vineri, 3 octombrie 2008

POVESTEA MEA

UPDATE: Dacă îţi prisoseşte ceva, nu arunca la gunoi! Altcineva are nevoie! La IsabelleLorelai, un îndemn şi o lecţie de viaţă. Încearcă, nu e greu.
*****
*****
Aveam 24 ani când am scris misiva de mai jos. Urma să apar în revista Glamour, la rubrica G-reality (martie 2007) şi, înaintea întâlnirii cu echipa de la revistă pentru a face fotografiile şi interviul, am fost rugată să-mi scriu povestea într-un mail către Mara Stroe, pe atunci şefa echipei. Făceam curat adineauri în Pc şi am dat de ea. Încă gândesc la fel, am acelaşi iubit (acum logodnic), acelaşi serviciu, am aceiaşi prieteni, am acelaşi fel de a fi. Trăiesc un amalgam de senzaţii când vă scriu rândurile asdtea. Luaţi de citiţi!
Jamilla!
  • "Sunt Oana, am 24 ani şi ador să trăiesc. Să trăiesc prin mine, prin culori, poezie, prin cei apropiaţi din jurul meu, prin tot. Nu aud ca ceilalţi, dar aud atât cât îmi trebuie. Credeţi-mă, nici nu am nevoie de mai mult.
  • Am fost frustrată de acest aspect până să cresc, dar când am crescut şi am înţeles multe din ce se întâmplă în jur, am zis mersi. Măcar am mâini, am ochi, am picioare, pot să mă bucur de plimbări, am ochi să văd răsăritul dimineaţa sau lumea din jur. Zic mersi că nu aud şi toate prostiile. Puteţi să încadraţi aici ce vreţi (fluierături pe stradă, înjurături între prieteni, răutăţi care nici nu merită ascultate şi alte fleacuri). Cu alte cuvinte, uneori aud numai ce vreau.
  • De multe ori, îmi ajunge să simt, ca să înţeleg. Să simt cât mai mult. Indiferent că îi simt pe ceilalţi, că simt trăirile prin ochii mei, conjuncturi de viaţă, vibraţiile de pe parchet pe tălpi sau muzica prin corp. Indiferent că mi-am format o empatie până la sânge, sau că văd viaţa cu alţi ochi. Să ştiţi, vorbesc şi la telefon, da! Poate pare ciudat, dar mă descurc fără foarte mari probleme la telefon, deşi nu cu oricine.
    Sunt absolventă a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul UBB Cluj-Napoca, promoţia 2005 şi a unui master la aceeaşi facultate. Şi am stat la Cluj 4 ani, fără părinţi după mine. Am vrut să văd cum e să te descurci singură, nu să stea mama să mă protejeze tot timpul.
  • În prezent, sunt asistent social în cadrul D.G.A.S.P.C GORJ. Doresc şi mai mult de la viaţă şi nu mă las până nu reuşesc, mai ales profesional.

