VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

• Mama mea este cadru didactic şi directoare adjunctă la o şcoală din judeţ. Recent, a trecut (cu fair-play, dar nu aici vreau să ajung) printr-o întâmplare destul de deranjantă: a fost interpelată dur de un grup de liceeni abia intraţi în curtea şcolii.
• Ei, şi ce s-a întâmplat? Simplu, a avut loc o altercaţie verbală între grupul de liceeni şi mama, ea încercând să-i roage frumos să părăsească incinta şcolii, ei sărind cu înjurături şi cuvinte triviale inadecvate vârstei lor. Noroc că mama este trecută prin astfel de situaţii în cei 35 ani de învăţământ şi ştie cum să reacţioneze şi să aplice principii de negociere inclusiv cu adolescenţii violenţi. Sincer, am văzut-o pe mama vizibil afectată.
• Problema care mă frământă este alta: voi aţi observat că generaţiile actuale sunt mai tupeiste? Că se ajunge la prea multe rahaturi? Dar parcă prea prea... ok, sunt de acord să-ţi susţii punctul de vedere, dar civilizat şi nu apelând la mijloace justiţiare violente şi inadecvate. Şi nu astfel. Şi nu faţă de persoane mai vârstnice (nu că maică-mea ar fi bătrână, chiar arată mortal la cei 50 ani ai ei, ţineam musai să subliniez aspectul ăsta) şi nici sărind la bătaie!
• Dincolo de faptul că aceste comportamente îşi au rădăcinile - majoritatea! - în educaţie, traume personale, emoţionale, lipsuri şi frustrări sau, pur şi simplu, teribilism, mi-a rămas un gust amar. Mama a venit nervoasă acasă, puţin tristă, vizibil afectată. Nu, nu vă gândiţi că era speriată ca de bombe, nici vorbă, speriată a fost când am luat eu bătaie zdravăn de la un fost puşcăriaş (nu râdeţi, nu glumesc!), de am stat 2 zile pe la neurologie.
• Dar pe mine una, m-a durut să văd tristeţea în ochii ei. Că lumea ajunge astfel, că influenţa unor dascăli care se chinuie realmente (mama a adus şi consilier şcolar în unitatea ei) pentru elevi şi nu numai, şi are şcoala cu cele mai bune rezultate din judeţ.
• Am stat de vorbă amândouă, dincolo de faptul că suntem într-o lume în schimbare, ajungi să te afecteze anumite comportamente, cuvinte şi nu numai. Ajungi să te întrebi, să te pierzi în variante de răspuns şi să te trezeşti într-o zi cu întrebarea "încotro, măi oameni buni?".
• Să fim serioşi, ce dracu! Tre" să recunoaşteţi, sunt situaţii care şi pe voi vă scot din minţi. Ştiu ce spun, lucrez într-un domeniu în care am parte şi eu de situaţii riscante, am mers şi cu Poliţia la cazuri. Dar mă enervez când mulţi alţii tac, tac pur şi simplu.
• Ştiţi ceva? Violenţa în şcoală se perpetuează! Din păcate. De aici derivă şi pornografia infantilă şi multiple alte situaţii. Violenţa ne priveşte pe toţi : părinte – elev – profesor -, este necesară implicarea mult mai activă şi participativă de ONG-uri sau organisme competente (autorităţi), poate şi activităţi de week-end - teatru social pt şcolarii mai mici (cine zicea că şcolarul de azi e adultul de mâine?).
• Parcă pe vremea mea nu era aşa! Şi sunt sigură că vă amintiţi şi voi, mulţi încă visam idealişti la o vârstă la care alţii dau teste naţionale dar se şi droghează. Crud de real, cum spuneam odată.
• Violenţa deja devine flagel. Ce SIDA; ce alte alea, când violenţa chiar o întâlneşti peste tot? Dar când devine din ce în ce mai puternică în şcoli?
• 
  Formele ei – verbală, fizică, emoţională, etnică şi comportamentală ţin de sursele socio – culturale, economice, e adevărat. Dar să nu uităm că violenţa poate fi percepută drept un fenomen normal/anormal în funcţie de context şi totuşi, vreau să subliniez că diferenţele de percepţie provin din diferenţe de mediu socio-cultural, vârstă.
• Când vrei să ajuţi pe cineva violent, ca şi profesor părinte, angajat în domeniul asistenţei sociale, te trezeşti uneori că există şanse de diminuare dar NU de eradicare - pentru că condiţia (scuzaţi cacofonia!) ar fi prevenirea şi nu intervenţia. Iar de foarte multe ori, dacă este vorba de minori, părinţii, tutorii legali, nu se implică total, considerând reacţiile ca pe izbucniri adolescentine, asta e o variantă, sau considerând reacţiile ca pe rebeliune şi atunci trag scatoalce la copii nerealizând ce fac de fapt: perpetuează pentru că, nu-i aşa?, copiii IMITĂ. Imitaţia tinde să devină totul, din ce ajung să văd eu zilnic.
• 
  Există şi o subcultură promovată în primul rând de mass-media, dar există şi filtre de atenuare ale violenţei– părinţii, şcoala, nu întotdeauna viabile. Toate formele de violenţă sunt greu acceptate (în funcţie de particularităţile individuale) şi ajungem să ne confruntăm cu stigmatizări.
• 
  Sursele violenţei în şcoli pot fi relaţii deficitare profesor-elev, elev-elev, părinte-elev,
  management defectuos, lipsa de valorizare a individului etc dar eu consider că cea mai mare influenţă este însăţi presiunea grupului.
• Atât pentru astă-seară, că merg pe la mama la o ciocolată caldă. Dar îmi stătea pe creier să scriu.
• Mi-am promis însă, să mă străduiesc (nu îmi propun să şi reuşesc, ci să încep cu paşi mici şi siguri, să mă străduiesc!) să fiu un părinte asertiv şi, înainte de toate, să încerc să-mi înţeleg copilul. Măcar să încerc să-i dau viitorului meu copil mereu acces la informaţie, dar de aşa natură încât să mă întrebe măcar, ceea ce nu înţelege şi de aşa natură, încât să-i pot valoriza voinţa pozitivă cât pot de des.

• Jamilla!