Hoinară...

... nu numai în sufletele altora, ci și pe alt site.
La inițiativa colegului Mihai în ale online-ului, voi publica articole aici.
Sub numele meu real.
Doamne ajută :-))

Jamilla!!!!!

Mână în mână

Jamilla!

Efecte ale divorțului la copii

• Divorțul în societatea actuală este mai mult decât răspândit.
• El nu mai apare ca un eșec, ci ca o soluție și un început pentru o viață mai bună. Dar doar în cazurile bune/fericite, dacă mă pot exprima așa, în cazurile în care persoana care divorțează scapă de abuzuri și alte le asemenea. Cu toții știm că există atât consecințe pozitive, cât și consecințe negative, la toate nivelele, pentru un copil și nu numai (psihologic, comportamental, material etc).
• În timp ce părinții au motive reale (sau nu, în anumite cazuri, mai rare ce-i drept) pentru separare, copiii, în special cei mici, înțeleg arareori aceste motive și, de cele mai multe ori, încep să-și pună întrebări, cărora nu le vor putea da un răspuns dacă nu vor fi ajutați să o facă. Copiii, dar și adolescenții capătă o serie de probleme derivate din divorțul părinților dar, în general, părinții trebuie să le explice motivele și, mai mult decât atât, să nu-i facă să se simtă vinovați, ori mijloc intermediar între ei, ca mamă și tată. De asemenea, profesorii sau alte persoane implicate direct sau indirect (rude, prieteni apropiați etc) în viețile acestor copii, joacă un rol important în astfel de momente.
• Efectele se pot observa direct sau indirect în comportamentele și conduitele pe care un minor le adoptă (irascibilitate, hipersensibilitate, performanțe școlare și sociale scăzute, acte deviante/delincvente, identificarea în privința rolului sexual, distanțarea între ei și conflictul părinților până la distanțare societală, devalorizarea modelului parental, stimularea și dezvoltarea agresivității personale, stigmatizarea, automutilarea, depresia ș.a.)
• În societățile/comunitățile tradiționale există tendința de stigmatizare a copilului ai cărui părinți divorțează. Stima de sine a acestuia devine cât mai scăzută, inclusiv funcționarea/dezvoltarea sa sub toate aspectele. Nu va ști cum să facă față extinderii rolurilor (mai ales când există frați mai mici) sau distribuirii sarcinilor parentale, dacă părinții nu cad de acord și, mai important, dacă nu este ajutat.
• De cele mai multe ori, se întâmplă ca un copil să plătească pentru greșelile părinților. Din păcate.

Și aș putea continua la nesfârșit. Ce am scris mai sus, am spicuit cât de rezumativ am putut, dintr-o lucrare a mea din timpul facultății. Cine are nevoie, sugerez și bibliografia aferentă.

Întâlnesc deseori la serviciu cazuri de copii care vin cu dosarele părinților (în general, ale mamelor), părinții fiind divorțați și, pe lângă povara deja existentă a divorțului, acel copil/adolescent poartă și povara bolii părintelui în grija căruia a rămas. Este îngrozitor și devin extrem de încărcați. ;Maturizați precoce, pentru ei copilăria nu există/nu a existat. Din păcate, nu se pot face prea multe. Dar măcar m-a făcut să mă hotărăsc să scriu și informații din literatura de specialitate și din experiența a unui asistent social, implicit a mea, dat fiind faptul că mă confrunt cu cazuri clare și reale, zi de zi.

Numai bine tuturor și aveți grijă de cei dragi. Alții nu au parte de cei dragi.

Jamilla!!!

Gândul de adineauri

Sunt, în primul rând!!

Doamne ajută :-))

nah și ceva note muzicale, din nou, iac-așa, pentru urechile răbdătoare :))

Jamilla!!

Vizita la doctor

LATER EDIT: Duda nu are cancer. URAAAA!!! Tocmai îmi dădu mesaj că a aflat rez. Doamne-ajută, draga mea prietenă. Fără să știi, m-ai făcut și pe mine un om mai curajos.

___________________________________________________________________

Încă am un nod în gât. Ce mama naibii, e absolut total inconfortabil!

Nu am nimic grav, chestii derivate din vremea rece. Gâtul iritat, inflamat, roșu, urechile și ele afectate, nasul varză. Și nu merge orice pastiloi, dată fiind hipoacuzia mea. Dar, dacă tot m-am dus la controlul ăsta, m-am dus și la altele. Căci am tot amânat, de nu știu când, pe principiul că mai stau, nu-i bai. Că am stat atât și nu o fi foc. Dar de unde!?!?

Iote că-i bai! M-au apucat nervii pe mine acum și pe căile vieții. Fac parte din tagma celor care și-au lăsat/au tendința să-și lase sănătatea pe alte locuri decât 1. Când e vb de doctori, ai un oarecare disconfort emoțional, este?!!? Chit că-i control de rutină.

Mdeah, știu, toți doctorii sunt și ei tot oameni, dar nah, disconfortul tot e. Că-i teama de necunoscut, de ceea ce poți afla sau teama în sine, subconștientă, de boli, spitale etc, nu știu. Dar știu sigur că mai mult de jumate dintre noi toți simțim acest disconfort la controalele medicale.

Băi frate, și când am sunat adineauri, prin mama (eu neavând curaj!!!) să aflu rezultatele testului Papanicolau pe care nu am mai îndraznit să mi-l fac de 3-4 ani, am răsuflat ușurată. Apoi, mi-a fost rușine. Al dracului de rușine. M-am convins (??? abia acum!?!) că sunt cea mai importantă pentru mine și mi-am cam bătut joc de treaba asta, tot amânând un test. Niște controale.

Căci altele nu au avut norocul meu și asta o știu sigur. Duda, prietena mea dragă, tocmai a fost operată IAR și diseară află rezultatele biopsiei. Deci, de 2 ori, rușine mie. Viața mi-e dată, îmi poate fi luată oricând. Dar măcar să nu fie pe mâna mea!

Aviz celor lipsite de curaj!

Jamilla!

Pentru Duda, un gând bun:

Reflecție

De la Friedric Nietzsche: ,, Chiar și cel mai curajos dintre noi nu are decât arareori curajul să facă ceea ce într-adevăr știe. "
Bând adineauri un ceai fierbinte, mă gândeam că numai cine vrem noi ne lasă urme în viață, în viețile noastre, deși ne trec atâtea suflete în suflet. Eronat. Lasă urme și cine nu trebuie (aviz răutăcioaselor care mă supără din cauza faptului că le-am dat prea multă atenție).
Noroc că soțul și cei dragi sunt atat de faini, implicit viața mea e atât de FAINĂ, ca se face totul ca să dispară urâtul CÂT AI CLIPI.
Eu am o mulțime de urme, drumuri, poteci în mine.
Însă doar cine vreau eu, le parcurge pe de-a întregul. Mi-am găsit soarta.
Momente pe care le păstrez într-o palmă :-)
Pentru alții e o nimica toată, pentru mine e calea mea.

Jamilla!!!

Ceai

Ce să am... !?!? :-) Nu am nimic. Am doar o poftă nebună de ceai. De la o vreme, beau în draci ceai. Bem amândoi. Încet, încet, mă limitez doar la o ceașcă de cafea dimineața și, apoi, mă întind la cât mai mult ceai. De orice fel (ăla verde încă nu-l agreez îndeajuns, poate doar dacă e cu lime) plus miere. Că așa vine pofta, mâncând, bând, pofta de timp și de trai. Pofta de muncă, de odihnă, de tot.

Ce mișto, să simți aburul din cana de ceai, să te simți, pur și simplu. știu că vreau întregul orizpnt și că va trebui să fac o grămadaă să reușesc. Asta da zi, e cald în sufletul meu, e cald și în casă, e cald când îmi privesc soțul în ochi. Mă uitam zilele trecute la felia de lămâie din ceaiul lui (ce mișto mă privea!!) și aruncam, insesizabil, un ochi viitorului. Renegarea zilei de mâine nu e renegare de sine, constat cu nerăbdare. Libertatea de viață nu ține de statut și de modul de a trăi, ține de timpul din sufletul meu, al lui, amândurora.