  • Sunt o persoană cu deficienţă auditivă, mai exact hipoacuzie de percepţie acută bilaterală....şi nu mai ştiu cum. Nici nu mă mai uit în actele medicale, le-am dat naibii demult. Când am fost mică, nu mi-au dat şanse să reuşesc sau să fiu ce sunt astăzi, să vorbesc ca lumea şi aşa mai departe, şi uite că sunt om. Am urmat (de al naibii! Şi bine au făcut părinţii mei că şi-au ascultat instinctul) grădiniţă, şcoală şi liceu normale, nici vorbă de regim de şcoală specială. Sunt parte din lumea asta prin propria mea lume. Sincer, cred că nu contează cum te văd alţii ci cum te vezi tu ca om.
  • Ok, nu generalizez, eu văd prin ochii mei. Mă simt frustrată doar când interlocutorul nu vorbeşte cu faţa la mine, deşi îl aud, nu îl înţeleg. Oficial, sunt persoană cu handicap, neoficial sunt eu, Oana pentru toţi cunoscuţii, Jamilla pentru prieteni (deh, pasiunea pentru cultura orientală) şi sunt altfel, pentru apropiaţi. Cine mă ştie cât de cât, mă ştie ca pe un om sociabil dar afurisit şi, uneori egoist şi morocănos când vrea, vorbăreţ, sigur pe sine, o tipă excentrică şi extravagantă, pusă la patru ace şi atentă. ŞI mereu cu ochii pe gurile celorlalţi (mai pe şleau, labiolectură).
  • Pe cine las să mă cunoască şi mai bine, mă ştie de sufletistă (“mămăligă”, vorba unei prietene din facultate), sensibilă, plină de viaţă şi energică, puerilă chiar, încăpăţânată ca un catâr, scriind poezii când mă apucă (“feeling”-ul) şi iubind. Verdele, roşul, familia şi iubitul, dansurile (cine spune că, dacă nu aud bine, nu pot dansa prea bine, îi pot demonstra pe viu, pe ce gen de muzică vrea). Cred mai mult ca oricine că, atunci când simt, pot face mult mai multe lucruri decât dacă aş auzi şi mai bine. Am şi o grămadă de defecte, dar ce vreţi, toţi suntem oameni. Cel mai aiurea defect al meu e că sunt cicălitoare şi, uneori, răutăcioasă.
  • Am învăţat de mică ce inseamnă să-ţi înfrunţi problema, să lupţi mereu pentru a demonstra celorlalţi că eşti la fel de bun ca ei sau, poate, mai bun. Ştiu ce e aia să-ţi spună cineva ceva şi tu să înţelegi pe dos, lumea să râdă (poate nu neapărat de mine ci de comicul situaţiei, dar chestiile astea sunt dureroase, văzute prin ochii unui copil), ce e aia să se râdă de tine la şcoală sau să se vorbească la spate că nu pot face un lucru ca alţi oameni. Acesta este un mare defect al meu, simt mereu nevoia să demonstrez că pot şi mult mai mult decât ceilalţi. Dau greş uneori, reuşesc de multe ori.
  • Da, am plâns mult, dar şi mai mult m-am ambiţionat. Şi sincer, mi-a reuşit aproape tot ce mi-am propus. De la dezamăgiri crunte în dragoste sau în viaţă, am ajuns azi la bucurie reală. Fericirea ţi-o mai faci şi cu mâna ta, tu alegi cum să fii fericit. Demult, în urma unei decepţii am hotărât că îmi fac viaţa frumoasă, alegând să mă bucur de ea şi să nu mai amân să trăiesc.
  • Mi s-a descoperit problema sau cum vreţi să-i spuneţi, în jurul vârstei de 2-3 ani şi de atunci, m-am ambiţionat, cu ajutorul părinţilor mei, să nu rămân “închisă” în această “lume”. Nici măcar nu ştiu să vorbesc prin semne, şi nici nu mi-a trebuit să ştiu. Am învăţat să am şi fair-play în anumite situaţii, şi să rămân eu. Citesc foarte bine de pe buze şi uneori, intuiesc dinainte ce vrea să spună cineva, de la începutul unei propoziţii sau unui cuvânt. Nu mă întrebaţi cum pot vorbi sau auzi la telefon, nu ştiu să explic cum pot, dau sonorul tare, cunosc inflexiunile vocii respective, nu ştiu. Dar când îmi vorbeşti din spate, nu te aud sau nu te înţeleg deloc. Am fost şi la psiholog, şi la logoped, pe unde nu am fost în copilărie.
  • Dar ştii ceva, Mara? Cred că azi, mai mult ca oricând, sunt mulţumită că sunt aşa. Pe undeva am convingerea că, dacă auzeam cum auziţi voi, aş fi fost mai superficială, trufaşă, nu aş fi ştiut să apreciez ce am. Poate nici acum nu ştiu în totalitate. Ştii cum e, nu tu hotărăşti întotdeauna ce destin ai. Cel mai mult le datorez ceea ce sunt, părinţilor mei. Ei au refuzat cu obstinaţie să se împiedice în diagnosticul meu medical. Nu m-au obligat să port aparat auditiv ci m-au lăsat să aleg eu când să vreau să port. M-au lăsat să fiu ceea ce sunt şi să mă exprim cum vreau şi cum simt. Şi asta spune totul, nu credeţi?
