DOAR UN VIS

Visul meu… doar un vis. Şi etichetarea sentimentelor îmi creează un handicap în a trăi fără atâtea crize sufleteşti.

Nu contează care este visul meu, decât pentru mine. Numai şi numai pentru mine. Şi cred că va rămâne doar un vis. Sau va fi împlinit târziu.

Sunt unele vise care nu pot aştepta. Sau nu prea mult. Al meu e unul din ele. Fiinţa mea, sufletul meu, nu (mai) poate aştepta aşa de mult.
Simt că acum trăiesc, mâine poate alte porţi vor fi deschise. Sau închide. Uneori mi se pare inutilă aşteptarea de ordinul câtorva ani, mai ales când e stabilită. Cum să mai fac diferenţa între priorităţi, când sufletul cere?

Sunt nevoită să interacţionez zilnic cu propriul suflet şi asta începe să doară foarte des. Faptul că dorinţa mea nu coincide întotdeauna cu a celor din jur şi, mai ales, cu a celui important în inima mea, mă duce cu disperare la agresivitate faţă de alte dorinţe ale mele şi la izolare în suflet. Ştiu, nu e bine, dar e din mine.

Nu mai cred în visul meu. Va zbura spre zările toamnei. Dar va rămâne în faza de conturare a unui act profund. Iar dacă împlinirea duce la ţinta aşteptată, trebuie să fiu atentă la direcţia noului drum. Şi minutele astea, care mă ard pe ochi!!!

Simt că nu pot adopta o atitudine evaluativă obiectivă faţă de visul meu (eu vreau să-l împlinesc pentru că mi-l doresc, iubitul meu, pentru ca să-mi facă pe plac şi pentru că “aşa trebuie”, iar asta mă frânge!). Cu fiecare discuţie, ajung în cele din urmă să nu mai ştiu încotro să o iau, ce paşi să fac şi cum, ce să mai simt vizavi de visul meu. Îmi limitez acţiunile prin atitudinea tristă şi încărcată de frică, ştiu asta. Dar mai ştiu şi că timpul nu aşteaptă, lunile care se tranformă în ani dor mult şi ACUM-ul contează.

Urechile nu mai vor sunete. Ochii vor doar priviri. Cer. Cer prea mult. Cer şi cerul dincolo de norii dorinţei.

Nu doresc decât să mă adaptez mie însămi, dar şi persoanei iubite, şi prezentului. Pe de altă parte, timpul meu strigă din răsputeri. Ajung să privesc cu ochi reci pe cei din jur, colegi, prieteni şi să simt că nu mai ştiu să-mi influenţez energia în bine.

Visul meu, doar un vis. Nu mai am forţa de a modifica în bine stereotipuri de mişcare, ce îmi frâng zborul şi dorinţa de bucurie permanentă. Mă lupt cu un tipar emoţional, al celui iubit şi, implicit, altul , al meu (apărut pe parcurs, derivat din tiparul celuilalt) şi descopăr că am căpătat o intensitate sufletească parvenită din durere. Nu din invidie pe ceilalţi.

Mi-e frică. Dar nu mi-e frică să trăiesc. Da, poate îmi este prea frică, am atâtea aiureli în cap şi nesiguranţă de mine şi, totuşi, vreau cu toată fiinţa. Bucuria de a simţi momentul, clipa, zâmbetul, se transformă încet, dar sigur, în durere. Sună a clişeu, a victimizare (dar nu!), însă e doar amânare. Fug acum şi de mine însămi. Mă molipsesc prea uşor şi asta face să încetez în speranţă.

Cum să-mi modelez destinul, când sunt la mijloc? Nu caut răspunsuri acolo unde clipa mă strigă din toate puterile. Trebuie să-mi caut voinţa şi visul, din nou.

Cum?

JAMILLA

ps: nu încercaţi să mă convingeţi "de mai bine", sunt într-o pasă proastă. Sunt o tâmpită, ştiu!