Eșecul în acte mărunte și supărări zilnice de sreviciu e atât de simplu pentru unii, pentru cine îl caută cu lumânarea, atât de inefabil și de impulsiv pt mine, dar atît de curajos. E impulsul înainte pentru tot ceea ce am eu nevoie. neprevăzutul dintotdeauna m-a tulburat însă e atât de mic și de insignifiant față de ceea ce înseamnă o cană de ceai, alături de soțul meu, doar privind ÎNAINTE. Pe mine întotdeauna mă doare un lucru mărunt, dar astăzi nu mă doare că nu pot prelungi o bucurie măruntă, ca aburul dintr-o cană de ceai.



Jamilla!!!



ps: fotografie de pe http://www.delia-iacob.com/

Pentru el

Am scris la Cabral, pt concurs. Dar, dincolo de acest concurs, am scris mai presus de privire, suflet si gand.

Ma mancau degetele sa scriu, imi ardea creierul sa fug dupa timpul nostru. Al meu stie, simte zi de zi. Eu nu scriu pentru reconfirmare sau sa vedeti voi, ceilalti, scriu pur si simplu, sa mai las iar un sentiment in urma, un pas si un zambet, un gest si gand, caci daca nu acum si nu pt EL, atunci cand... pt cine atunci!?!??!

Zambesc cu gura pana la urechi.

Misto sa fii om. Si tare nu as vrea sa fiu nemuritoare.

Jamilla!

"“Il iubesc… iubesc simplu si, in mod paradoxal, complex in curgerea timpului. Il iubesc pentru ca are calitati, pentru ca are defecte, pentru ca e omul meu, pentru ca, in fata lui sunt EU,  nu femeia machiata, aranjata , sofisticata sau ce vreau eu sa fiu, sau mai stiu eu cum… sunt eu, cea adevarata, total adevarata, dincolo de handicapul meu auditiv, de defecte, de felul de a fi, de calitati, dincolo de ce stiu sa fac si de cum stiu sa fiu. Il iubesc nebuneste azi. Maine poate il iubesc calm, poimaine ma sucesc si devin vulcanica intr-o tacere atat de simpla in luciditatea ei, rasfranta doar in gesturi. Il iubesc, pur si simplu, pentru ca rade frumos, zambeste, pentru cum se enerveaza , ori cand devin prea logoreica, ori cand imi repeta de zeci de ori cand nu inteleg… apoi ma imbratiseaza. Il iubesc fara gandul ca maine poate nu va mai fi asa. Il iubesc azi, acum, prezentul demiurgic contra unui timp care mereu se grabeste… iubesc cum ma mangaie.... Il iubesc pt cum ma ,,altoieste,, verbal, pe un ton calm, cand stau si imi plang prea mult de mila. Ma trezeste la realitate si ma lasa in continuare sa fiu EU, exact cum eram si inainte sa ne cunoastem. IUbesc felul in care ma lasa sa-mi pastrez mereu aceeasi identitate de sine. Il iubesc caci mi-a aratat ca, desi suntem atat de muritori, putem fi noi insine, e singurul lucru care iti ramane in viata cu adevarat al tau. NOI, fara minciuni, fara aparente, fara parerile altora si experiente constranse de cotidian. Iubesc ceea ce inseamna numele meu pe buzele lui sau ceea ce traiesc cu el, trezindu-ne impreuna dimineata. Nu am cum sa nu iubesc, de asemenea, si felul in care isi bea cafeaua sau rade… gesturi pe care eu le vad si altora li se par obisnuite dar pentru mine, cele mai mari.  Iubesc cum prinde o clipa timpul in bratele lui (aratandu-mi un gest de dragoste sau fiind el insusi, simplu!) si imi zice: buna dimineata, veverita mea! Noapte buna!"

COCO POPESCU

Crina Coco Popescu, ma faci sa ma simt tare mica. Al dracului de mica si neinsemnata.

Crina, multumesc. Am sa incerc sa fiu mai buna si mai atenta cu propriile mele vise, cu viata mea. Nu o sa le mai prafuiesc in incercarea maturitatii... macar sa ma straduiesc. De aia am o viata, printre altele.
Multumesc pt imbold, fara sa stii, mi-ai dat un imbold sa-mi urmez sufletul.

J.

Batranica din Mehedinti

De la Cabral, via Doru Panaitescu. Cititi, merita.

Mai sare cineva?

;-)

Jamilla!

Sustin din toata inima

... EDUCATIA!
Nu numai pt ca eu am avut sansa sa am parte de ea, nu numai...
Asta seara, simplu,
Oana.

Pentru Laura.

Astazi ar fi fost ziua ta.
Laura, esti printre noi.
Trec anii, nu trece si amintirea. Nici zambetul.
Laura a iubit si daruit cate ceva, celor din jur, din tot sufletul ei.
J.
___________________________________________________________________________________
"Daca ar fi fost sa trec printr-o padure cu lupi, ca sa ajung la tine, as fi ajuns cu zdrentele tineretii mele sfasiate, dandu-ti ultima ei suflare.
De-ar fi fost sa trec prin ierburi cu serpi, ca sa ajund la tine, cu talpile goale as fi calcat pe suierul mortii mele, aducandu-ti-o sa-i inchizi ochii.
Dar la poarta casei tale vegheaza dragostea; si mi-am retras pasii ca la iesirea cu icoana din biserica.
Cant ragusita pe sub ferestrele casei tale, cum canta copiii italieni pe strazile oraselor noastre, in mizeria frumusetii lor cu ochi mediteranieni.
Cant cu mana intinsa sub cer, ca odinioara cei neimpacati la raspantii de drum: Ascultati voi toti bucuria si durerea mea." - Lorelei -Ionel Teodoreanu.

Pentru părinții mei

De azi într-un an, faceți 30 ani căsătorie.
Iubesc tot ceea ce sunteți, iubesc tot ce ați făcut din mine.
Iubesc cum tati se duce dimineața după ziare și cum mami face clătite. Pentru că eu, fata lor, am rămas să locuiesc în aceeași curte cu ei.
Iubesc venirea voastră acasă, zilnic, de la serviciu, cu zâmbetul pe buze, indiferent câte probleme și greutăți aveți (știu că habar nu am de nimic din toate greutățile voastre, am crescut mereu atît de senină și liniștită!). Iubesc că mă lasați în pace când vin cătrănită, bufnind orice și arțăgoasă. Mi-ați arătat că vârsta nu ține cont de timp, de alții, ci numai de noi înșine. Că timpul e cel pe care ți-l oferi tu însuți, dincolo de cotidian. Că pot să fie o mie și una de greutăți (sunt atât de naivă, dar știu că pot lupta in viață!), dar dacă ai familia lângă tine, ai totul. Că sănătatea nu ține cont de bani și de alții, ci de ce faci tu pt tine. Păcat că p-asta încă nu o învăț cum trebuie, dar sper că am timpul necesar :-). Mi-ați arătat cum oamenii lovesc exact unde te doare mai tare, dar cum poți să treci peste asta. Ori zâmbind, ori mergând pur și simplu, mai departe. Dar și cum oamenii pot să învețe de la noi, și noi de la ei. Am văzut la voi cum revelația vârstei nu are nici o legătură cu toți cei care trec prin viața noastră, ci cu propria forță interioară. Mama și tata sunt cavalerii mei teutoni :-)
Acum am familia mea și sper, cândva, să pot spune: iată, am atâția ani de căsătorie, cu bune și rele, ca și părinții mei, am ce să învăț la rândul meu, pe alții, am ce să las în urma.
Tati, nu am să uit niciodată cum mi-ai spus într-o zi, după nervii mei din acea zi: dragă, întotdeauna trebuie să știi să lași loc de bună ziua, orice ar fi! (e al naibii de greu s-o învăț p-asta, căci impulsivitatea nu îmi lasă loc de logică)
Mami, nu am cum să uit când mi-ai spus, ,,Măi fetițo, nu mai pune totul la suflet, viața și timpul nu înseamnă neliniște și supărări, CĂ VIAȚA CHAR E PREA SCURTĂ, ce Dumnezeu! Bucură-te de viața ta, ce atâtea frustrări?!!?,, (și p-asta continui încă s-o învăț, îmi amintesc abia când sănătatea mea o ia la vale). A spus-o un om mereu cu probleme și greutăți pe umeri, dar mereu cu zâmbetul pe buze, fără ca eu să știu vreodată, poate, adevărul-adevărat despre acele greutăți.
Cum spun apropiații, am crecsut ca într-un cocon de mătase, în lumea mea, mereu ferită dar și mereu atenționată... am crescut mai mult decât frumos.
M-au împins de la spate și mi-au dat și palme verbale când a trebuit.
Nu aud bine, dar aud exact cât îmi trebuie, am învățat să mă descurc singură datorită alor mei. Am familia mea, un serviciu, un Matiz (Bubulina!), un cățel și toată dragostea din lume.
Mami și tati, mwuuuuuahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh!!!
Astăzi, doar Oana.
____________________________________________________________________________

