dai prin vise.

Analizând concret înţelegerea propriilor mele emoţii şi ale celorlalţi,
derivate din naivitate, (atenţie, nu îmi văd naivitatea egal prostie, o văd ca pe un punct de slăbiciune iar alteori, ca pe unul de putere, deoarece ajung să învăţ din greşeli) constat că mă învinovăţesc mai degrabă pe mine decât pe alţii pentru ceea ce mi se întâmplă în diverse situaţii cotidiene.

Nu preiau modele ale altora, îmi construiesc propriul model, învăţând să mă accept.
Şi iată care este sensul vieţii mele. Mai ales când ai ocazia să trăieşti, în urma unor accidente/întâmplări şi doctorii nu îţi dau şanse la viaţă iar tu mai şi supravieţuieşti.

Sunt naivă sperând că o să mă schimb şi o să devin mai afurisită. Să fim serioşi, la 26 ani, rar se mai schimbă oamenii, e din tine. Să încerci să înţelegi, asta devine inerent oricărei comunicări.
Da, sunt naivă şi o recunosc ca atare!
Dar nu încerc să-mi înşel propria personalitate în lumea mea.

Tu?
Jamilla!!!
ps: leapşa mai departe la Arhi's wife şi la Princessita.

marți, 12 august 2008

Cine suntem cu adevărat. Ai curaj să recunoşti?

