Negativisme de zi cu zi

Din seria: de-ale serviciului.

Zilele trecute la serviciu, dau într-un dosar de o adeverință de venit de la o primărie. Adresată ,,Comisiei de handicapați,,. Prima dată am râs de exprimare, m-a amuzat, a doua oară m-a întristat.

E păcat, se putea folosi o formulare adecvată, actul acela putea ajunge oriunde, nu numai la noi la serviciu. Cică suntem în UE. Sau că, acum, se zice ,,cu dizabilități,, sau ,,comisie de evaluare complexă,,. Și venea de la o primărie, ai cărei angajați participă anual la instructajul Direcției noastre. Și când te gândești că accesul la informație nu permite, de cele mai multe ori, reconversia credințelor personale ale fiecăruia, reflectate sau nu asupra experienței profesionale.

Am mai pățit deunăzi, o chestie asemănătoare. Mi-a zis cineva, -ai văzut unde ai parcat? Pe un loc de handicapați-. Și un zâmbet larg, distrat. Nu a știut că eu însămi sunt persoană cu handicap și nu asta e problema, ci cum a spus-o și termenul. Constat acum lucid, însă, că nici termenul în sine nu m-a deranjat, chiar deloc aș zice, ci mila pe care o denota tonul. (Semnificația tonului nu arăta percepția clară asupra termenului, ci asupra reflecției proprii/părerii. Marea problemă astăzi, este că se confundă boala cu handicapul. De parcă reticența ar rezolva ceva, în loc să ne ambiționeze pe noi, cei în sine). I-am spus: am parcat regulamentar, legal, exact aclo am dorit să parchez. Nu avea rost să-l mai las să se simtă prost, asta nu rezolva prejudecata cotidiană.

Nu are ce căuta mila. Părerea mea.

Jamilla!