  • Ce să mai spun, la 9 ani m-am trezit scriind o poezie pentru bunica. Şi de atunci, nu m-am mai oprit. La 11 ani, în clasa a 5-a, profesorul de matematică a descoperit că puteam să spun cuvintele de la coadă la cap (pe de-a-ndoaselea). Cum, necum, scrisesem în joacă nişte cuvinte ale unei probleme pe invers (exemplu: ce faci = icaf ec). Şi iarăşi, nu m-am oprit nici aici. Am ajuns să vorbesc fluent pe invers, dar păcat, nu am cu cine. Nu trebuie decât să-mi spui o propoziţie sau frază (să şi înţeleg ce spui) şi automat îţi redau mental, imediat, fără să mă uit pe foaie, pe de-a-ndoaselea. Hai că deja îmi sună a laudă în prostie şi nu suport. Mai bine mai modestă, decât infatuată. Până la urmă, sunt un simplu om ca toţi ceilalţi, nu e cine ştie ce mare chestie. Alţii au inventat telefonul, televizorul, internetul.
  • Prima mea mare reuşită, zic eu, a fost publicarea unui volum de poezie şi proză la 17 ani (nici vorbă de cursurile de manechine sau prezentările pe care le-am făcut 3 ani de zile în liceu, pe acestea le vedeam ca un hobby. Am refuzat să iau şi bani, prezentam din plăcere. Măcar mi-am dovedit că nu aveam trac în public). Am publicat în diverse reviste şi ziare, inclusiv în diaspora. Dacă mă întrebi de ce nu am participat la concursuri literare, nu aş şti ce să-ţi spun. Poate pentru că nu am sau nu am avut nevoie de confirmare pozitivă vizavi de ce scriam sau cum scriam. Poate că am simţit nevoia să fiu independentă, fără apartenenţă la vreun cenaclu etc. Să scriu din umbră şi să public când pot.
  • Următoarea mare reuşită a fost absolvirea liceului, cu media de bacalaureat 10. A fost cu adevărat primul impuls care mi-a demonstrat că nu pot fi cu nimic mai prejos decât ceilalţi oameni. Şi zău de nu m-am bucurat foarte tare. Pentru mine a fost ceva colosal, mi se părea că toată lumea era a mea, uitasem până şi de marginalizarea resimţită al dracului de dureros uneori, sau de bârfe. Lumea, când vrea, poate să fie rea, dar tot lumea mă poate face fericită alteori. Mi-am dezvoltat în paralel, simţul tactil al vibraţiilor, pentru mine un al şaselea simţ care mă ajută foarte mult când ascult muzică sau când merg pe stradă. Dansez pe absolut orice muzică, dezvoltându-mi o adevărată pasiune pentru dansurile orientale şi nu numai. Dacă aţi văzut vreun episod din “Clona”, atunci înţelegeţi la ce mă refer. Când mă prinde dispoziţia, port şi voaluri în oraş sau pe unde ies. Bineînţeles, în afara serviciului. Ador de fapt, să dansez în general, indiferent că joc la o nuntă până iese sufletul din mine, sau că mă epuizez în discotecă pe ritmuri house.
  • Consider că sunt un om foarte norocos pentru că sunt exact aşa cum sunt şi am ce am. Ştii când mi-a fost cel mai frică, foarte tare? O spun pe şleau, când am început serviciul. Una era să fiu elevă, apoi studentă, profesorii te înţeleg, la fel şi colegii fiecare te ajută cu ce poate şi aşa mai departe, şi alta e să fiu la ordine, pe propria răspundere, într-un colectiv de muncă. Uite, am un an şi 3 luni de când lucrez în domeniul în care m-am specializat şi constat că nu e dracul chiar aşa de negru cât pare. De mine ţine şi a ţinut, să mă descurc şi, atunci când nu pot ceva (de ex, să dau un fax că nu aud eu tonul din alt oraş), să găsesc altceva compensatoriu (un coleg care să mă ajute la ton, că restul fac eu). Sau, partea bună, când e gălăgie uneori în birou, eu să lucrez liniştită căci mă pot detaşa. Cel mai tare lucru pe care l-am învăţat, e să găsesc mereu, dar absolut mereu, partea bună a lucrurilor chiar şi în cea mai negativă întâmplare. Asta după ce îmi trec nervii de moment.

