Pentru părinții mei

De azi într-un an, faceți 30 ani căsătorie.
Iubesc tot ceea ce sunteți, iubesc tot ce ați făcut din mine.
Iubesc cum tati se duce dimineața după ziare și cum mami face clătite. Pentru că eu, fata lor, am rămas să locuiesc în aceeași curte cu ei.
Iubesc venirea voastră acasă, zilnic, de la serviciu, cu zâmbetul pe buze, indiferent câte probleme și greutăți aveți (știu că habar nu am de nimic din toate greutățile voastre, am crescut mereu atît de senină și liniștită!). Iubesc că mă lasați în pace când vin cătrănită, bufnind orice și arțăgoasă. Mi-ați arătat că vârsta nu ține cont de timp, de alții, ci numai de noi înșine. Că timpul e cel pe care ți-l oferi tu însuți, dincolo de cotidian. Că pot să fie o mie și una de greutăți (sunt atât de naivă, dar știu că pot lupta in viață!), dar dacă ai familia lângă tine, ai totul. Că sănătatea nu ține cont de bani și de alții, ci de ce faci tu pt tine. Păcat că p-asta încă nu o învăț cum trebuie, dar sper că am timpul necesar :-). Mi-ați arătat cum oamenii lovesc exact unde te doare mai tare, dar cum poți să treci peste asta. Ori zâmbind, ori mergând pur și simplu, mai departe. Dar și cum oamenii pot să învețe de la noi, și noi de la ei. Am văzut la voi cum revelația vârstei nu are nici o legătură cu toți cei care trec prin viața noastră, ci cu propria forță interioară. Mama și tata sunt cavalerii mei teutoni :-)
Acum am familia mea și sper, cândva, să pot spune: iată, am atâția ani de căsătorie, cu bune și rele, ca și părinții mei, am ce să învăț la rândul meu, pe alții, am ce să las în urma.
Tati, nu am să uit niciodată cum mi-ai spus într-o zi, după nervii mei din acea zi: dragă, întotdeauna trebuie să știi să lași loc de bună ziua, orice ar fi! (e al naibii de greu s-o învăț p-asta, căci impulsivitatea nu îmi lasă loc de logică)
Mami, nu am cum să uit când mi-ai spus, ,,Măi fetițo, nu mai pune totul la suflet, viața și timpul nu înseamnă neliniște și supărări, CĂ VIAȚA CHAR E PREA SCURTĂ, ce Dumnezeu! Bucură-te de viața ta, ce atâtea frustrări?!!?,, (și p-asta continui încă s-o învăț, îmi amintesc abia când sănătatea mea o ia la vale). A spus-o un om mereu cu probleme și greutăți pe umeri, dar mereu cu zâmbetul pe buze, fără ca eu să știu vreodată, poate, adevărul-adevărat despre acele greutăți.
Cum spun apropiații, am crecsut ca într-un cocon de mătase, în lumea mea, mereu ferită dar și mereu atenționată... am crescut mai mult decât frumos.
M-au împins de la spate și mi-au dat și palme verbale când a trebuit.
Nu aud bine, dar aud exact cât îmi trebuie, am învățat să mă descurc singură datorită alor mei. Am familia mea, un serviciu, un Matiz (Bubulina!), un cățel și toată dragostea din lume.
Mami și tati, mwuuuuuahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh!!!
Astăzi, doar Oana.
____________________________________________________________________________