  • UPDATE: 10 ron lângă 10 ron sau 5 ron lângă 5 ron pot face minuni... opreşte-te o clipă şi citeşte despre Cristina Gabriela Doana. Al 5-lea alineat din text începe cu povestea Cristinei: http://isabellelorelai.wordpress.com/2008/08/12/1-despre-oamenii-buni-din-romania/ . O putem ajuta!
  • Am fost întrebată : "De ce spui "nu ascult emisiuni Tv" în loc de "nu pot să ascult emisiuni TV" ? (Pentru cei care nu ştiu, nu aud ca voi, ceilalţi). Clar, nu am fost corectă. Spun acum, sus şi tare: NU POT să ascult emisiuni sau talkshowuri la Tv deoarece nu aud foarte bine. Da, port aparate performante, scumpe, nu am probleme în lume sau să mă descurc zilnic, vorbesc foarte bine, vorbesc la telefon (pentru cine nu înţelege aspectul ăsta, la telefon sunetul se duce direct spre ureche, nu în mediul înconjurător iar dacă mai şi cunosc vocea foarte bine, e ok), mai şi pricep de multe ori pe dos sau aud ce vreau eu, dar la Tv NU POT. Se mişcă feţele ălora rapid, nu sunt întotdeauna chipurile lor în prim plan (da, ca să pot citi de pe buze) şi, decât să mă enervez, o las baltă.
  • Mi s-a spus: nu eşti corectă, te dai aşa şi pe dincolo în loc să recunoşti exact ce simţi, chiar şi în faţa colegilor de la serviciu. Rectific: sunt mai diplomată decât ar trebui, pentru că nu mă pun cu proştii, nu mă refer la proşti care nu au nimic în cap, ci la cei care nu au 7 ani de acasă. Şi din ăştia îs destui prin mediul meu colectiv de muncă. Prefer să stau în banca mea.
  • Îmi place la nebunie să mă dau interesantă.
  • Sunt prea slabă în faţa dragostei. Asta e clar, fără dubii şi nu mi-e ruşine să recunosc. Nu vreau şi nu pot să fiu o ticăloasă deşi în viaţă, mai sunt situaţiii care o cer. Şi deşi mi-o doresc uneori, să mă port mai rău "ca un porc". M-am purtat aşa când m-am uitat în telefonul prietenului săptămâna trecută (exact ce nu am făcut eu în 3 ani) şi i-am şi spus. M-am învăţat minte pe veci. Sunt ce sunt şi cum sunt şi ma iubesc aşa. Dacă nu m-aş accepta, nu aş putea să merg mai departe şi să trăiesc, pt că trecutul nu m-ar lăsa în pace.
  • Dacă nu am chef, nu vorbesc. Cu orele! Colegii ştiu. Răbufnesc, trântesc uşa, dar nu urlu.
  • Când mă supăr în sinea mea, plâng. Şi plâng des. Puteţi să mă faceţi mămăligă, nu îmi pasă. Nu mi-e ruşine de firea mea, asta sunt, dom"le!!! Prefer să plâng decât să sparg pahare sau să urlu. Culmea e că lumea mă vede mereu binedispusă sau fericită. Disimulez superb, când chiar vreau.
  • Când sunt fericită, se vede pe mine. Râd tâmp la oricine şi orice! Doamne, ce-mi place!
  • Gafez des. Cei care mă cunosc, o ştiu. Dar ştiu şi că nu din prostie fac asta, ci din grabă. Sau, mai bine zis, sunt un fel de Bridget Jones care gândeşte cu voce tare exact CÂND NU TREBUIE. Băi, asta sunt, nici nu vreau să mă schimb.
  • Lumea zice că sunt frumoasă rău. Profit de asta. Dar contează asta? Uneori da, mă ajută mult în viaţă. Ba chiar foarte mult! Cu un zâmbet reuşesc unde alţii nu pot. Dar mai mult îmi face şi probleme acest aspect. Mă confrunt cu prejudecata "frumuseţe egal prostie". Scuzaţi-mă, poate cu prostia am făcut şcoala (normală, NU specială) printre primii (ironie mascată pentru cei care nu vor să înţeleagă). Poate cu "prostia" fac lucruri pe care alţii nu le fac nici la 40 ani, şi ăia aud perfect! Şi da, dacă am chef, mă laud! Nah! Recunosc! Nuuu, să nu v-aud că fac pe victima etc etc eeetc.
  • Recunosc şi că aş sta călare pe clipă (atenţie, aş domina situaţia sau clipa) de cele mai multe ori, dar NU când e vorba de iubitul meu. Chit că greşesc şi sunt prea moale şi alţii mă critică spunându-mi că el şi-ar putea lua-o în cap, o fac pt că aşa sunt eu. Iubesc necondiţionat. Nu-mi pasă de restul.
  • Cu toată responsabilitatea care decurge din asumarea riscurilor propriei mele personalităţi şi din recunoaşterea a ce sunt, NU MĂ TEM. Încerc să iau viaţa aşa cum e. Dacă pot, încerc să mi-o fac eu frumoasă. Culmea e că aştept mereu ceva de la cei dragi. Când suferă ei, s-a întunecat şi lumea mea şi nici dracu nu mă mai scoate din stare. Uneori uit că problemele lor nu trebuie să devină şi ale mele.
  • Ştiţi ceva? Sunt mândră de ceea ce sunt şi îmi place de mine mai mult aşa, că nu aud bine. Aud ce vreau eu, dorm bine, nu mă supără ce vă supără pe voi. Ce să vreau mai mult? Atât de simplu e!
  • Da, înjur când mă apucă. Şi încă al dracu. Poa" să se uite chiorâş cine vrea. Da, mă feresc uneori cu ceea ce gândesc, alteori o trântesc direct. Nu uitaţi, sunt balanţă!
  • Da, când cred că nu mă vede cineva, mă scobesc în nas.
  • Am o strategie a valorilor personale care funcţionează exact când nu mă aştept eu. Dar nu refuz să-mi asum responsabilităţi chit că, de multe ori, o dau în bară (oho hooo, şi încă cum!).
  • Dar asta e, fraţilor, viaţa merge mai departe! mai ales când o priveşti de la înălţime, de la 1,75 m ai mei, plus tocurile aferente. Şi mor să mă îmbrac (automat să mă simt) extravagant!
  • Ca să reuşesc să accept clipa aşa cum e, încerc să învăţ să mă conduc întâi pe mine. Refuz să fiu fatalistă, prefer să zâmbesc chit şi când nu mi-e bine. Ajung să-mi fie bine apoi. De ce? Pentru că ador să fiu în centrul atenţiei şi mă enervez la culme când nu am dreptate.
  • "I’m not a perfect girl. Sometimes I have a broken heart and maybe some days nothing goes right. But when I think about it and take a step back I remember how amazing life truly is and that maybe, just maybe I like being unperfect !!!" (ME, MYSELF AND I).
  • JAMILLA!
  • ps: Tu ai curaj? Cine eşti, când crezi că nu te văd ceilalţi?
  • pps: cei care vreţi să ştiţi de ce am youtube dacă nu aud bine, nu uitaţi că boxele se pot da la tare, plus că mai e şi ritmul aferent. Deci am habar ce e aia muzică.

joi, 7 august 2008

Aşteptând destinul... No woman, no cry!

Viaţa alergând.
Eu, printre cărămizi.
Clipa fuge după timp.
Timpul nu fuge după mine.
Eu, cu braţele deschise...
Alţii, cu braţele închise.

N-am unde... azi.

JAMILLA!!!

miercuri, 6 august 2008

Look here...!

Paulo Coelho:
“Be brave. Take risks. Nothing can substitute experience. Waiting is painful. Forgetting is painful. But not knowing which to do is the worse kind of suffering. You have to take risks. We will only understand the miracle of life fully when we allow the unexpected to happen".
So . . . WHY NOT ?

JAMILLA!