  • O surpriză super tare a fost când mătuşa mea a scris la emisiunea Andreei Marin şi m-am trezit la Surprize Surprize. M-a pocnit un trac teribil, când a început emisiunea şi am realizat că o să am parte de o surpriză (un aparat auditiv), îmi frecam întruna buzele una de alta într-un tic nervos. Cine a văzut emisiunea (prin 8-10oct 2004, parcă), a putut vedea o tipă care, pe parcurs, a început să râdă şi să glumească în timpul interviului în direct, mă simţeam aşa de bine printre atâţia oameni, toţi atenţi la mine! Am uitat până şi de camera aţintită pe mine şi am fost eu, m-am comportat exact cum am simţit.
  • Dacă nu aş fi fost hipoacuzică, poate că nu aş fi ştiut să mă bucur de viaţă cum ştiu eu şi să apreciez ceea ce am: părinţi iubitori care au luptat să-mi depăşesc diagnosticul, un iubit care e sufletul meu, prieteni adevăraţi, colegi şi, în sfârşit, o viaţă pe care o consider extrem de normală şi de care mă bucur cât pot. Sunt nebunatică şi serioasă totodată. Pe lângă asta, lumea spune că sunt frumoasă şi arăt bine. Eu spun că sunt exact cum mă simt. Da, am şi momente negative, când tun şi fulger, pun totul la suflet şi sufăr din te miri ce, ba mai şi rănesc pe cei din jur. Dar nu mi-e ruşine să le arăt, pentru că sunt om. Am cunoscut şi cunosc oameni cu handicap mult mai grav decât al meu. Ce tot vorbesc, cred că diagnosticul meu nici măcar nu e handicap, pe lângă tragediile trăite de alţi oameni, care sunt infirmi şi prea tineri chiar. Mă şi simt vinovată, de multe ori.
  • În paralel cu studiile, mi-am continuat pasiunea pentru scris şi literatură, având la activ, în prezent, trei cărţi publicate (“Zbuciumul prezentului”, “Redau tăcerii glasul”, “În şapte culori deasupra fiinţei” şi trei în lucru – , primul fiind “Înger de octombrie”). Sunt fermă şi hotărâtă în general, îmi susţin părerile cu convingere şi nu mă tem de provocările vieţii. Dar culmea, mi-e frică de insecte şi de maidanezi.
  • Dacă se întâmplă să dau greş cu ceva (şi se întâmplă!), merg pe principiul : “orice şut în fund este un pas înainte!”. Totodată, sunt perfecţionistă şi organizată, punctală, lucru care îmi dăunează uneori. Pentru că, încercând să-mi depăşesc limitele, îmi pot face rău mie însămi. Şi nu vreau să mă întind mai mult decât îmi este plapuma.
  • Cele mai mari dureri ale mele au fost lupta cu prejudecăţile oamenilor, marginalizarea pe faţă şi în spate vorbe dure, suferinţa din dragoste şi neputinţa de a auzi ca ceilalţi în situaţii în care chiar trebuie să auzi din prima (la teatru, la o şedinţă cu multe persoane etc), precum şi anumite traume (un accident în urma căruia am suferit arsuri şi mi-a dat fobie de foc, o hărţuire cand eram studenta, ajunsă aproape de extrem şi altele, zău că nu mai au importanţă. Mai târziu, lupta cu obstacole inerente drumului în viaţă).
  • Actualmente, cea mai mare durere a mea este că, de multe ori, nu sunt văzută conform adevăratului meu potenţial ci conform aspectului estetic. Mă doare că există, încă, foarte multe prejudecăţi (mai ales în provincie) şi că se merge greu pe ideea de a avea încredere că o persoana cu deficienţă auditivă chiar poate realiza sarcini la fel de bine ca ceilalţi, în felul ei. Plâng des dar şi zâmbesc des. Uneori clachez, dar mă ridic şi merg mai departe pentru că nu mă tem să lupt. Nu am voie să renunţ, mai ales când văd oameni imobilizaţi care reuşesc imposibilul. Mi-a fost ruşine într-o vreme de auzul meu. Vezi, vorbesc la trecut şi nu mă tem să arăt ce am simţit. Am sprijinul prietenilor mei şi, cel mai important, al familiei mele şi iubitului meu. Deficienţa nu m-a îngropat în neştiinţă şi frică, m-a ajutat mai degrabă, în a-mi dezvolta alte abilităţi. Cum am citit pe undeva, în a-mi transforma dizabilitatea în abilitate. Sunt capabilă şi să tastez foarte repede la calculator, mult mai repede decât colegii mei, sau la tel mobil (sms). Şi, mamă, ce îmi mai place să râd şi să glumesc!
  • Sunt capabilă să compun pe loc o poezie sau proză fără să gândesc, ci doar să simt. Las versurile să vină de la sine. Las lumea mea să mă dea lumii oamenilor. Sunt capabilă să rezist la stres şi să-mi duc la final ţintele şi scopurile, cele realizabile, de atins.
  • În raport cu vârsta mea, sunt îmbătrânită uneori, din punct de vedere sufletesc. Poate e o prostie. Nu pot face tot timpul tot ceea ce îmi propun sau ce mi-aş dori (limbi străine fără probleme, diverse etc). Recunosc că, uneori, deficienţa mea mă învinge pe moment. Dar înving eu mai târziu, găsesc naibii o cale. Sunt optimistă, se şi vede în hainele mele, în tot ce port şi ce vorbesc, în tot ce ador şi în ce fac. Când am toane, sunt fashion-victim, când sunt în alte dispoziţii, mă doare undeva de tendinţe, mă îmbrac cu ce simt. Sunt nebună după accesorii, cărţi (psihologie, literatură, filosofie, etc), staţiunile de mare. Mor după cluburi, cafenele, tot ce ţine de lume şi, totodată, mor după tot ce ţine de suflet şi oameni. Sunt extrovertită până la refuz când vreau şi, totodată, introvertita, pot să tac şi să nu mai scot un cuvânt. Sunt la extreme (balanţă).
  • Nu sunt timidă şi nu mă jenez în societate. Visez la o carieră multilaterală, să predau undeva, să mă înfrunt pe mine şi multe altele. Nu mai am complexe, nu complexe care ţin de auz. Dacă mă mai scoate ceva din sărite, e când mă îngraş, deh, sunt femeie.
  • Nu suport singurătatea şi ador să am cât mai mulţi oameni în jur. Gândesc mai matur în raport cu alte fete de vârsta mea, în primul rând urmăresc sa-mi îmbunătăţesc cât mai bine funcţionarea socială şi profesională.
  • Într-un fel, am fost o protejată a sorţii. Am avut părinţi care să ducă o muncă de Sisif ca să mă ajute, am avut inteligenţă în cap şi nu am ştiut ce înseamnă să mori de foame, nu am fost singură. Am avut prieteni, oameni care mă iubesc, şansa şi personalitatea mea de partea mea. Poate că şi aceasta a fost un atu important în reuşita mea. Ce mi-a luat Dumnezeu, mi-a dat altceva în plus. Am învăţat din greşeli şi suferinţă dar am ştiut să primesc bucuria, apoi.
  • La ora actuală, pe lîngă părinţi, cel mai mare suport şi sprijin este prietenul meu. Este omul care m-a acceptat exact aşa cum sunt, văzându-mă pe mine cum mă văd şi părinţii, dincolo de deficienţa mea."
  • Jamilla!