Gândindu-mă la amintirile cu Laura . Întrebare.

Laurei Damian, cu dor!!!!.... pe vremuri ne întrebam amândouă, multe.
Acum, ea e dincolo de îngeri. Întrebările mi-au rămas mie, bucuria ei mi-a rămas amintire.
Vă pun o scriere din 2007, inspirată dintr-o discuție cu ea, referitoare la o poveste de dragoste și răsfrângerea trăirilor unuia asupra celuilalt. Am regăsit scrierea pe pagina mea de pe poezie.ro. și am simțit nevoia să o recitesc.
Jamilla!
_____________________________________________________________________________

Când apare un nou drum, un nou sens...
Întrebarea este dacă ai curajul să rişti aşa cum îndrăzneai cândva...
Ar trebui să încetez în căutarea imperfecţiunii tale. Imperfecţiunea este în mine perfectă în mod paradoxal, întoarcerea la sentimentul iubirii făcând posibile, totodată, sângerările tale în sufletul meu.
Emoţia intensă m-a structurat iarăşi în percepţii invizibile celorlalţi, accesibile ţie şi astfel, te-am lăsat să mă vezi cum sunt.
Ar trebui să-ţi laşi emoţiile şi întunericul să mă surprindă în tăcere, ca să pot simţi lumina... să le pot desfiinţa bucată cu bucată şi pe mine să mă reîntregesc.
Nu e fugă de tine ci de ceilalţi, de confruntări dureroase căci, trebuie să recunoşti, luxul redescoperirii costă multe şi tocmai aceste costuri fac jocul viitorului.
Pur şi simplu, fără gândul la un bilanţ al vieţii.

Oana Rovența-Micu.

Noctem bonam, magister Ghinoiu!

Preiau de la Alex Radescu. Nu as fi putut s-o zic mai bine, cred.

Din toata teroarea liceului, eu imi amintesc nervii, plansetele mele, certurile dar si rasetele la unele glume si nazbatii... imi amintesc cum ne lasa totusi, sa copiem la lucrari ca deh... pt noi era o limba total moarta, latina!

Imi amintesc, de asemenea, un moment de acum doi ani: m-a servit cu banane, avea la dansul si ne-am intalnit intamplator la serviciul meu. Eu pofteam, ma duceam sa imi iau, m-a vazut si nu a ramas nepasator. Atunci am vazut alta fata a dansului. Atunci si la discutiile ulterioare vizavi de viata, serviciu, copii. Odata m-a repezit: ce mai stai cu maritisul?!!? Hai draga, ca viata trece! Nu am stiut ce sa-i arspund atunci, pe loc. Venise pe jos, sontac-sontac, abia mergea si, totusi, a refuzat sa-i chemam un taxi. "Ma plimb, eu ma plimb!!!"

Stiu sigur ca a fost impovarat de boala si de propria reputatie. Dar admir rezistenta dansului si curajul de a rezista impotriva propriului sine si tuturor, in propriul fel.

J.

Negativisme de zi cu zi

Din seria: de-ale serviciului.

Zilele trecute la serviciu, dau într-un dosar de o adeverință de venit de la o primărie. Adresată ,,Comisiei de handicapați,,. Prima dată am râs de exprimare, m-a amuzat, a doua oară m-a întristat.

E păcat, se putea folosi o formulare adecvată, actul acela putea ajunge oriunde, nu numai la noi la serviciu. Cică suntem în UE. Sau că, acum, se zice ,,cu dizabilități,, sau ,,comisie de evaluare complexă,,. Și venea de la o primărie, ai cărei angajați participă anual la instructajul Direcției noastre. Și când te gândești că accesul la informație nu permite, de cele mai multe ori, reconversia credințelor personale ale fiecăruia, reflectate sau nu asupra experienței profesionale.

Am mai pățit deunăzi, o chestie asemănătoare. Mi-a zis cineva, -ai văzut unde ai parcat? Pe un loc de handicapați-. Și un zâmbet larg, distrat. Nu a știut că eu însămi sunt persoană cu handicap și nu asta e problema, ci cum a spus-o și termenul. Constat acum lucid, însă, că nici termenul în sine nu m-a deranjat, chiar deloc aș zice, ci mila pe care o denota tonul. (Semnificația tonului nu arăta percepția clară asupra termenului, ci asupra reflecției proprii/părerii. Marea problemă astăzi, este că se confundă boala cu handicapul. De parcă reticența ar rezolva ceva, în loc să ne ambiționeze pe noi, cei în sine). I-am spus: am parcat regulamentar, legal, exact aclo am dorit să parchez. Nu avea rost să-l mai las să se simtă prost, asta nu rezolva prejudecata cotidiană.

Nu are ce căuta mila. Părerea mea.

Jamilla!

Persoanele cu handicap și aparținătorii

V-am obișnuit cu postări de suflet. De acum, o să postez și din domeniul asistenței sociale, domeniul în care profesez. Cine știe, poate cuiva îi vor prinde bine informațiile. Da, știu, grădina Google-ului este mare. Și totuși...

Persoanele cu handicap au și ei drepturi. Văd zilnic cazuri din ce în ce mai grave. Mă doare uneori că eu, spre deosebire de alții, am avut șansa unei familii curajoase, obișnuite, cu granițe deschise, mereu în contacte extinse cu comunitatea, care nu m-a lăsat sub nici o formă să mă complac. Care m-a împins de mică de la spate (și poate am simțit și eu, la fel ca alții, că mi-e prea greu sau că nu mai pot... nu m-am lăsat!), care au insistat pentru mine, viața mea, drepturile mele, m-au învățat să mă autodepășesc, orice ar fi, să am încredere în mine ca om, nu neapărat ca persoană cu handicap... care, mai ăresus de orice, s-a purtat normal cu mine, nu au făcut caz de dizabilitatea mea și, mai ales, nu au ținut cont de gura lumii. Dovada este că astăzi sunt eu, Oana, pe picioarele mele. da, am și eu realizările proprii, curajul aferent, personalitatea extrovertită și așa mai departe. Dar contează enorm mediul de viață!! dar mă și bucur enorm pentru ce sunt. poate dacă auzeam perfect, eram o superficială. Oricum sunt superficială în unele aspecte :-) dar continui să mă autoeduc.

Persoanele cu handicap au dizabilități care pot fi transformate în abilități. Legea 448 din 2006, republicată, este legea pentru protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Găsiți acolo drepturi, facilități și alte informații (ce nu înțelegeți, mă întrebați).Ideea este că, la ora actuală, deși nr persoanelor cu handicap crește, oamenii nu sunt informați. Din lipsă de timp, din comoditate, din diverse alte motive, nu contează. Legea există și trebuie adusă la cunoștință în mod constant celor vizați.

Am un serviciu dificil dar este meseria pe care mi-am dorit-o. Mă frustrează însă, că aparținătorii persoanelor cu handicap pot fi mai dificili uneori, decât persoanele în cauză. Da, știu, este greu să te lupti pentru problemele celor dragi, pentru situația de viață, ținând cont și de condițiile mediului de viață și ale economiei. Este greu să simți că duci o povară (dar poate să nu fie nici așa)... ei sunt tot oameni și nu au nevoie de milă, au nevoie de curaj și acceptare în propria familie, acolo unde este posibil. Oameni buni, (vă spune însăși o persoană cu handicap), nu vă ajutați așa. Nici pe ei nu-i ajutați așa. Învățați să vă deschideți mintea, să depășiți prejudecata că ei nu pot face mai nimic... învățați să nu-i țineți departe de comunitate, să îi acceptați voi înșivă exact așa cum sunt, nu cu milă și compătimire, ci cu curaj, demnitate și acceptare. Acceptați ceea ce sunt, dacă vreți să învingeți situația și să mergeți mai departe. Persoanele cu handicap, prin dizabilitatea lor, pot face unele lucruri mult mai bine decat chiar cei considerați normali, după normele societale comune. Își pot depăși limitele și pot reuși. Pot funcționa în propriile familii, pot avea serviciu, pot trăi la fel de simplu. Nu vorbim aici de cazurile atât de grave, âncât necesită asistent personal sau nu pot funcționa nici parțial. mai presus de toate, acești oameni au nevoie DE SOCIALIZARE.

Repet, nu judec pe nimeni și nu fac morală nimănui. Îmi exprim doar o opinie din experiența mea profesională și proprie. Mă doare să văd că, de exemplu, copii cu deficiență auditivă (cum am și eu), se complac în dizabilitatea lor deoarece și familiei îi poate fi jenă, rușine sau nu îndraznește mai mult. E greu, repet, știu atât de bine. Dar cine a zis că este imposibil?!?!

J.

DAX - the man with the sax

Viața e viață.
Dar toți înțelegem?
Intrați pe blogul lui pentru toată povestea.
Dați mai departe. Atât tot, dați mai departe.

J.

Buna dimineața, lume!!!!

Începe o nouă zi, deci hopa sus!!!!








Vă doresc o zi bună alături de voi înșivă, de încredere și de timp.

J.

Pic, pic pic... peste tot în gânduri

Căci simplul gest de a bea cafeaua dimineața, naște incursiuni în lumea altora.
Cu ploaie sau fără.
J.

Love... is in the AIR. NOW!

Jamilla!!!

ps: Oameni buni, viata nu va asteapta. Nu mai amanati sa traiti. Daca nu acum, atunci cand? Vrei ceva, fa-o! (ma chinui sa imi ascult propriul sfat :D )

Moș Ene

Bre, mi-e somn al dracului dar mai ciudă mi-e că e deja 9 pm și simt că nu făcui tot ce se putea face astăzi.... și corpul mă trage către pat, mintea îmi spune să raționez, iar inima și sufletul urlă: wake up, mișcă-ți fundul și acționează!!
Astăseară o să ascult de corp, mâine e vineri -deci până luni ascult de inimă :-)))))))))))))))
Ce mișto trebuie să fie să te doară tam-nisam -la banană- :-)
Ce mișto trebuie să fie dacă aș alerga eu timpul, nu el pe mine. Asta e crucea mea :-)
J.!!!

Revelația de dimineață

M-am trezit al dracului de greu azi-dimineață la 5.40, căci trebuia să-i fac pachetul lui R. pt serviciu. Și mă chinuiam somnoroasă cu cașcavalul, cafeaua și alte cele... ...am mai dat și cu capul de ușita de sub chiuvetă când m-am aplecat (la mine nu există să nu mă lovesc vreodată în bucătărie) și.... m-a lovit. Făceam și înainte pachet. Tot cu toată dragostea și toate cele.

Azi ceva fu altfel. Simții pe deplin că SUNTEM AMANDOI fiecare pt celălalt. Nu o spun din cauza nunții. Nici vorbă, nu hârtia sau biserica te face.

O spun din cauza senzației că nu era un automatism, ca alea când te trezești și te speli pe dinți sau mai știu eu ce.... chiar simțeam să fac, dar cu bucuria aia ca atunci când primești ceva, cu nerăbdarea și fluturii ca de început (și avem 5 ani împreună), ca și cum încă vreau să-l mai surprind. Și ce dacă bărbații sunt cerebrali și femeile emoționale? Ce dacă eu mai am fluturi și el a trecut de stadiul ăsta?Bine că îi am și că mi-e foame de privirea lui non-stop, de gesturile lui, de felul lui de a fi. Dacă nu acum, apoi când!?!?

Băi, mișto senzația. Și gândul mă duse apoi la mine. Nu îmi pasă că mă duc la serviciu, că am câteva sute de lei salariu acum pe criză, am acasă tot ce am nevoie.

Bre, nu-i lucru mare, dar e totul pt mine.

WAKE UP, copii, have a nice day!!!

Jamilla!!!

Îmi vând rochia de mireasă!!!

Rochița mea Tabrett - Maggie Sottero nu vrea să stea în dulap cu anii, nici la cutie în praf, vrea să mai fie purtată, e luminoasă, drăguță, al dracului de comodă și ușoară, e impecabilă (și curățată, de asemenea) și... pfoooaaaaaaiiii cum sună, ca la matrimoniale. Bleaaah, nu e bine. Sună ca aromele de sirop. Hmmm....

Atunci să încercăm așa: e criză, se aude!?!? Îmi vând rochia la preț de criză, 1500 lei (cunoscătoarele știu pe unde se învârt prețurile unei rochii mireasă MS, la care îți fac ochii ca girofarul... deci un preț mai mult decât rezonabil) și bașca, dau cadou accesoriile mele de mireasă, adică setul de accesorii Carla Brillanti (cercei, colier, brățară), tiara și voalul... cu perle, cum altfel!??! La nevoie, cadorisesc și poșeta de mireasă, pe care încă nu mă îndur s-o dau. Bineînțeles că e asortată :-))) Nah, e bine!??!
Cui nu-i arde de superstiții vizavi de perle sau vizavi de o rochie purtată deja (inutil să reamintesc că e impecabilă ... strălucește -îmi vine să râdddd!!!!- ca zâmbetul din reclamele blend-a-med) :-))))))) să mă contacteze :-))))))))
Tabrett a mea este ivory/vienna cream, exact nuanțele de pe siteul mamă , diferența între a mea și cea de pe site e că a mea are bretele, pt că nu m-a dotat mama natură cu un bust f. generos, doar nu le puteam avea pe toate (Doamneeeee!!!) (oricum, mi-a fost puțin cam mare/largă la bust dar în euforia nunții, NICI CĂ MI-A PĂSAT!). Ooooo, uitasem să menționez, are trenă și NU, nu s eîmpiedică nimeni în ea, doar are sistem de prindere, ca majoritatea rochiilor, sic-sic!
(Pentru detalii gen măsuri, lungime, mărime, poze cu mine mireasă etc etc, dați mesaj/comentariu și stabilim cum comunicăm :P)

Jamilla!!!!

:-)

A wonderful day

Ziua nunții a fost ceva de vis!!!! Nu am cuvinte sa descriu.... și da, am tras și vreo câteva crize de plâns, panică dar s-au remediat toate cu zâmbetul lui R. al meu și toți cei dragi aproape.
Mă puteți vedea aici.
De azi plec în vacanță, uraaaa!!! (apropo de luna de miere, nu am câștigat nici eu, nici R., a ramas undeva la mijloc destinația, plecăm la turci).

Jamilla!!!

De dragoste

R. doarme, ajunse din călătorie. Mă uit la el și știu. El e omul meu. El e drumul pe care îl vreau, lângă care rămân eu însămi. Culmea e că senzația e mai mult decât senzație, o știu mai mult ca oricând. Doarme atât de frumos, iar eu nu mă pot gândi decât la dimineața care va veni și la zâmbetul meu. Liniște existențială și de bine, liniște în totalitatea zâmbetului sincer. Asta sunt acum.
Știți senzația aia, când privești ceva/pe cineva, și știi pur și simplu, că privirea aia e o revelație în sine?
Sunt fericită.
Nu e de ajuns să privești, dar eu știu că, pentru mine, e de ajuns că ȘTIU DEJA unde este lumea mea.

Jamilla!

Fix 7 zile

Atât mai am de astăzi până la ziua cea mare. Și când mă gândesc ce semnificație are 7-le în lumea asta, în tot, nici măcar nu avem idee cât de recognoscibilă poate fi lumea prin ochii unui 7. Spunea Coelho într-o carte, -multe se pot întâmpla într-o săptămână-.

Da, am emoții cu carul, până la Dumnezeu și înapoi și singurul lucru care mă supără acum, este că sunt răcită de miercuri și nu îmi mai trece odată iar gâtul mă tot doare de aproape o lună, m-am cam săturat de sensibilitatea organismului meu. Mă îndop cu vitamine, calciu și D3, Theraflu și degeaba (nu prea am voie antibiotice). Da, fraților, știu că am imunitatea scăzută, dar trebuie să mă pun pe picioare!! Nu o să fiu un zombie leșinat în ziua nunții, asta e CLAR!

Rochia mea Maggie Sottero -Tabrett- e gata, mă așteaptă. La fel și săndăluțele, Anne Klein - Halima light gold/silver leather, voalul cu perle, accesoriile Carla Brillanti, tot cu perle.

Mă mai așteaptă și buna dispoziție, cheful de distracție, de a face atmosferă, emoțiile, gândul că voi fi mireasă (nu râdeți, doar știți că, pentru noi femeile, e ceva important încă din copilărie), nerăbdarea, așteptarea....

Soțul meu are emoții și el, deși alt gen. Știu însă că va ieși super bine, s-a implicat toată familia cu tot sufletul, am avut și avem sprijinul tuturor, inclusiv al nașilor, din plin!!! - eu bunăoară, am avut și o criză de panică/plâns de 2 ore săptămâna trecută- nici nu mă gândesc să devin Bridezilla (mă controlez, inspir, expir, ha ha :-)))) )

Nu mai rămâne decât așteptarea cu sufletul la gură, pregătirile, iarăși emoțiile - sunt varză, ce să mai!!!!

Printre toate astea, zâmbesc tâmp uneori, continuu, ireal, pierdută :-)))) M-am integrat în lumea asta prin felul meu și cu dragostea celor din jur. Îmi trăiesc sufletul fără discrepanța dintre timpul pierdut și viitorul câștigat, mi-am dobândit încrederea în propria bucurie și clipă. Nu mai știu să mă simt singură și îmi place al naibii! Nu fac altceva decât să fiu, pur și simplu, dincolo de copilul care eram și dincolo de omul care mi-ar fi plăcut să fiu, vreodată.

Cel mai mult îmi place ce simt, și anume cu toată ființa, că el, soțul meu, este omul meu. Simt că mă văd îmbătrânind lângă el, indiferent prin ce încercări ne va trece viața sau destinul. Indiferent cât derău poate fi uneori în viață, pe lângă bine, dar suntem noi amândoi împreună. (nu am să o dau în siropoșenii, stați liniștiți :) ). Asta înseamnă că învăț să ascult, pe mine, pe el, lumea fiecăruia, că învățăm să coexistăm cu toate cele.... înseamnă că mă pot redescoperi în fiece clipă alături de R.

Sunt eu, rămân eu, dar sunt totuși, alta!!!

Jamilla!!!

12 iunie

O zi extrem de importantă pentru mine, pentru noi doi și nu numai. Am devenit dna N.
Și nu mă refer la faptul că o hârtie ține dragostea a doi oameni, la mersul vieții, ci la curaj, la împărtășirea a ceva in 2, la EL PT MINE ȘI EU PT EL, NOI AMÂNDOI.

Zâmbesc întruna. Și mai am și o păcătoasă de diaree de câteva zile!!! Iar emoțiile m-au cam deșirat sâmbătă, la primărie. El a rezistat mai bine ca mine în privința aceasta!!! Dar ce de poze am făcut!! Ce petrecere faină ne-au pregătit cei dragi (familia și apropiații)!!!!! Momentul serii a fost înspre 10-11 noaptea, când Carmen a adus tortul, înconjurată de câțiva dfintre cei dragi, fiecare cu 2 torțe în mâini. Am lăcrimat pe furiș :-) Ce amintiri, ce seară... și încă avem de recuperat în privința odihnei....:-)

Revin :-)

J.!!!

Azi, acum, aici

Azi parcă nu miroase a primăvară, ci a ploaie de toamnă.

Azi sunt mai liniștită (dar pe de altă parte, din ce în ce mai stresată, acuș în iunie vine momentul X și în iulie momentul Y).

Știți nerăbdarea aia ca de copil, când știe că trebuie să primească ceva!? Așa și eu, dar știu și că primim exact ce dorim (câteodată), deci ar trebui să am grijă cu timpul și clipa și de ceea ce am. PENTRU CĂ HABAR NU AM SĂ APRECIEZ DELOC, din păcate. Și ăsta e stigmatul meu.

Oricât îmi doresc, nu mă pot alinia mereu la adevărul esențial al sinelui. Am vorbele mele fără glas, am dorința mea de mai bine, am mereu, dorința de a aștepta ceva. Acum, azi, bine ar fi să nu mai amân timpul.

Când aud de alții, suflete nemuritoare, zic că sunt o norocoasă, mereu am fost o protejată a sorții. Dar oare chiar știu!?!? Știm?!?!

Azi sunt simplu, eu, J.

,,A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai vad, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,

iau cuvintele şi le-nec în mare.

Şuier luna şi o răsar şi o prefac

într-o dragoste mare,,. (Nichita Stănescu)

ps: nu sunt tristă! Sunt doar intrigată că, până la vârsta asta, încă nu am învățat să mă autoeduc în privința propriilor adevăruri. Și mai am pretenția să-i înțeleg cu adevărat pe cei de lângă mine.

Trecut, prezent, viitor

Trecutul e expresivitatea ochilor mei.
Prezentul e când îmi pun ,,acum-ul" în brațele celor dragi, neuitând de mine.
Viitorul e, deopotrivă, spaimă și bucurie... un orizont care își menține abilitatea de a fi mereu, între neputință și curaj.

Toată lumea astăzi, la serviciu, polemiza inutil (inclusiv subsemnata!)pe tema reducerilor bugetare. Dincolo de astaa, prefer să rămân optimistă în pesimismul meu, cedându-i timpului propriile drepturi.

Cum zicea Petre Țuțea, "fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democrației de a asigura selecțiunea naturală a valorilor. Democrații gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate și unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e parerea mea despre democrație".

Treaba e că degeaba nu rămân indiferentă, pentru că habar n-am cum să mă adaptez la schimbarea nevoii. Trecutul pare că devine viitor.

J.

ps: una peste alta, prefer să visez la ,,săptămâna de miere,, - de ,,lună de miere,, nici nu poate fi vorba!! (și da, ne-am răzgândit iar cu privire la destinația -de miere-)

Tăcere

Tac gândind vremea și nu soarele
tac gândind că nu știu să fiu cum trebuie.

J.

Dureri de cap

Și la propriu, și la figurat.

Nervi acasă, ca orice om, când ți se adună multe, apoi după explozie verbală și de lacrimi, liniște, pace și zâmbet.

Timpul crește, stresul e din ce în ce mai mare, acrobațiile financiare mai dificile.

Noroc că, aseară (ca de obicei după o criză de plâns și o ciondăneală cu al meu, mi-am reamintit ce motive de bucurii am, deși starea de sănătate a unor membri ai familiei mele nu este deloc roz... un alt motiv care îmi seacă sufletul) m-am și liniștit, după ce am fiert pe dinăuntru în suc propriu, o zi întreagă. Și mă gândeam, de asemenea, cum fuge clipa când ai nevoie de ea, cum nu simți oamenii la supărare/nervi (fiind preocupată cu propriul sine), cum plânsesem după înțelepciunea bucuriei. Civilizația timpului mă face egală cu toți, orice ar fi, deși inegală cu lungimile de undă ale celor apropiați. Înjuram în gând anxietatea de clipă și voiam îmbrățișarea cea mai dragă, dincolo de sărăcia unei vanități datorate neputinței. Cu toate astea, încă mă simt încastrată în patologia plăcerii materiale.

Zâmbesc acum, da, zâmbesc!

J.

ps: foto de pe Google Image.

Chef de viață

... deși numai vești proaste/,,lovituri,, primesc săptămâna asta, mai ales legat de salariu, serviciu, răutățile celor de acolo. Dar am și un căcălău de motive de bucurie!!!! (se apropie vara, concediul, nunta, plaja.... petrecere, timpul cu cei dragi, cuțulache și o grămadă de alte motive!!!!)
....da, chef de viață, pentru că eu sunt eu și așa rămân, am de ce, am pentru ce/pentru cine, am motivație, am ce îmi doresc (aproape totul), sănătate să am, că restul o veni de la sine.

Jamilla!

Lumea

Uneori mă sperie lumea, universul, timpul.
J.

ps: foto de pe Google Image.

Stări diverse

Azi m-am supărat rău de tot la serviciu. Dar rău! Unii oameni, efectiv, nu văd bârna din ochii lor, doar paiele altuia, o chestie cu care nu mă pot obișnui în veci. Care o fi rostul plăcerii să te to bagi în ograda altuia, să-i faci rău, să faci pe deșteptul clipă de clipă? Oameni suntem toți. Îmi trecură nervii din clipa în care închisei ușa biroului (mai puțin durerea de cap, persistă și acum... câh! Dacă pun botul la toți proștii și mă enervez!)

Una peste alta, sunt fericită! Venind acasă, am lăsat totul la ușă, -acasă- e numai al meu, nu amestec capra cu varza (înceeeerc...!). Zâmbesc, râd, iar zâmbesc, mă duc la R., îl mai pup, vin la calc., nu am stare!

Luai -acum juma de oră- și invitațiile de nuntă, sunt ale mele ... zâmbesc întruna, e altceva când le vezi în mână. Se apropie clipa, se apropie și emoțiile, mă dau peste cap toate dar abia aștept, cu toate senzațiile de care e în stare mintea mea cea rebelă, exact acum.

I have a dream, visul propriului suflet... e simplu, e atât de simplu...! Uneori!

JAMILLA !!!

Cartea timpului meu prezent

Unii vorbesc de cartea vieții. Eu vorbesc de cartea timpului meu. Scriu cărți, dar mai greu să îți scrii propriul timp. Cu soarta uneori nu te pui.

Am soarta mea și îmi place cum o am. Singură mi-am făcut-o, pe alocuri, alții au hotărât-o pe margini dar ce e scris, e scris deja.

Timpul meu prezent mă trage de urechi deseori, vine cu frate-său, trecutul (noroc că-l alung rapid!!) căci eu bâjbâi încă în a-mi creea viitorul. Schimbarea mea în mai matură devine un drum greu accesibil, dar drumul meu. Trăiesc și știu de ce/pentru ce. Restul cred că nu ar trebui să mă mai mire. Și totuși mă miră de ce sunt atât de înnebunită după chestii simple, atât de simple în farmecul lor.... ciocolata-baton Bounty pe care o mănânc cu febrilitatea unui copil, fiind ciocolata copilăriei mele.... cafeaua pe care o beau zilnic, dar mă întind la ea cu savuratul, de parcă ar fi ultima.... cărțile pe care le citesc, joaca cu Alfie (scuzați cacofonia), statul pe miresici.ro, ieșirile în oraș, machiajele, dansul, muzica.... timpul în care fac toate astea, iubirea, familia, serviciul, totul.

Sunt nevoită să-mi asimilez timpul meu din ce în ce mai des, în sensul acelor de ceasornic, punctuale în curgerea lor rapidă spre viitorul meu. Riscul de a fi pedepsită de conjuncturile vieții, atunci când fac exact ce cred eu de cuviință, este mic/pueril pe lângă riscul pe care mi-l asum fiind eu însămi. Ăsta-i sensul vieții mele.

Ăsta-i timpul meu, cartea pe care trebuie să o joc la fiecare secundă, fără a da la zaruri clipele cu cei dragi contra a altceva mai permisiv, căci nimic din ce e atât de ușor, nu e atât de plăcut. Sunt atât de sigură de mine în mediul celor dragi, că nimic nu-mi mai trebuie.

JamilLa!

ps: devin melancolică recitindu-l pe Jacques Salome.

"Nu e de ajuns sa îi promit ziua de maine, dacă nu sunt capabil/ă să trăiesc in prezent."

Pregătiri de nuntă

Fierb în suc propriu, mă coc singură, mă agit.... fac liste cu mama de 4 zile, liste și iarăși liste, calculăm, aproximăm, refacem....pune-i pe unii cu alții, încearcă să mulțumești pe toți, oricum ai da-o, nu iese, frate!!

Așa că, de acum, încerc cu (un pic, dar încerc măcar) calm, răbdare și...ce o fi, o fi. Organizați suntem, serioși suntem, factori surpriză apar oricând, deci mare atenție.

Rochia o am (Tabrett de la maggie Sottero, doar că a mea are bretele, bustul meu nu e așa dotat de la mama natură, un motiv în plus de nesiguranță pt mine..... îmi trebuie cupe siliconice, deci! Că doar nu vreau să-mi fâlfâie vântul la bust în cea mai mișto zi a mea), sandalele au venit săptămâna trecută (o minunăție, dacă mă întrebați pe mine, au și un nume fain, Halima auriu, de la Anne Klein), voalul, tiara și accesoriile sunt cu perle (da, iete na! zică babele ce or vrea, perle am vrut și cu asta, basta!), Carla Brillanti.... ce să vă mai spun!?!? aaaaa, am luat și figurina de tort, o drăgălășenie/haioșenie mică, deși dacă te uiți de aproape, mireasa are ochii ca la strabism (eu pe la 6 ani cam așa aveam, deci iată coincidența, ha ha) :-) am luat banda aurie (cică piele ecologică!) pentru plicurile invitațiilor, îmi mai trebuie fluturi, veșnica și marea mea obsesie, să fie fluturi în sală, măcar 10-20, atârnați pe undeva, cocoțați pe mese, găsesc eu! la mărturii am renunțat, erau bani aruncați degeaba (după discuții interminabile și interes în stânga și dreapta).

Îmi mai trebuie rochița de cununie civilă, verighetele le avem, lăutarii de nuntă îi avem (taraful Tapotă), fotograf avem, cameraman - avem o promisiune...biserica am schimbat-o, că așa i s-a năzărit subsemnatei acum câteva săptămâni (mare ți-e grădina, Doamne!!!), e una faină/nouă, nu zic care, să nu afle toți curioșii, sic!

Textul de invitații l-am compus, prima dată mi-a ieșit siropos până la toți sfinții, acum e acceptabil, chiar foarte (după scremut de creieri și tăiat și rescris cât să placă ambelor familii, să nu aibă gust de șerbet din ăla boieresc), mai trebuie comandate (CURÂND!) invitațiile.

Cam ce ar mai fi? Nu știu, acum nu-s în stare să-mi amintesc mare lucru din ce mai lipsește.

Dar iată, fremăt zi de zi, abia aștept, pe de altă parte îmi vine să găsesc naibii o căruță, un avion, ceva, și să zbor de aici la polul opus :-)

Jamilla!!!

ps: Luna de miere o vreau în Italia, o zonă anume, despre asta data viitoare! (alții visează la Mauritius, eu visez la S....)

My style

Once upon a time...

JAMILLA!!

Iepurașul de Paști

Iepurașul meu de Paști constă în ziua de astăzi, prima după mult timp, în care mă trezesc acasă, alături de al meu și să nu fie weekend.

Plus de asta, știți deja: familia și timpul sunt coșul meu de bunătăți sufletești.

Ouăle de pe masă ore îmi sunt, la fel și bucuria de a alerga după timp.

Sărbători luminate!!!

Jamilla !!!




ps: foto de pe GoogleImage.

În loc de cuvinte :-)

Cuvintele nu arată tăcerea din suflet, gestul o înfăptuiește, mai sublim decât timpul în sine. Deși nu aud ce aș vrea, simt atât de simplu. De aia zâmbesc.

Jamilla!!!

ps: foto de pe Google Image.

Cafea cu nerăbdare

O băui deja, în fugă, cu poftă, nervoasă, adormită și abia așteptând să plec în oraș, unde am treabă.

Prima dată după ceva timp, când mi-e mai mult somn ca niciodată, dimineața. Și totuși, soarele ăsta de afară mă îmbie să mă motivez. După atâta iarnă, mult soare. Și îmi place al naibii!!!

Mă gândeam la o chestie aseară: să faci cumpărăturile în doi, pentru amândoi, mi se pare ceva super. De ce? Pentru că, dincolo de ceea ce înseamnă totul în doi și cât de diferit e, o chestie comună, de zi cu zi, poate revela tot universul meu emoțional (lângă al lui) și mă simt total altfel. Pecuniarul schimbării mele într-un om (cu timpul) ceva mai matur, presupune și atenția la detaliile minuscule, ce ne conduc universul cotidian. Observ cum descopăr noi sensuri în gesturi simple. Le văd doar eu și contează simplu. Chit că el privește lucrurile ca un bărbat și eu ca o femeie. Care ar mai fi farmecul, altfel!?!?

Să fac cumpărături în doi, mă face să fiu mai calmă la cei din jur, mai răbdătoare la agitația și nervii din supermarket (oricum sunt agitată și nervoasă de când m-am născut) și să mi se pară atât de sublim simpla lui atingere când îmi face semn să fiu atentă la el. prostie, ați zice, dar e întregul meu univers interior, actualmente.

Știați că mintea mea e cam sucită? Văd lucruri unde nu sunt și unde alții nu văd nimic. Le văd în lumina unui timp care mă desparte iremediabil de începutul relației noastre și mă aruncă spre viitor. Văd cum privirea lui devine persuadantă când ne ciondănim, dar cum şi gândul meu vine să-l mângâie.

De ce se ciondănesc bărbaţii şi femeile la cumpărături şi, în general, pe lucruri atât de mărunte? Pentru că lucrurile mari deja sunt prea puţin controlabile şi bulversează tot ceea ce ştim cu ardoare. Pentru că, altfel, ne-am plictisi cu roz şi soare întruna, şi ne-am cunoaşte prea puţin.

Şi uite aşa mi-am disociat privirea superficială de adevărul esenţial din clipa însăşi.

Cine spunea că o cafea nu te face să ajungi cu gândul dincolo de aburi, aiurea şi spre nicăieri?

Am mai realizat o chestie: în doi se fac concesii suplimentare timpului şi modului de a trăi, că altfel chiar ai cum să scapi de redundanţa farmecului pierdut în doi. Şi ar fi păcat.






ps: imagini de pe nenea Google Image

Numai timpul

Timpul vindecă, dar timpul mai și crestează destine încrucișate printre străzile altor suflete.

Timpul e marele meu dușman, repet, dar și marele meu prieten. Ambivalența lui mă sperie. Dar tot el îmi aduce curajul și puterea.

Timpul este ipocrit, nu știe să rabde și, cu toate astea, atât de prețios: nu știu când îl pierd sau pentru ce.

Întrebarea e, merită să știu?! Mai bine las cursul vieții de la sine.
JAMILLA!

Chestia e că tocmai timpul e marele șef al vieții noastre de zi cu zi. Și mi-a trebuit o criză, ca să înțeleg.

Iubesc viața mea de acum

EXACT AȘA CUM ESTE EA. Îmi iubesc timpul, vârsta, tot ceea ce am, chiar dacă nu știu cum să o arăt mereu și mă frământ din orice ca o prostuță. Cum îmi spunea cineva odată, eu nu știu să trăiesc fără să mă frământ din orice căcățiș. Deși multe realități cotidiene le iau ca pe un afront personal, mă iau și pe mine de moț și îmi revin rapid.

Îmi iubesc perechea în felul meu, cu zâmbetul meu, cu stilul meu haotic de a vedea uneori lucrurile, dar în stilul meu.

Te sărut, R. al meu! Iubesc lucid și romantic tot ceea ce mă faci să văd zi de zi, indiferent că e bun sau rău. Iubesc toate privirile tale, toți nervii noștri la lucrurile mărunte, alea sunt sarea și piperul. pentru că toate astea coexistă împreună. Jur că m-aș plictisi să fie totul miere. Unde ar mai fi incitantul contradicției?

Iubesc momentul când dai drumul la videoclipul cu Andre Rieu pe stadion! Am descoperit atâtea datorită ție. Ai descoperit atâtea datorită mie. Suntem doi nebuni în lumea noastră din gând - mișto :-)

Iubesc tot ce îmi spui, ce faci și toate gesturile când îți bei cafeaua, când fumezi, când te uiți la mine, indiferent cum te uiți. Iubesc tot amalgamul care iese din mine, reacție la stările tale zilnice. Zău că orele care fug delirant se întrepătrund acum altfel, în doi.

Zâmbesc dimineața pe furiș când nu mă vezi. Râd singură când știu că nu mă vezi și sunt fericită că suntem. Lălăi aiurea prin casă (știu că știi că falsez îngrozitor, ha ha) când știu că nu mă auzi, tocmai PT CĂ IUBESC VIAȚA NOASTRĂ, EXACT AȘA CUM E EA.

Yours Oana.

Iubesc pe noi doi, omule!

Încurajare pt Mărgeluță

Măi Mărgeluță! Motive pentru care să reîncepi să zâmbești:

1. Ce-i al tău e pus deoparte. Crede în tine și în al tău. Ai dragoste, cu restul veți răzbi, încet-încet. Pentru că, poate, ți se/vi se întâmplă toate astea ca să descoperi cine ești/cine sunteți. Nu mă refer la a privi cu optimism ci a face un salt peste. Pur și simplu. Oricum nu ai ce pierde.

2.Tot răul e, mai mereu, spre bine. Indiferent de cât rău e, mereu se poate și mai rău dar, pe de altă parte, e o ocazie să devii mai puternică (nu te iau cu abureli, hai, zâmbește, trece...nu! dar te iau de priviri și te provoc să-ți accepți propriul fel de a fi exact așa cum este. de ce să-l schimbi? Nu ești tu de vină. Nici el!)

3.Sunteți sănătoși, aveți mâini, picioare, minte, ochi, auz și toate cele. Mai rămâne să descoperi ce trebuie schimbat în viața ta, să începi să crezi în tine (mă enervezi când trăiești pt alții, nu și pt tine. Lasă ce a fost, încearcă ce va fi cu alți ochi).

4.Vei ieși la liman și cu nunta, și cu totul. Dar ieși din casă, folosește altfel timpul. Agresivitatea asta a vieții/timpului nu are nevoie de autoculpabilizare până la limită și automutilare emoțională. Ai încredere în omul care ești, în ceea ce vrei să faci. Deci, fă ceva (ORICE, dar găsește-ți ceva care să te bucure, un hobby, o ocupație emoțional-recreativă, o modalitate să te bucuri de puținul timp împreună). Caută-ți încrederea unde ai ascuns-o.

5.Conștiința înțelege problema financiară ca o problemă fără de care nu poți supraviețui. Nu e chiar așa, fără sănătate nu poți supraviețui. Lasă plânsul și treci la treabă. Mobilizează-ți voința, încrederea, puterea de a privi. Nu te mai auto-limita la timpul din prezent și la probleme, nu te mai raporta la -nu pot-. POȚI.

6.Lasă durerea și prejudecățile deoparte. Contează că el este bine, nu a pățit nimic. Accidentul e nasol, mașina și mai și, dar el NU are nimic. Multe lucruri vin și se duc, la fel ca și experiențele urâte prin care ați trecut. Viața este, pur și simplu, sau nu este. DAR ESTE A VOASTRĂ și numai voi v-o puteți schimba. Nu mai aștepta să o schimbe altcineva. TU!

7. Luptă-te cu propriul prezent. Ia-l de moț și scutură-te de trecut. Dacă tu continui să te gândești la tot ce s-a întâmplat, nu te va mai lăsa să trăiești liniștită mai departe. Nu-ți mai irosi energia pe ce a fost, conservă-o pe ce va fi. Atât de puțin cât este acum, ESTE. NU ești singură, îl ai pe el, te are pe tine. Te ai și tu pe tine.

ZÂMBEȘTE și uită-te în oglindă. Schimbă-ți felul de a privi lucrurile și începe să crezi în tine și în voi.
Altfel, timpul TRECE. (Lasă-ți în pace violența gândurilor, furtuna calmează de multe ori. Fii tu și gata! Unde o să mai ardă!??!)

ps: restul listei ți-o faci tu, ai să vezi că mai sunt și alte motive. Nu ai voie motive negative să adaugi pe listă. Nu îți mai bloca modul de a gândi/simți și nu te mai autopedepsi.Nu rezolvi nimic. Pur și simplu, mergi mai departe și ia-ți timpul și încrederea de mână, alături de ceea ce simți (lovitura de grație nu mai e lovitură, dacă îi tragi un șut în minte și treci mai departe. Pur și simplu.)

Numai bine și te mai aștept.

JAMILLA!!!

De noapte bună

Sunt cu visele și noaptea în brațe.

Mă gândesc la o mie și una de chestii.
Vreau să visez numai lucruri mișto - ca toată lumea de altfel - :-)
Acum am nevoie sa dorm, să visez liniște.

Căldura vine din sufletul meu.
Patul e moale, perna la fel, conștiința liniștită.
Mâine: gata de o nouă zi, o nouă provocare, o nouă revedere... de gânduri noi și cafele bune, de familie și cei dragi, cărți, de joaca împreună cu Alfie cățelul.... de forum și de toate cele, zi de zi, mereu aici, aproape și totuși, atât de departe, mereu aceeași și, totuși, alta.

Mâine, mereu e timp de alte treburi, trebuie întâi timp pentru noi înșine. Dacă nu acum, atunci când!?!?
Că nu aud bine, nici că-mi mai pasă demult. Sunt eu.
Noapte bună!

"Avem timp pentru toate. Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga, sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou, sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine, avem timp sa citim si sa scriem, sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris, avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam, avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu. Avem timp pentru ambitii si boli, sa invinovatim destinul si amanuntele, avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile, avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam, avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem, avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea, avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem. Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru putina tandrete. Cand sa facem si asta - murim. Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !! Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita. Restul ... depinde de ceilalti. Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie, altora s-ar putea sa nu le pese. Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere, si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi. Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata Ci PE CINE ai. Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute. Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva. Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca, ci cu ceea ce poti tu sa faci. Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor, ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva. Am invatat ca oricum ai taia, orice lucru are doua fete. Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde, s-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi. Am invatat ca poti continua inca mult timp, dupa ce ai spus ca nu mai poti. Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie, indiferent de consecinte. Am invatat ca sunt oameni care te iubesc, dar nu stiu s-o arate. Am invatat ca atunci cand sunt suparat, am DREPTUL sa fiu suparat, dar nu am dreptul sa fiu si rau. Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta, iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata. Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu, nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul. Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten, oricum te va rani din cand in cand, iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta. Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii, cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti. Am invatat ca indiferent cat de mult suferi, lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta. Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea, dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii. Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc. Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc. Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc, si nu faptele sale. Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru. Si pot vedea ceva total diferit. Am invatat ca indiferent de consecinte, cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata. Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore de catre oameni care nici nu te cunosc. Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat, cand te striga un prieten, vei gasi puterea de a-l ajuta. Am invatat ca scrisul, ca si vorbitul, poate linisti durerile sufletesti. Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult, iti sunt luati prea repede ... Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile. Am invatat sa iubesc ca sa pot sa fiu iubit." (O.Paler)

ps: poza este de pe domnu' Gogu

Pentru miresele mele....

.... cele de pe forum, știu ele care :-) Smile, please!! Say Cheese! :-))))(partenerele mele la vorbă, la stresul, nervii și emoțiile pt nuntă, la frecat ridichea pe seama treburilor casnice -când nu avem chef, știiiiu-, la împărtășit bune și rele, sfaturi și hărnicie și alte cele (am uitat inventivitatea, mă scuzați) fără miresoii noștri prin preajmă :-)))) )

Deci, Simo, Dienuk, Puffy, Cat, Floriciki, ButterflyAnna, Clauditza25, Amely, Manu, Carlita, Sweetnicoleta, Keke, Anda2005, IonelaMihaela,Vanessa, Micuta, Elogio și nou-venitele în grupul nostru, poftim de ascultați (mă scuz de pe acum în caz că am uitat pe cineva, neuronii mei nu funcționează azi, hi hi):

Verde

Să-l miros, să merg pe el, să-l am în suflet și ochi. Să fie mult verde ziua, să visez verde, să simt căldura și primăvara. Gândesc la cald azi și la rece mâine.

Mă înfurii pe nimicuri și mă bucur tot de nimicuri.

Vreau să-i pun alui meu în palme liniștea și zilele însorite. Constat că fericirea poate însemna și simpla privire a lui, când mă îmbrățișează, când mâncăm împreună, când facem de toate împreună. Sunt fericită că sunt eu. De-a dreptul haios adevărul, tocmai cînd mă aștept eu mai puțin să recunosc.

Sună atât de clișeizat și, totuși, atât de veridic :-) Mi se pare că zilele și nopțile curg de la sine, cu vîrstele noastre împreună și cu sentimentul că nu suntem singuri. Mi se pare că sunt atât de puerilă și sensibilă și numai a sufletului meu uneori, dar atât de a lui alteori!!!

Agresivitatea mea față de lume, în unele conjuncturi, este agresivitatea eu-lui meu față de ceea ce nu pot accepta/înțelege sau față de ceea ce îmi răpește din teritoriul meu și din timpul celor dragi. Însă faptul că îmi pot fuziona visele cu timpul mă ajută să înțeleg atracția față de lumeși fazele relației de cuplu. faze mișto, faze nervoase, faze faine, pur și simplu, faze fără de care nu putem coexista cu propriile abilități.

Sunt sclava dragostei, timpului, banilor, muncii, sentimentelor față de cei dragi, sclava propriei mele lumi. Dar sunt fericită în irecognoscibilitatea jocurilor de zi cu zi și în alternarea sublimă a ecologiei propriilor mele relații cu timpul, cu anotimpurile, cu vârsta, cu propriul eu!

Vreau verde azi, mâine și tot timpul :-)