"Sunt o mie de feluri de a pierde o zi, însă niciunul de a o întoarce înapoi"... "Pentru a-ţi realiza visele, trebuie mai întâi să te trezeşti" (proverbe arabe). Și eu am o mie de priviri, însă nu știu a le înțelege pe toate... și-s ale mele! Văd o mulțime de mâini, priviri, chipuri, le înțeleg și nu mă înțeleg pe mine deseori! Mă uit în palmele mele, care mi-e traiectoria? Nu vreau să știu, vreau să trăiesc ȘI clipa.
Măi oameni buni, eu iubesc ploaia (uneori îi urăsc ritmicitatea).
Aia măruntă, de te seacă la suflet, de te face să visezi cu ochii deschiși, de știe ce-i în sufletul fiecăruia, de știe să-mi ia visul și să-l ducă spre zări. Plouă mărunt afară, mocănește (vin de pe terasă, deși încă sunt bolnavă și răcită) și, de când stau la casă, ador să-mi trezesc ludicul din mine într-un mod atât de real și lucid. Bre, e atât de fresh uneori!!! Mă văd ambivalentă, după cum e ziua sau noaptea, după cum e ora sau secunda, aș face o grămadă într-un timp atât de scurt și, pe de altă parte, aș lenevi întruna. Ploaia asta miroase atât de verde, atât de curat și a nou început! Vine primăvara, e clar (chiar vine!?) Ce am să fac cu toată dragostea din mine dacă viața nu-i va finaliza traiectoria?! Ce am să fac cu dependența mea de viață și lume când, de multe ori, caut insistent o singurătate aparte în vocile fără glas? Ce am să fac cu ploaia conștiinței mele, pentru orice fleac și pentru străduința ipocriziei mele de a fi complexă într-o lume, deseori atât de simplă? Ploaia e ploaie afară, picătură cu picătură, sunet pe sufletul meu, pe auzul meu, în palmele mele, antrenându-mi inteligența privirii. Și totul devine, brusc, mai inteligibil, eu perseverând în dizolvarea valorilor cotidiene îndoielnice, spre a primi provocarea schimbării. Ploaia e destinația mea către lume.
(ps: foto de pe fireflyforest.net și open.salon.com/blog/ts)
... adineauri eram în balansoar, pe terasa casei și am venit fuguța la calculator. Aerul de seară, umed, răcoros dar fresh, ca din vremuri demult apuse, ca de ieri și nicăieri, cu vise demult duse, cu speranța drept înainte, cu gândul meu în brațe... Mă tot gândesc la viață, îmi fac o mie și una de griji din/pentru orice și nu știu să fiu alta!!! Și al meu, doarme așa de frumos, mă uit la el zâmbind, simt că noaptea mă îmbie să sper și mai abitir la tot ceea ce îmi doresc să fac, vizitez, cred, dăruiesc, lupt cu toată ființa pentru noi doi!Și aerul ăsta de afară e tare aromat, miros de seară dincolo de orice gând.
. . . "Teachers open the door but you must walk through it yourself ” . . . BUT . . . “There are no miracles for those that have no faith in them” . . . (ps: foto de pe www.media.photobucket.com)
O lecție pe care am învățat-o dur, în ultimele trei zile. Nu aș fi zis că o criză de rinichi mă poate termina, fiind prima și, sper, ultima.
Am mers la serviciu ca prostul la bâlci, rezistând în loc să mă ocup de problemă.
Acum, suport consecințele. Voi fi bine dar nah, trebuie tratament, investigații și multă, multă liniște.
De abia acum, simt că am învățat ceva. Cu ce preț?!!?
Mi-am integrat mereu sufletul în lumea celor duri și am călcat pe mine. Greșit! de acum, sănătatea înainte de toate. Altfel, la ce bun lumea, viața și timpul, dacă habar nu am sau nu am vrut (conștient), să mă ocup ȘI de mine?!
De 2 zile îmi ascult corpul, încerc să-l înțeleg, s-i înțeleg durerile și limbajul, știu dureros de lucid ca acest corp al meu a clacat pe fond psihic.
Culmea, zâmbesc clar astăzi, acum, sunt optimistă pentru că ȘTIU acum. Cum să fac față durerilor, vorbelor fără glas, tăcerii și sufletului meu, cum să fac față sunetelor pe care nu le aud, oamenilor pe care nu-i suport/sunt prea proști să știe de ce trăiesc (m-au rănit fiind vina mea, nu am știut cum să nu-i iau în seamă), cum să fac față greutăților serviciului și cotidianului, cum să fac față iubirii care vine de-a valma și cocoloșelii celor dragi, cum să fac fașă atracției pentru timp și viselor mele... oameni buni, ce am învățat eu în ultimele zile sună a clișeu, văd zilnic aceste lucruri, dar , totuși, m-a făcut să mă desprind de autenticitatea propriului meu fel de a fi și acum mă restabilizez pe poziție.
Îmi accept corpul, îl iubesc și voi prelua conștient, regulile sale și lumea în care trăiesc!
"Sunt o mie de feluri de a pierde o zi, însă niciunul de a o întoarce înapoi"... "Pentru a-ţi realiza visele, trebuie mai întâi să te trezeşti" (proverbe arabe). 