8 comentarii:

D33@ spunea...

Foarte frumoasa descrierea personala. Sincera, plina de caracter si sensibilitate.

Ce mi-a placut chestia cu :"am acelaşi iubit (acum logodnic)". Bravo voua, inca o data!

Te pupa Deea!

Jamilla spunea...

@Deeutza, mi-a fost tare dor de tine...!am de recuperat, trebuie sa-ti scriu musai mail si da, am inelul pe deget ;-)

descrierea e de acum 2 ani, dar inca mi se potriveste, desi pe alocvuri este mai mult decat puerila ;-)

te pupa Jammie!!!!

Gabi spunea...

Jamilla,te felicit pentru ca esti asa cum esti;te felicit pentru povestea ta.
Sfarsit de saptamana placut!
Gabi.

Raducan spunea...

Foarte rar citesc asemenea post-uri lungi, dar de data aceasta am fost prins de la inceput pana la sfarsit intr-o lectura nebuna, voiam sa aflu cat mai multe despre tine si povestea ta, asa de frumos scrii, mai ales despre tine, imi place ca esti o fire optimista si ca pui ambitie in tot ceea ce faci. Felicitari.

Elisa spunea...

Sa inteleg ca ce-ai scris aici este de acum 2 ani si inca e valabil?!
Si eu,dar de fo 35 de ani.Hai scumpo ca mai ai de trait,de vazut,de cunoscut,de ales si de simtit si....mai vorbim noi...peste 30 de ani...:)
Imi amintesc si mor de ras cum o batranica imi spunea la un moment dat "asa sa fie da'sa vad si io"...si batranica e spre 80... :P :P

Am glumit ca-i urat afara.Ai zambit?Ma bucur. :)

jamescrissilv.ro spunea...

Chiar am citit povestea. Esti foarte tanara si foarte frumoasa si pe interio si pe exterior si vei avea cu siguranta parte de o viata de vis.
o zi minunata iti doresc

Laura spunea...

Jamilla draga, ai darul de a povesti si de a pune lucrurile intr-o lumina de ma faci sa te invidiez pentru problema ta cu auzul si sa ma gandesc ca eu nu am avut norocul de a fi asa de speciala... Pe bune, am citit tot si te admir pentru cat de puternica si de determinata esti. Te pup si iti doresc multa putere si de acum incolo. :)

thcgirl77 spunea...

e un sentiment ciudat sa citesti ce ai scris in urma cu ceva vreme pentru ca indif. cat de fain suna textul tot ai impresia ca`i pueril.
sa stii ca mie mi`a placut articolul si pe blog te`am recunoscut dupa acel articol din revista (si pozele) :)