ACUM 13 ANI

Cu acest articol particip la concursul organizat de eMAG cu ocazia lansarii in Romania a gamei de laptopuri HP Pavilion pe 30 octombrie 2008. Concursul este jurizat de Victor Kapra si de reprezentantii eMAG.

***

Acum 13 ani aveam 13 ani. Exact atunci am început să scriu la prima mea carte, finalizată la 15 ani şi publicată la 16 ani. Scriu de la 9 ani, dar exact la 13 ani m-au apucat curajul şi feelingul pentru cărţi inspirate din propriile experienţe.

Tot acum 13 ani mi-a plăcut prima oară de un băiat, eram într-a 7-a şi tot atunci am intuit (lucid-inconştient) răutatea celor din jur (sunt hipoacuzică, dar asta e altă poveste). Împlinisem 13 ani, băiatul care îmi plăcea nu mi-a adus o floare aşa cum îmi promisese şi, astfel am început să scriu la cartea aceea. Scriam după şcoală, cu frenezia aceea când ştii că dăruieşti cuiva necondiţionat o parte din tine şi, implicit, lumii întregi. Când ştii că împrejurările nu îţi dăruiesc întotdeauna oameni care să te aprecieze dar că poţi întrezări zările şi puterea vindecătoare a timpului. Cum altfel, decât prin propria lume interioară? Scriam pentru a descărca tot zbuciumul din mine, pentru a uita dezamăgirea de moment şi purtările unor colegi (impresiile de copil sunt cele mai puternice, nu-i aşa?), pentru a da mai departe emoţiile mele respingând răutatea cotidianului. Scriam necondiţionat.

Scriam cu senzaţia că voi încerca să nu fac promisiuni pe care nu le pot respecta, inclusiv în dragoste, scriam cu dorinţa de a-mi anestezia durerea din suflet şi conştiinţa faptului că sunt un pic altfel decât cei din jur. Scriam acum 13 ani cu toată fiinţa de atunci, cu dorinţa inconştientă de a-mi depăşi limitele şi, mai ales, cu dorinţa de a auzi mai bine.

Cartea începea să crească filă cu filă, să devină volum de poezii şi proză. “Aruncam” în ea toate clipele mele care refuzau să-şi asume responsabilitatea, toate privirile care nu mă lăsau să-mi văd propriul orizont şi, mai ales, toată puterea de convingere asupra faptului că, orice s-ar întâmpla în viaţă, mă voi lupta şi pentru fiecare firicel de timp, pentru a-mi învinge limitele şi pentru a fi, mai ales, mai bună decât alţii.

Şi am reuşit, cu timpul.

Am învăţat astfel, acum 13 ani, cum să încep să-mi tratez dizabilitatea, adaptând-o la realitatea de zi cu zi (tratând-o ca pe o abilitate) şi, mai ales, dorindu-mi să fiu printre cei mai buni, reuşind să simt tot ceea ce nu reuşeam să aud. Să cred şi ce nu văd, doar pentru că o simt. Să cred în mine şi în calitatea prezentului de a mă învăţa cum să găsesc catalizatori dincolo de dureri sufleteşti, în bucuria că sunt, că exist. Atunci am înţeles eu cu adevărat ce înseamnă motivaţia şi diferenţa dintre emoţiile negative şi cele pozitive şi că, mai ales, forţa interioară este aproape totul. Exact atunci am descoperit puterea cuvântului şi cum să merg mână în mână cu timpul propriilor gânduri.

Cartea începută atunci, la 13 ani, m-a învăţat că îmi pot lăsa emoţiile să mă conducă, dar m-a învăţat şi cum să încep să le conduc eu, acceptându-mă pe mine exact aşa cum sunt, indiferent de părerea celorlalţi.

M-a învăţat prin simpla calitate de confident imaginar, că pot reuşi să-mi conturez propria artă de a trăi în voia mea. Acelei cărţi i-am dat numele “Zbuciumul prezentului” şi a fost publicată la o editură din Tg-Jiu. I-au urmat altele, dar ea, prima, a fost impulsul de care aveam nevoie pentru a creşte în propriul meu suflet.

Acum 13 ani am început prima oară, să mă dezvălui lumii exact aşa cum sunt eu, Oana, un om printre oameni, dar totuşi, mai altfel decât ei.

Sunt ceea ce sunt şi sunt, pur şi simplu.