Ce poate fi mai înălțător pentru o femeie avidă de fericirea altora și blocată în frustrarea-i aparte? Sentimentul că ea e acolo, undeva sus, deasupra celorlalți. Că, deși e un om dificil, tenebros, este și obsedată de perfecțiune. Eu aș zice că este obsedată de comparație! Pentru că sentimentul ei de ,,undeva sus,, este derivat dintr-un complex de superioritate, veșnic suprapus învelișului rece și insidios al vorbelor&privirilor ei, asemănător cu solzii șarpelui, țintuind-o într-un colț al fulgerelor verbale ale celorlalți.
Partea caracteristică a scheletului unui șarpe este craniul, zice Wikipedia. Partea caracteristică a acestei femei este aerul care îi învăluiește capul, aerul de dominatoare, puternică și de neînvins. Manifestă ca femeie-șarpe, compasiune, generozitate și iertare față de colegii mai importanți în statutul funcțșiei executorii, pentru că e de preferat ca șefului /șefei să-i oferi un cadou într-un anumit fel. Dar articulațiile maxilarelor acestei femei, degeaba au un ligament extrem de elastic, căci ascund oftică și ciudă pură, zbucium veșnic perpetuat de ceea ce vede la altele și nu-i convine ei. Mobilitatea ei este dată de frenezia cu care se bagă pe sub pielea altora (șefii, de exemplu), veșnic la datorie și muncitoare, dar veșnic ascunsă, secretoasă și împiedicată în propria-i neputință de a-și face viața frumoasă.
Tot Wiki zice că șarpele își poate mișca gura în toate direcțiile și o poate deschide extrem de larg. Ei bine, femeia-șarpe își împroașcă în toate direcțiile crezurile și propriile sale principii, dar nu pe față. Nu, o face extrem de atentă, lângă cei/cele pe care și le adună în jurul ei (cum se adună puii lângă o cloșcă) și cărora le devine guru. Deschizându-și larg mintea ofuscată, își domină ,,puii,, ca nu cumva să facă aceștia vreo mișcare greșită sau, Doamne-ferește, să țină cu altcineva decât ea. Nu vorbește urât, nu împroașcă veninul direct, nu înjură, eventual se enervează îngrozitor și abia atunci țipă/urlă, după caz. Dar, când propri oftică atinge cote fenomenal de înalte, reușește să înghită hulpav un domeniu vast de idei ale celor din jur, mai mare decât însuși capul ei, decât aerele ei.
Măi oameni buni, toți simțim invidie, la un moment dat, cu sau fără voința noastră, că așa e natura umană înfăptuită. Dar pentru femeia/șarpe, invidia este țelul vioeții, indiferent că o recunoaște sau nu față de ea însăși. Nu cumva să fii fericită în fața ei, că turbează imediat ce te întorci cu spatele. Nu cumva să îndrăznești să o înfrunți, că atunci scoate la înaintare armele prostului și îți cade absolut greu la digetsie(nu neapărat jignirile, nu prea e cazul, având în vedere că femeia-șarpe pare/este extrem de politicoasă în văzul lumii). Dinții ofticii ei o ajută să muște din orgoliul celorlalți, să atingă unde doare, dar insidios și subtil și să fixeze prada, indiferent că-i în perioada aia a lunii când instinctele feminine explodează, sau nu.
Așteptările acestei femei/șarpe nu pot mesteca și digera tot ce vede la ceilalți și ea nu are, prin urmare trebuie să își înghită prada întreagă. Și prin înghițit, înțeleg avalanșa de tratamente preferențiale față de toți ceilalți, de gesturi prietenoase și șmechereli cu îndrăzneală, în așa fel încât tu să cazi în dizgrația majorității! Căci tu, vezi Doamne, ai îndrăznit să fii mai mișto, mai îngrijită, mai înfiptă, ami atentă sau nu știu cum, față de ea, darămite s-o mai și înfrunți.
Femeia-șarpe urcă și coboară cu agilitate printre stările de spirit ale celor care iau deciziile, respirația sa devine șuierătoare (când adulmeză ocaziile de înfipt răutăți gratuite) și fața capătă coloristică palidă, pregătită de atac. Uită toate lucrurile bune legate de ea însăși (căci da, are și părți cu adevărat bune, dar e selectivă, bibilește numai pe cine nu merită!) și începe să se se cațăre, să înoate și să se scufunde cu o agilitate ca de șarpe printre atributele ideale pe care le posedă alții și ea nu, înfigându-se cu tărie pe sub pielea celor mari și cu putere de decizie. Devine mâna lor dreaptă în toate situațiile, nemaicontând ce pot și alții din jur. Ea e perfectă, nemaipomenită, mereu la ordin, mereu victimă, tocmai datorită mobilității a coastelor și vertebrelor invidiei sale ca stimul în acțiune. Alege mai mereu rolul criticului, impunându-și sieși o conduită adaptată numai la scopuri, nu și mijloace.
Ori are prea puțin respect de sine (dar nici nu se omoară să facă ceva pentru propriul aspect /propria persoană, ea pare că se simte extrem de bine în pielea ei, contrazisă fiind doar de acțiunile de mare deșteaptă), ori realitatea ei este arbitrară, considerând că nu are nimic și restul are totul. Pentru că, deși se adaptează la orice mediu profesional, astfel încât trăiește la sânul de vârf (spre durerea celor mici și cu adevărat competenți), în cele din urmă va deveni renegată de scopurile profesionale, de bani, de sentimentele bune și frumoase în viață, renegată de propriul suflet.
Orice medalie își are propriul revers!
Oana Rovența-Micu aka Jamilla :-)
(articol publicat și pe redwind.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu