Întrebare

Am atâtea să-ți spun,

deși ți-am spus de atâtea ori

povești din sufletul meu.

(ce aud cu privirile, ce caut cu palmele).

Vorbesc, spun, simt

un lucru, un gest, o taină nenăscută

și rămâne timpul nespus...

(dincolo de ferestre în timp, cu îmbrățișarea ta)

esențialul din tensiunea dulce-amăruie,

foamea mea de clipa netrăită încă.

Nu știu să vorbesc printre trăiri

(vorbesc cu gândul dimineților însorite

zâmbindu-ți roșu de vară ascunsă în cuvânt)

de când m-am pierdut printre roluri.

Rănile mele nu vreau să fie ale tale,

imaginile-ecran supraviețuind tăcerii...

rănile mele nu sunt împărțite.

Însă bucuria, da!

(clipă de agățat la urechi, să-mi fie auz nopților)

Invadarea mea de tine,

întreb mereu zările,

adesea zdrobește clipa cu aceeași furie

dintru început?!

(sorbind ora de secundă cu sufletul tău )

***

OANA ROVENȚA-MICU - din ,,Înger de octombrie,,.

Întrebarea de acum: timpul rămâne o pierdere a sinelui sau devine o cale către destinul altora, conștientizată prin reconcilierea vârstelor?

Zâmbesc, sunt fericită, privesc tâmp ecranul laptopului și realizez că sufletul meu s-a întors acasă, în sinele meu, așa cum mi-l știam. Credeam că mă pierdusem printre vise și întrebări.

Am rămas aceeași, nu mai simt ziua de astăzi ca pe o încercare întrebând timpul unde e forța mea interioară și nu-mi mai caut sufletul unde nu este, căci prezentul, îmi este, de acum, noul drum.


ps: foto de pe nea Gogu Image

Rochia de mireasă

Întregul an 2009 m-am gândit febril la afurisita aia de rochie de mireasă.

Da, doamnelor și domnilor, voi deveni doamnă în 2010 și, cum-necum, îmi stă capul numai la asta.

Vorba alui meu (râzând): ,,în loc să te intereseze mai mult cum va fi viața noastră împreună după nuntă, cum ne vom obișnui etc, tu te gândești numai și numai la ziua nunții,,:-) Da, sunt femeie și mă gândesc cât vreau la ziua nunții, da, am fost și eu copilița care visa nuntă ca în basme, cu feți-frumoși, cai albi și alte drăcovenii de genul.

La multe a zis al meu da, la altele ba! Până la urmă, ce-i mult strică, o recunosc și eu, lol. Și ce Dumnezeului, am rămas cu fluturii :-) voi avea fluturi ca și mărturii de nuntă, fluturi în buchet, dacă vreau, îmi pun și în cap :-) să mă satur de ei :-) eee, nu strâmbați din nas, știu că exagerez odată, dar apropiații știu clar, eu sunt culmea culmilor, pretențioasă, excentrică și de-a-ndoaselea, nu le am eu cu gura lumii :-)))

Acum, îmi mănâncă zilele rochia de mireasă. Visam modele trendy, gen AmaraRoyale de la Maggie Sottero, cunoscătoarele știu preeaaaaa bine, modele fluturi, modele sirenă, modele așa și pe dincolo de să ajung cu poalele în cap dacă nu mergeam cum trebuie, în visul meu, modele împopistrate sau simple, în care să strălucesc, vezi Doamne, ca pirita în mâna prostului :-).

M-am mai calmat... dar așa, puțin. Eheheeeei, cum buzunarul nu-mi permite și cum nu îmi vine să-l pun aiurea pe al meu să dea un căcălău de bani pe rochie (Amara R. sare bine de mia jumate de euro - eu sunt bugetară și de 2 luni trăiesc o criză de bani, de nervi și de bani) am început să caut oferte.

Prefer, cu banii ăia de i-ar fi dat al meu pe o rochie scumpă, să luăm ceva în casă, să mergem să vizităm un oraș, țară ceva. Tot era mai bine, decât să stea săraca croială la naftalină cu anii, după nuntă. Dar nici croieli din astea încălecate/demodate nu voiam, oricât de ieftine erau....câhh!!

Zis și făcut. Plecasem eu să vânez rochii pe net, prin magazinele locale și pe te mai miri unde. Trosc-pleosc, în unele magazine dau de kitschosenii de rochii, prea mult sclipici (o spune una care adoră strălucirea!) și prea mult material din acela de zici că e satin de la sicrie. Cââââh!!! În altele dau de rochițe chiar faine, dar tot scumpe și zău, nu îmi vine să mai dau atâââât!

Mai caut! Mai renunț! Caut iarăși! Dau de cineva care vinde o rochie suuuuper mișto și o dă rezonabil, deh, nu mai contează povestea, contează c-o vinde!! (O., îți mulțumesc încă odată, dacă îmi vine rochia, mă duc și la biserică să-ți dau acatist de bucurie!) și de atunci, numai la asta îmi stă gândul. Rochia Krisha Marie tot de la M.Sottero. Faceți-mă superficială dacă vreți, eu sunt mireasa și vreau să fiu și eu superbă, ca toate miresele (atât cât se poate, lol).

Azi am voie să fiu visătoare și irealistă, nerezonabilă și pisăloagă, doar e vorba de rochie, cea de mireasă!! Și nu e una oarecare :-) (râddddd :-))) ) Și să nu vă aud cu superstițiile, da? Până la urmă, p-aia o vreau și nimic nu mă întoarce din cale. Acum, să ne înțelegem cu hazardul: de mi-e bună, o iau pe loc, că-i la jumate de preț (R., te ador!!), de nu mi-e bună, mă întorc la Tg-Jiu cu coada între picioare și cu alte speranțe pt altă rochie :-) Acum, ce va fi, va fi.

Ne auzim deci, după revelion, cu sau fără rochie :-)))

Jamilla!!!!

ps: fluturi, vă rog!!

ps2: foto luate de pe nea Gogu Image

În ajun de Crăciun...

Zâmbesc privind timpul în față. Mă consider deja pe drumul meu.

Îmi aștept visele să se scrie, să-mi aducă clipa în palme.

Vă doresc un timp care să curgă după cum își dorește fiecare. O dragoste asemeni sufletului fiecăruia, asemeni anotimpului de vară fugind după iarnă... sau invers.

Vă doresc să priviți zările așa cum nu ați mai făcut-o până acum. Să încercați ce nu aveați curajul să faceți. Să aveți curajul de a vă lua cel mai arzător vis în brațe. Să aveți puterea de a primi timpul așa cum este el, și viața așa cum vine.

Să vedeți cu ochi de copil zăpada de afară și verdele bradului. Să simțiți mirosul de cozonaci ca putere demiurgică a acum-ului, cum spuneam pe vremuri.

Să fiți voi înșivă și să nu mai amânați clipa, viața, dorința. Acum e acum, nu mâine și nici ieri. Vă doresc să lăsați în urmă orice cutie a Pandorei și să luați viitorul de moț.

Crăciun fain alături de toți cei dragi și... e vremea ca noile clipe să se scrie... !

JAMILLA!!!

ps: da, scuzați calitatea pozei, e făcută cu un mobil greu încercat în sms-uri :-) (ce vă spuneam eu, dacă nu aud bine ?!?!)... și da, am pe cap un accesoriu mini-pălăriuță, nu vă mai holbați atât :-))

Oooo, brad frumooos....

cu cetinaaaa-i.... albă!!

Anul ăsta am avut chef de brad artificial alb-albăstrui. Și, în general, sunt cu brazii naturali, dar na, avusei chef de ceva aparte. Dacă era după mine, îmi cumpăram brad... mov!!! Dar unde să găsesc eu așa ceva?!?! Eeeee....!

Mă încântă pregătirile de Crăciun și de sărbători în general, mă mănâncă palmele să umplu casa de decorațiuni. Ador să mă împiedic printre ele când sunt împrăștiate pe jos după ce le scot din cutie. Sunt o romantică incurabilă!! (Azidimineață, mergând la Irinuca să bem cafeaua de duminică dimineața, am plecat pe jos prin troienele de zăpadă și mamă-mamă ce zăpadă e aici! M-aș fi tăvălit prin ea (știți voi îngerașii ăia de zăpadă pe care îi poți face întins/ă pe spate și dând din mâini) până m-aș fi săturat dar teamă mi-era că, la ora 11 dimineața, femeie în toată firea, mă lua careva de evadată de la Bălăceanca. Azi-noapte m-aș fi jucat în zăpadă exact ca atunci când eram copil. Al meu, nici gând de așa ceva, el e cu căldura. Dar cu cine?!?! Mă duceam singură în grădină și mă tăvăleam, nu mă vedea nici dracu, dacă spre curtea mea nu dădeau geamurile unei clădiri de Poliție).

A nins ca în povești toată noaptea, spre disperarea celor care nu suportă zăpada, frigul (implicit spre disperarea apropiaților mei), drumurile greoaie, și spre fericirea subsemnatei!!! (Și uite așa, târâș-grăbiș, cu Ugg-urile mele haida- hai prin săpadă către blocul Irinucăi...și cum nu aud bine, normal că nu am mers prin mijlocul străzii pe unde mergea toată lumea -trotuarele troienite, vai mama lor... albe și frumoase!!! Mai mare fericirea mea!!!!- ... am mers pe trotuar, prin trotuar, cum vreți să-i ziceți. Mi-am tăvălit cizmulițele, am târșâit picioarele, am luat zăpadă în mâini!!! Dacă nu mi-era frică să nu fi făcut vreun maidanez pipi pe acolo -și până la urmă era zăpadă de pe stradă, nu din grădina mea!!!- ... cred că puneam și limba pe ea :-) )

Să revenim la brad. Eu ador brazii mai cu moț. Pentru că și eu sunt mai cu moț, spre disperarea apropiaților mei. Mi-a luat o oră să-l împodobesc, gândindu-mă așijderea, la clemența divină în disperarea mea de bugetară și, în același timp, la atmosfera sărbătorilor care îmi trezește inevitabil, pasiunea insațiabilă de viață. Nu suport brazii simpli, pentru că bradul meu, în casa mea, este o extensie a mea cu o ocazie anume. Este ocazia de a-mi înveseli încă o dată clipa, de a trata atmosfera de sărbători în familie ca atare, și de a mă raporta la credința din sufletul meu, cea care ia sentimentele așa cum sunt, care nu știe ce e aia resemnare.

Bradul meu alb e plin acum de zorzoane. Și știți ceva? Musai sclipicioase si vii. Nu, nu mă refer la kitsch-uri. Probabil ține de gustul și de felul de a fi al fiecăruia. Eu sunt mai împopoțonată, clar! Uitându-mă la fiecare globuleț pe care îl atârnam, parcă îmi simțeam ființa iubind timpul.

,,Pentru că nimic nu este mai puțin logic ca viața,,(Liviu Rebreanu) dar totul este logic când simți / trăiești în propriul stil. Nu trebuie să fie logic neapărat și pentru alții.

JAMILLA!!!

AMINTIRE

= Pentru Laura. Laura Damian. Odihnește-te în pace... =

A trecut timpul. Trece repede, uneori și mai repede. Execrabil de repede. De cele mai multe ori habar nu am când trece sau cum trece. Alteori, trece prea încet. E ca mine, la extreme. Nici acum nu știu să apreciez în totalitate ceea ce am, ce am avut sau ce voi avea. Prezentul, pe mine, viața mea, ai mei, totul. Nici acum (și atâtea promisiuni mi-am făcut mie însămi!).

Mă întreb zi de zi -după ce o perioadă am fost egoistă, răutăcioasă, tristă, resemnată, în prag de depresie, temându-mă de anumite lucruri în urma unor anumite evenimente- pentru ce am suferit atât, pentru ce m-am certat aiurea cu ai mei, pentru ce m-am consumat din orice răutate a colegilor de serviciu și pentru ce am pus la suflet toate intrigile altora și răutățile când, de fapt, nimic din toate astea NU contează? Viața constă în a trăi, nu în a amâna să trăiești. A trăi propria viață, nu a consuma timp și energie chinuindu-te să nu te mai consumi din pricina altora. Îmi rămâne mie satisfacția că am conștientizat la timp cât greșeam izolându-mă în suflet, deși exteriorul afișa cel mai minunat zâmbet (după un perdaf verbal tras de mama).

Se pare că învățam continuu -un fel de cățel al lui Pavlov- să fac față anumitor pierderi dar nu aveam curaj să aplic. Ei bine, iau fiecare zi așa cum este și îmi transpun dorințele în puntea către viitor și către drumul alături de iubitul meu, mai ales că va fi soțul meu.

Așa că, pur și simplu, am început să redevin eu fără prea multe întrebări și griji, fără prea multe spaime intrinseci și îmi depășesc punctele de cotitură cu conștiința faptului că eu, Oana, rămân o luptătoare în felul meu.

Nu, nu fac pe victima, îmi tentez doar propria lume să încerce schimbarea pozitivă din spontaneitatea clipei. Cine zicea că indignarea contra timpului nu dăunează?! Dăunează. Toată perioada asta sufletească (cu multe altele, nu numai cele descrise anterior) a lăsat urme și culpe în ochii mei, dar mi-a adus și conștiința că sunt și încăpățânată decât eram. În a trăi ÎN STILUL MEU.

Vindecarea mi-e aproape deplină. Sunt eu, alături de toți ai mei.

Laura nu mai este demult printre noi, au trecut 2 ani și ceva, și eu nu mă mai întreb -ce ar fi fost dacă era altfel-?!?!

Durerea amintirii înfrânge durerea cotidianului, îmi amintește nesimțirea mea în a aprecia timpul și îmi dă forță să merg mai departe prin viață, să-mi îndeplinesc idealurile și să fac pentru mine tot ceea ce nu a apucat să facă Laura pentru ea. Liantul către viitor este reprezentat de potențialul ultimilor ani și de ceea ce am preluat din ei pentru a-mi crea viitorul și drumul. Mi-am dobândit siguranța conștiinței și zâmbesc. Abia aștept să fiu doamna N.

În primul rând, îmi reamintește să APRECIEZ ceea ce am, redefinindu-mi gândurile trăirii și îmi reamintește să respect acest lucru, fără a dori aiurea ceea ce credeam că nu am. Deja sunt fericită, o să parcurg încă o etapă în viață, îmi voi schimba statutul, am căpătat din nou, curajul de a fi eu însămi și mi-am reamintit cu atât mai mult, de ce sunt o excentrică într-o lume a altora.

Laura, oriunde ai fi, îți mulțumesc.

JAMILLA!!!

(LAURA m-a învățat să zâmbesc întotdeauna, să râd când văd soarele, să mă bucur când pot șofa, să vorbesc vrute și nevrute. Și să fac ce îmi doresc).

FLUTURI

Fără mărgele din ore curgând pe drumul nostru - ars de zori

luam dimineața de mână cu sensul vieții pe frunte, amândoi.

Ușor se prelingea timpul între ochi fără ale vântului mori,

timpurii și urmărite de umbrele vieții pe lumea în doi.

Ușor șopteam auzului sunetul dintre cer și pământ,

roșu-grăbit din sufletu-ți învățând.

Iată-mă!

din - Înger de octombrie- de Oana Rovența-Micu.

JAMILLA!

ps: fotografie luată de pe Google Image.

Ce îmi doresc de la Moș Nicolae...

... pe mami cu tati și cu Radu meu, cu o îmbrățișare mare, așa, din senin...

...pe Irinuca și Lizuca, la o cafeluță bună, ca de obicei și la chicoteli ca pe vremuri...

...pe Alfie, cățelul șturlubatic și fuga-fuga după cățelușe pe stradă...

...pe Culiciu, să povestim, să îl aștept curând la manichiură...

...o zi frumoasă, caldă, cu privirea luminoasă și cu inima râzând...

...un gând mult mai curat, un suflet mult mai darnic, o răbdare mult mai tolerantă și un pui de zâmbet...

...gândul că și acum sunt cum mă știu, să redevin ce eram..!

...o privire mai ludic-lucidă asupra vieții, o credință mai dârză asupra cuvintelor fără sunet, o provocare exprimată prin puterea motivației...

...multă dragoste...

...aaa, de ce să nu recunosc, și niște alea-alea de femei, lol :-)

JAMILLA vă dorește un Moș darnic în gânduri bune și în cei dragi sufletului vostru.

Amintiri din ... copilăria serviciului meu

... când zic copilăria serviciului, mă refer la primii 2 ani ai mei de serviciu. Acum am 4 ani și câteva luni, deci tot mititică, lol! :-)

Darius m-a certat că am devenit prea serioasă, eu care zâmbeam și râdeam zilnic. Pe undeva, are dreptate, sunt zile în care nu mai știu să râd sau să zâmbesc, până ajung acasă și dau de stăpânul inimii mele care întotdeauna reușește să îmi alunge supărarea.

Și acum să vă povestesc cum m-am făcut de cacao într-o zi când am plecat de la serviciu pe teren... cu troleul.

Neavând mașină atunci, pe vremea aia tremuram prin trolee, mai ales când rămâneam și fără bani de taxi. Și într-o zi de iarnă, când i s-a năzărit subsemnatei să se îmbrace tam-nisam într-o rochie de iarnă, tricotată, lungă până la genunchi și cu cizme CU TOC (pe teren.... deci închipuiți-vă că eram cocostârcul din pajiștea cu flori!), am plecat cu troleul împreună cu o colegă. Troleul ca vai mama lui, eu să dau din hâr în mâr....

Pe troleu, faza clasică, aglomerație muci, transpirații și alte mirosuri insidioase, eu - isterică până la Dumnezeu de situație-, zdranc- scârța-scârța (știți voi cum face un troleu).... merg o stație....merg două stații...lumea se îmbulzește, se îngrămădește, mie îmi transpiră toții nervii... am oroare de mirosuri nașpa, de murdărie, de hurducăieli și, mai ales, de aglomerația în care efectiv ești făcut terci.... și alte alea. De obicei, leșinam direct! Colega mea, mai scundă, minionă, mă ține vitează de brațe. Efectiv nu mai am de care bară să mă sprijin, sunt făcută sandviș împreună cu colega între un grăsan mirosind puternic a brânză de oaie și între o țigăncușă parfumată cu nu știu ce apă de colonie BĂRBĂTEASCĂ.

La următoarea stație, coboară câțiva și urcă și mai mulți. Eu cu colega între ăștia doi de mai sus, devenim fleșcăite și mai rău. Zdranc înainte, scârța înapoi, hopa sus. Clar, nu mai am loc și aer să respir și îmi vine rău de-a dreptul. Mă înverzesc mirific și dau să mă mișc, să mă mut... da de unde!!. Colega mă vede că mă înroșesc, apoi devin palidă la propriu, îi zic amețită de hahatul ăla de miros de oaie cu transpirație, și tremurând"vezi că mi-e rău, să nu mă lași". Ea de colo: Tu , nu fii nebună, să nu-mi leșini, ce dracu, nu vezi că îs jumate cât tine?!!? Ce, crezi că pot să te țin, câtamai lungana!??! Eu: nu înțelegi că nu mă mai țin, nu mai am aer, mi se tăiară picioarele?!?! Între timp, nu știu ce Dumnezeului simt că mi se prelinge pe picior, sau parcă m-ar palpa ușor și urcă de la gleznă în sus, apoi se fixează cu putere de genunchiul meu stâng și strânge. Și nu slăbește și strânge.

Troleul se hurducăie în continuare, strânsoarea e tot acolo, pe genunchiul meu. Fac fețe-fețe, neputincioasă și fără posibilitate să mă mișc, să mă întorc....cei care ați mers cu troleul știți despre ce vorbesc... zic colegei: vezi că se întâmplă ceva, mă pipăie un libidinos, la următoarea coborâm, chit că ar fi să merg dracului 3 stații pe jos !!!

Trecuseră câteva minute, eu de la roșu devenisem purpurie de-a dreptul... furioasă și nervoasă... strânsoarea acum e și pe piciorul meu drept, clar, drăcia dracului, cineva își bate joc. Nu mai pot, efectiv nu mai pot și izbucnesc de-a dreptul din mijlocul oamenilor: "Domnul care mă strângeți de picioare profitând de aglomerație, vedeți că nu se face așa ceva !!!".... stupoare... perechi de ochi se întorc către mine, unii mirații, alții cît cepele, alții chicotind/șușotind.... tipul cu mirosul de oaie nu pricepe dacă la el mă zborșesc sau la oameni, țigăncușa mormăie râzând pe limba ei, colega mea se uită de jur-împrejur, rușinată de tupeul meu... se aude o voce pițigăiată, se ițește un cap de bătrânel slab care stătea pe treapta a doua a scărilor între 2 puștani de liceu... eu clar, nu pricep ce zice, colega mea se face roșie ca racul, eu chiar nu mai înțeleg nimic, lumea râde, chicotește... încep să dau coate colegei, ea între timp parcă se făcuse și mai mică-mică... îmi zice șoptit, tremurând: "tu, vezi că săracul bătrânel își ceru scuze... ... zise că ți-a confundat piciorul cu bara de troleu!!!"

Inutil să vă mai spun ce figură aveam... :-)

Jamilla!!!

Cândva

... poate nu voi mai ști cum să mă caut și cine sunt.
Sau de ce sunt cum sunt... zorile știu.
Ce vreau cere tribut ființei și, implicit, destinului.
...poate voi refuza timpul, călcându-mi pe suflet.
Ce nu vreau, trebuie... sufletul e și mai viu.
... poate voi ști ce nu știu azi, sau ce voiam să nu fi știut ieri.
Râsul, zâmbetul, privirea ... toate date gândului.
...poate voi fi eu, așa cum vreau.
Pașii mei dinainte, drum dincolo de zâmbet.
Așa cum sunt, printre picături de nicăieri.

JAMILLA!!!

ZBUCIUM

Energie consumată

pe lipsă de voință, repetate îndemnări,

pe gânduri și promisiuni față de mine,

încălcate a doua zi...

Farmec personal cu identitate parțial pierdută

în a stabili noi țeluri,

simțind acut alt impuls ieșind la lumină...

... dorința unui nou început în sine.

Zâmbet... gândind că aparenta lipsă de voință

nu e ghinion ci alt unghi, un pas înainte.

Anii schimbați în identitatea de odinioară

rupând actualitatea ființei mele,

cu spini și verde curgând rece.

Dorință de schimbare,

noi impulsuri și zbucium,

noua voință de a porni din nou,

la drum.

JAMILLA!!!

- din "INGER DE OCTOMBRIE" - OANA ROVENTA-MICU

Scară cu scară

Scară cu scară. Această poezie am scris-o demult. La ceva timp după ea, am scris Scrisorile răsăritului, care a apărut și la IsabelleLorelai. Amândouă fac parte din cartea "Înger de octombrie" - Oana Rovența-Micu (nepublicată încă... mai aștept).

Astăzi, recitind în urmă, constat o conexiune între mine, cea demult și între mine, cea de astăzi. Înseamnă că sunt aceeași, poate un pic în altă formă, adaptată (sau nu?!?!) la viața de zi cu zi. IsabelleLorelai m-a învățat că mereu, orice ar fi, trebuie să mergem mai departe (îți mulțumesc! ).

Între Scară cu scară și Scrisorile răsăritului constat acum o legătură în timp, o conexiune între gânduri demult și cele de acum, o încercare de a nu mai încerca un rol de victimă. Îmi negociez de azi, disocierea de negativisme, spre a-mi da minții o acuratețe în a concesiona zilei de mâine propriul meu drum.

Astăzi, cu vîrsta de mână, constat că maturizarea mea era departe de a fi maturizare, poate doar un pas înainte pe uși în timp. Astăzi, privind în urmă, am dat cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.

Nu mă deranja prea tare până mai ieri, faptul că sufletul meu se contrazicea des cu realitatea zilnică. Visam continuu. Astăzi nu mă mai deranjează deloc, pentru că am acceptat consecințele felului meu de a fi. Nepregătită pentru schimbări de joc ale destinului sau ale propriului fel de a fi.

Visătoare mereu în lumea altora, neștiind să trăiesc realitatea... însă nu mă cunosc suficient de mult sau de bine (da!) încât să știu cum voi fi în viitor, adaptându-mă la schimbări, probleme și alte cele cotidiene. Touși, mă cunosc suficient de bine pentru a conștientiza acut faptul că mereu voi fi aceeași, chiar dacă pe dinafară afișez o certă siguranță care devine de cele mai multe ori, un preludiu pentru o detașare/glacialitate.

Îmi trăiesc satisfacția de a fi eu însămi lovindu-mă chiar de propriile îndoieli și nesiguranțe (dar știu că sunt mai fericită decât credeam că sunt. Nu sunt singură!). În toată disperarea și spaima privind viitorul, mă văd războindu-mă cu riscuri dincolo de a mă teme în fața adevărului. Sper în continuare și cred. Ca de obicei!!! (zâmbesc...)

Dincolo de inconștiență, pozitivitatea felului meu de a fi vizează tentația și divina comedie, necăutându-mi lacrimile. Pași... mi-au devenit dorința de a rămîne aceeași mereu, de a învăța cum să-mi aplic propriile soluții într-un mod decent și supraviețuitor dincolo de emoții negative și spaime zilnice.

Sunt bugetară speriată de criză, îmi întârzie salariul și încerc să îmi depășesc convingerile restrictive în a nu ceda spaimei, trăindu-mi în continuare propriul vis. Alerg după un joc al timpului antrenându-mi problemele pentru a deveni mai responsabilă.

Aceeași mereu.

JAMILLA!

Schimbare de moment

Schimb ceva în sufletul meu, încerc să schimb ce a fost rău câteodată, în ce va fi mult mai bine. Peste 3 săptămâni o să fiu aceeași și, totuși, alta. Cu un an înainte, cu un an câștigat la bilanț, pierdut la experiențe, câștigat la dimineți, pierdut la timp.

Cei dragi știu că sunt complicată și totuși, atât de simplă în felul meu de a fi.

Văd în ziua de mâine un punct de reper pt Oana din viitor și văd în ziua de ieri Oana care vreau să mai fiu.

Am trăit unele zile fără să știu ce înseamnă a trăi, mi-am bătut joc de timpul atât de prețios nevrând să fac nimic, alteori am făcut prea multe și totuși, atât de puține, chiar într-o singură zi până mi-a venit rău. Și aș mai fi făcut, chit că era vorba de lucruri atât de mici și simple, dar atat de importante în ele însele.

Zâmbetul meu către mama și gestul de a-i duce prăjituri seara la televizor. Și multe altele, mici și mărunte, dar ale noastre. Deși mă mămoșește și protejează și acum de mă scoate din minți, e MAMA și e cea mai mișto. Deschisă la minte, tânără în suflet. E MAMA.

Un pupic către bunicul care, deși nu mai e demult bunicul cum îl știam, deși mă mai enervez (uitând că e bătrân și are o vârstă), e bunicul meu și îl iubesc. Și cel mai mișto, când fac eu masaj anticelulitic, de regulă de 2 ori pe săptămână, o oprește pe Simona de fiecare dată și face și el masaj, dar medical - pt picioare -. Chestia e că vrea masaj săptămânal și sincer, rar am auzit de bunici de 85 ani să vrea masaj. Și să mai și stea cuminte fără să comenteze.

O îmbrățișare și un pupic pentru tati. TATA. Fără el nu fac cartofi prăjiți sau friptură. Fără el nu aș fi căpătat obiceiul de a citi ziarele dimineața, zilnic. Și multe altele. A răbdat câteva luni cu subsemnata în mașină până mi-am căpătat mai multă experiența în a șofa, oricând vreau, zi sau noapte.

Radu. Perechea mea. E totul. E ZIUA ȘI NOAPTEA MEA, E ZÂMBETUL MEU DIMINEAȚA.

Ar fi o mie și una de cuvinte de spus, dar cuvintele nu ajung niciodată, ca și faptele, de multe ori sunt de prisos.

Și totuși, sunt viața mea.

JAMILLA!!!!

Cu gândul la al meu. Aici și acum.

Clipă de acum, zi de toamnă cu frunze în palme și neuitare.
Soare alergând între lumi, arătând ochi cu ochi dintr-o zare.
Zâmbesc știindu-mi timpul cu tine, carte pentru o cale.
Aici și acum, cu tine în gând către ziua dintâi, cu soare,
aici și mâine, vârtej în scoică din marea cea mare.
În doi.


Pentru tine, dragul meu.


Jamilla!!!

A deschide o fereastră...

... în locul uşilor închise. Adevăr grăit-ai, Isabelle! Veţi citi la Isabela nişte rânduri superb de reale. Mi-ai deschis ochii azi, timul trece prea repede. Nu ştiu încă să mă bucur de el, darămite de visurile mele.

Deschizând şi eu o fereastră lumii, am închis alte uşi în mine. Deschizând o uşă, am închis alte ferestre. Destinul ni-l mai facem şi singuri, dar de cele mai multe ori, este scris. Într-un vis.

Găsesc mereu calea proprie în gândurile altora. În zâmbetul lui R. sau în îmbrăţişarea părinţilor. Îmi urmez un vis şi refuz altele.

Sunt, sunt acum, mâine poate voi fi altfel. Şi încă nu conştientizez deplin trecerea către alte clipe rapide, intrinseci unui timp prea tulburător, prea crud dar necesar. Trăind visul, doresc să trăiesc şi pe celelalte, rând pe rând, deşi poate că mă vor sparge în ore şi secunde. Sau nu.

Deschid cu inima gânduri pe care alţii nu le aud. Nici eu nu aud, dar simt totul. Ştiu paşii şi vremea, ştiu neuitarea. Auzul meu lacunar m-a educat, m-a învăţat zi de zi să mă adaptez oricând.

Azidimineaţă zâmbeam. Acum simt vremea inexorabilă în zilele aruncate spre orizont. Să vrei să ştii destinul şi să poţi să-ţi ştii sufletul, dincolo de uşi închise. Să poţi să ai curajul de a vedea că mereu e o fereastră deschisă. O simt şi o cred, orice ar fi.

Mereu aceeaşi, mereu la extreme, între uşi şi ferestre.

Jam.

TINEREȚE

Te grăbisei deseori să-ţi trăieşti tinereţea
fără să fugi de propriul bilanţ.
Mergeai zilnic mai departe
dar « departe » era şi aici aproape,
în casa fiecărui pas de pe stradă,
în camera fiecărei clipe
sau chiar în lumea lăuntrică
unde neîmplinirea ar şti
să devină realizare,
să lase gândul unde este.

Oana Rovența-Micu (Înger de octombrie)

( ... Laurei ...)

*****

Ce e tinerețea? Nu mă refer la tinerețe fără bătrânețe, la povești demult apuse și la cești de cafea uitate pe pervaz, în graba de a prinde o nouă dimineață în brațe.

Nu mă refer la mine, acum, tânără care face 27 ani la toamnă. Nici la copilăriile de zi cu zi ale fiecăruia dintre noi nu mă refer.

Ce e tinerețea? Una e cum o vezi, cum e pentru fiecare din noi, alta e cum ne percep ceilalți și cum ne simțim noi și iarăși, alta e ce sens îi dă o experiență cotidiană. O stare de fapt, un crez, un nou drum?

Sunt pierdută deseori în lumea asta mare, dar nu mă pierd deseori în mine.

Sunt tânără și, uneori mă simt de-a dreptul mai bătrână cu 10 ani. Sunt tânără și, alteori, mă simt direct un copil speriat. La fel de tânără sunt și, mă simt de cele mai multe ori, eu însămi.

Învăț încă să apreciez inexorabilitatea timpului, a clipei, dar încă nu am învățat să mă apreciez pe mine, dovadă stând faptul indubitabil că mă sperie timpul, nu însă și totala cruditate a vieții. Mă uit în oglindă și nu văd zi de zi același lucru.

Mă uit la cei din jur, la serviciu, pe stradă, acasă, nu văd multe zâmbete.

Dar eu zâmbesc și cu motiv, și din senin de multe ori și o simt cu toată ființa.

Ce e tinerețea?

JAMILLA!!!

Cine?

ULTRA LATER EDIT : PENTRU ADELINA.


*****

LATER EDIT: De la Isabelle, un copil caută soarele. Zâmbetul. Mama lui strigă.


*****
Cine te-a învățat clipa, și momentul, și să mergi alături de timp? Lângă tine, cu sufletul tău de mână?

Cine ți-a lăsat cea mai sinceră, dar și faină impresie despre tine? Sau cea mai reală, deși unele adevăruri sunt greu de acceptat?

Cu cine simți sau ai simțit bucuria că ești, cine ți-a lăsat cea mai faină senzație că ești, că sentimentele îți aparțin ție și că ai cui să le dăruiești? Că timpul știe să curgă și pentru tine, că ești aici și acum?

Cine e acela sau aceea cu care știi că poți vorbi orice, dar chiar orice, fără să te simți prost? Și prin asta, înțeleg și curajul de a te ridica de jos și a merge mai departe, exact așa cum ești?

Am ajuns să-mi pun aceste întrebări citindu-l pe Noica. Dar deja aveam răspunsul.

Nu cunosc mare lucru din lumea asta și încă încerc să mă cunosc pe mine. Nu știu marile adevăruri, poate nici pe cel al sufletului meu, cu adevărat, dar știu cine sunt. Nu știu ce-mi aduce viața (sau timpul), dar nici nu vreau. Sunt aici și acum. Dar, cel mai important, NU sunt singură, nici singura (că tot spunea Cioran cum stă treaba cu singurătatea).

R., iubitul meu, îți mulțumesc. Ești.

Jamilla!!!

*****

Constantin Noica, în "Mathesis sau bucuriile simple" : "Cine a văzut ceva şi n-a orbit? Cine ştie cu adevărat un lucru şi mai poate să-l spună? Cine a întâlnit adevărul, un adevăr oarecare, și n-a fost strivit de el?"

Mereu de la capăt

Aflu de la Cabral, despre Marian George David.

Nu a renunțat, nu renunță. O mai are doar pe Andreea. Luptă.

5 lei de la fiecare dintre noi pot face ceva.

Chiar contează.

...

Jamilla!

Gând pentru mama

La mulți ani, mamă!

*****

Ziua ta a fost ieri și am fost prinsă cu musafirii și restul. Doar știi! Mă uitam la tine și zâmbeam. Mai mult decât viața și cei dragi, decât lucrurile mici dar plăcute ale vieții, decât timpul cu toți cei dragi, nu mai am ce iubi.

M-ai învățat să am încredere în timp, căci altfel mă vor durea pașii pe drumul vieții.

Acum zâmbesc de două ori și știu.

Sper să pot eu, cândva, să te înconjor cu atâta grijă. Sunt aici și voi fi, nu pentru că trebuie ci pentru că sunt!

*****

Jammie

DINCOLO DE NOI

IN MEMORY OF LAURA DAMIAN :

Necesitatea acută a sufletului stigmatizat
tinzând spre adevărul de dincolo
nu mai capătă sens când este o fiinţă
care să schimbe ziua pe zile,
noaptea pe nopţi şi timpul pe ani mulţi
spre veşnicia amintirii
împăcând lumea ta cu lumea noastră.
Cred în timpul de azi,
în imemorialitatea clipei de adineauri
când erai acolo şi în prezentul tangibil
fără de care nici sufletul nu putea înfiinţa
dimineaţa în alte surâsuri.
Te-ai dus dincolo de noi în calea îngerilor
te-ai dus dincolo de zori printre destine
şi acum tu scrii vremea.

Oana Rovența-Micu - "Înger de octombrie".

*****

Dacă am lua clipa prezentului ca atare, nu ne-am mai pierde în cotidian.

Poate că am ști să ne apreciem, să-i apreciem pe cei din jur (sau timpul însuși), să ne bucurăm de viața noastră, așa cum e ea, cu bune și rele, măruntă sau mare în univers.

Mă întreb zi de zi, cum să fac să învăț bucuria clipei prezente, fără să-mi mai fac griji pt mâine sau pt orice altceva. Ideea e că sunt incomensurabil de sensibilă câteodată și totuși crud de răutăcioasă sau realistă alteori. Și aceasta, numai față de propria mea ființă.

Am îndoilei cu privirea la identitatea de sine, dar mai puține îndoieli am față de cine știu că sunt și știu ce simt. Nu mă mai întreb demult cum e să înțelegi din prima versurile unei melodii, să te bucuri d eun auz perfect. Nu aș suporta nici să știu că mă compătimește careva. Nu. Sunt, simt, exist, trăiesc. Punct.

Nu știu ce e mâine, nu vreau să știu. Acum am, acum sunt, acum simt. Și îmi ajunge.

Chiar dacă nu aud perfect.

Jamilla!!!

ps: Magda, mulțumesc pentru fotografii. MULȚUMESC.

Căutând sunetul

Văd verde și mai vreau.
Văd ploaia și simt pe palme timpul.
Simt zarea și albastrul, neuitarea.
Caut pe cutele ochilor depărtarea.
Aud prin ochi și inimă sângele vieții,
strig și caut,
iarăși caut privirile dincolo de destin.
***
Văd sufletu-mi între clipe,
căutând nestingherit, mereu căutând, sunete.

JAMILLA!!!

Strigăt

Pentru Alexandru: http://www.impactingorj.com/social.htm

Din ziarul Impact în Gorj, astăzi, 29.04.2009:

"A fost un copil normal, care alerga, vorbea şi se juca cu alţi copii de vârsta lui. O intervenţie chirurgicală la un spital din Cluj i-a schimbat însă viaţa, transformându-l peste noapte dintr-un copil sănătos în unul care nu mai vorbeşte, care nu merge şi care este hrănit doar cu o seringă din plastic. Alexandru, băiatul în vârstă de doar 6 ani, era fericirea părinţilor săi. Tatăl său s-a prăpădit însă în Spania, în urma unui banal accident rutier, iar mama este distrusă de faptul că cel mai mic dintre copii, lumina ochilor săi, este foarte bolnav. Alexandru ar putea fi salvat dacă va ajunge la un control de specialitate la o clinică din Marea Britanie. Pentru a încerca şi această ultimă soluţie, mama băiatului mai are nevoie doar de 1000 de euro. Alexandru Bîzgă este imobilizat la pat de doi ani de zile şi asta în urma unei intervenţii chirurgicale de coborâre de testicule. După această operaţie nereuşită, copilul a făcut septicemie, a stat 11 zile în comă, iar apoi a intrat într-o stare vegetativă permanentă. ,,Alexandru era un copil care mergea, vorbea, ştia practic totul, mergea la grădiniţă, iar acum nu mai poate face nimic”, spune, oftând, Maria Bîzgă, mama băiatului. Copilul s-a născut cu o malformaţie la inimă, dar acest lucru nu l-a împiedicat să fie un copil ca toţi ceilalţi. Trimis la Cluj de medicii din Târgu-Jiu, specialiştii de aici constată că Alexandru avea testiculele în abdomen şi îi transmit mamei că minorul trebuie supus unei intervenţii chirurgicale pentru că, în caz contrar, i-ar putea apărea numeroase complicaţii. ,,Dacă medicii mi-au spus asta, am acceptat operaţia crezând că ar fi cel mai bine pentru copil. El a fost operat la Clinica de Pediatrie nr.1, dar ce a condus la septicemie nu pot să spun. În urma intervenţiei, copilul a vărsat zece ore neîncetat, fără să i se administreze nimic. După zece ore, la insistenţele mele, i s-a pus o perfuzie. Copilul, după ce s-a trezit din operaţie, cerea apă, spunând că îi este sete şi că îl doare. Şi sub perfuzii a vărsat în continuare şi apoi a intrat în comă. Când am ajuns la UPU, mi-au spus doar că Alexandru a făcut septicemie şi nici în acest moment nu ştiu din ce cauză”, spune Maria Bîzgă.
Acuzaţii de culpă medicală
,,Îi învinuiesc de culpă medicală şi pe cei care m-au trimis cu băiatul la operaţie, pentru că ei au ştiut mai bine decât mine starea şi situaţia copilului, şi pe medicul respectiv. Dacă medicul şi-ar fi dat tot interesul, să ia lui Alexandru sânge, să îi facă analize, să îi fi pus antibiotic la ieşirea din sală, era, cred, altă situaţie. Dacă nu se trezea după operaţie, înţelegeam. Dar copilul s-a trezit, a vorbit, şi ei nu i-au făcut nimic”, spune supărată femeia, învinuind-i pe medicii că i-au neglijat fiul. Femeia s-a plâns că nu ştia riscurile la care l-a supus pe copil, ea avertizându-i pe medici că Alexandru are o problemă la inimă. ,,Nu aş mai face acelaşi lucru dacă ar fi să dau timpul înapoi. Îi sfătuiesc pe toţi părinţii să facă acelaşi lucru. Dacă au copii bolnavi, să caute o sută de doctori şi să vadă ce diagnostice i se dau. Chiar şi pentru o banală apendicită să consulte mai mulţi specialişti. Eu am fost la mai multe clinici, am mers şi la Bucureşti, şi la Cluj şi la Târgu-Mureş, dar era deja prea târziu”, spune, printre lacrimi, mama copilului care îşi face mustrări de conştiinţă pentru că a acceptat operaţia.
Doi ani prin spitale
Înainte de intervenţia chirurgicală care l-a nenorocit pe Alexandru, tatăl băiatului moare în Spania, în urma unui accident banal. Şofer de TIR, bărbatul, aflat la muncă în străinătate pentru a ajuta familia rămasă acasă, face o pană la una din roţile maşinii. Încearcă să repare roata, dar este spulberat de un alt TIR condus de un şofer neatent. La puţin timp după decesul fulgerător al soţului, Maria Bîzgă acceptă operaţia copilului, de teamă că acesta ar putea suferi complicaţii medicale. Complicaţia apărută îi aduce familiei Bîzgă doi ani de probleme. ,,Am stat imediat după operaţie trei luni în Cluj, apoi am fost la Bucureşti, apoi la Târgu-Mureş, la Târgu-Jiu, la Rovinari. Am luat spitalele la rând, o lună acasă, două la spital, şi tot aşa. Asta a fost viaţa noastră, plus tragedia suferită că tatăl lui nu a fost cu noi, că în doi poate le treci altfel, te mai sprijină, îţi mai dă o idee”, spune plângând femeia, care se confruntă şi cu greutăţi financiare. ,,Când ştii că l-ai avut sănătos, nu te poţi împăca cu ideea că nu mai este la fel. Unii copii nu pot să meargă că aşa se nasc, dar al meu a mers, a cerut mâncare, s-a jucat, îmi spunea că vrea suc cu paiul ori pufuleţi. Nu mă pot împăca cu ideea că Alexandru al meu nu mai este la fel”, spune mama băiatului, înecându-şi lacrimile.
Cei care vor să îl ajute pe Alexandru, copilul suferind de tetrapareză, encefalopatie epileptică, hepatită cronică, bronhopneumonie bilaterală, tulburări de deglutiţie severe şi cardiomiopatie hipertofică progresivă, pot face acest lucru donând sume de bani în contul RO93BRDE200SV26666062000 în euro şi în contul RO43BRDE200SV17615992000 în lei, deschis pe numele Bîzgă Maria.
Speranţe în Marea Britanie
După ce a consultat toţi medicii din cele mai importante centre pediatrice din ţară, familia Bîzgă a aflat că doctorii de la un spital din Marea Britanie ar putea să îi mai ofere o speranţă pentru însănătoşirea băiatului. Mama copilului a trimis o parte a actelor medicale, dar medicii vor să îl consulte pe minor acolo, în clinica din Marea Britanie. Deplasarea celor doi, a mamei şi a copilului, şi staţionarea lor în incinta unităţii medicale engleze nu costă mai mult de 1000 de euro. ,,Am reuşit să strângem două mii de euro şi mai avem nevoie de doar o mie de euro. Suma nu este mare, dar nu o avem. Am solicitat un sprijin şi de la Primăria Bâlteni, dar cei care pot să ne ajute să o facă pentru binele lui Alexandru”, spune Maria Bîzgă.
ANAMARIA STOICA"

Nu mai am cuvinte.

Jamilla!

*****

LATER EDIT:

Tocmai am dat de ALICE DROGOREANU. Face fata niste fotografii superbe. Da, ii fac reclama, de buna voie si nesilita de nimeni. Am gasit-o la IsabelleLorelai.

Credință

Se apropie sărbătorile de Paște. M-am tot gândit în ultima vreme la treaba asta cu credința. Cred, frate, dar de ce cred? Am crezut și cred, simplu, e din mine. M-am întrebat de ce cred în ceea ce cred, de ce știu că eu cred cu toată ființa. Nu am putut să-mi răspund pe moment și nu, credința mea nu este un automatism revelat de cotidian și de tradiții, de educație sau altceva.
Pur și simplu cred, nu numai pentru că vreau, ci pentru că știu, simt, credința mea în multe e cea care mă face să merg întotdeauna mai departe, orice ar fi.

Mă holbam la cărțile mele de pe rafturi și am dat de unul din volumele scrise de mine. Iată ce scriam în noiembrie 1998, într-un volum publicat ceva mai târziu (nici nu îmi vine să cred cât de lucidă puteam fi atunci în credința mea în lume, viață, timp, cei dragi și Dumnezeu, în oameni și, totuși, cât de neștiutoare dar conștientă). Anul ăsta fac 27 ani și în sufletul meu am știut de la sine, dintotdeauna, ceea ce scriam eu în 1998. Întrebarea pe care mi-o pun acum, e ce mă așteaptă în timp, după ușa unui destin pe care încerc să mi-l fac singură, prin propriile alegeri, dincolo de faptul că îmi depășesc niște limite:

*

Aud potop de ani călcând zgomote pribege și clipe cu nisipuri vesele, născând copile din energie solară, cu suflete împletite ca într-o plasă, lăcaș pentru gândirea creatoare.

Văd cum se amestecă între ele culori plângărețe ce nu pot renaște, roase de patimi mute și sar peste zdrențe de credință, plimbându-se cu reflexe chinuite de o conștiință demult apusă. Dedesubt, vise nețărmurite se prosternează în fața geniului fascinat de ireal, înscenând viziunea unui secol trecut, cu perceperea unui văz senzorial, cu trăiri incandescente și revărsări de forme înfloritoare, de muze rebele cu fulgere pe o harpă de zeu, fără coloane de flăcări strălucind într-o viață fără moarte.

Credința, enigmă ce dă naștere la răzvrătiri, metamorfozându-se în apocaliptice ființe, este halucinantă, tare ca o stâncă și reînvie spre înălțimi netulburate de om, ca fata morgana, cu mici trăsnete pustii, care întrevăd împlinirea totală prin mirajul unui Dumnezeu.

Un Dumnezeu care se menține prin spriritualizarea destinului, prin proiecții ideale și realitatea cea mai dură. Un Dumnzeu ascuns sub zodia unor profeții sacre, cu fanatism indispensabil unei deveniri himerice. Care ascunde inexorabila veștejire a unei vieți ce nu primește convertirea satanismului, renegarea unei înțelepciuni violente, pierzându-se în fața confesiunii și umplându-se de esența unor chemări necunoscute ale vieții.

Care-și sparge armura cu cu murmure obsc ure, cadențate, înnecându-se în umbre curate cu nervi fluizi, la limita dintre Rai și Iad, apărându-se prin imperii de ordine neascultate.

Fug de strigăte arzătoare, de pe ele scurgându-se lavă înăbușită ce se închină unui idol, odinioară măreț, acum căzut în neștiință.

Neștiința de a trăi. A sfârșitului lumii, legat de albastrul cer, adorat de slugi fățarnice.

Oana Rovența-Micu, volumul "Zbuciumul prezentului"

***

Faza e că nici acum nu știu pe deplin răspunsul meu, al meu și numai al meu, în problematica credinței, dar nici nu vreau să-l știu. Pentru că încă nu știu cum să trăiesc din plin, pot doar să sper că am destui ani în fața mea pentru a încerca să descopăr. Și, deocamdată, îmi ajunge asta.

JAMILLA!!

LA MULȚI ANI, LIZUCA!!!!

Elisa. Eu o alint Lizuca.

Am crescut împreună, am mâncat din aceeași farfurie. Mi-a suportat toate toanele, nervii, m-a alinat când am avut prima decepție din dragoste, la 16 ani. Ea e printre puținii care îmi trântesc verde în față exact ceea ce gândesc. Lucru rar, nu-i așa?

Lizuca nu se sperie de punctele de cotitură ale vieții, cel mult, se enervează, se consumă mai mult decât enorm, dar le depășește cu brio. Deși mai uită de diplomație, beneficiază de o simplitate autentică în interrelaționarea cu ceilalți, încât nu ai cum să nu o asculți. Părerea mea.

Deși uneori suferă mai mult decât ar trebui, poate vedea dincolo de limitările fiecăruia. Ia omul așa cum e, cum perfecțiuni și imperfecțiuni.

Îi place să ia atitudine, să fie dominantă (uneori mă scoate din sărite de-a dreptul, la fel cum și eu o scot din minți pe ea, mai ales când sunt ireal de cicălitoare), dar într-un mod care inițiază deschiderea în profunzimea unui lucru sau a unei experiențe.

Lizuca nu caută o scuză pentru toate pe lumea asta, ea trebuie să le găsească esența și soluțiile. Dacă o vezi, zici că e arogantă și încrezută, dar eu știu că e mai normală decât mulți alții într-o lume deja prea des anormală.

Lizuca e unică în felul ei, autodidactă și își face remarcată prezența oriunde. E o sufletistă și jumătate și adorăm să ne plângem de milă împreună sau să ne descărcăm nervii și durerile una în fața celeilalte. te ajută necondiționat. Are o viziune clară asupra propriului fel de a fi și un optimism de-a dreptul dezarmant. Pentru asta și pentru multe altele, o iubesc ca pe sora mea.

Elisa, LA MULȚI ANI !!! Fie să ți se împlinească cea mai puternică dorință anul ăsta.

Jamilla!!

Cititorule, cine ești tu?

Pornind de la poezia lui Rabindranath Tagore (Robbi Thakur):

*****
Cititorule, cine ești tu...?
cititorule, cine eşti tu oare
care-mi citeşti poemele acestea
şi după o sută de ani?
nu-ţi pot trimite nicio singură floare
din belşugul acestei primăveri
niciun singur licăr de aur
din norii de-acolo, împurpuraţi de lumini...
deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară!
din propria ta grădină în floare
culege-ţi doar miresmate aduceri aminte
de flori pieritoare
cu o sută de ani mai’nainte
şi-n bucuria inimii tale să simţi
bucuria vie care-ntr-o primăvară
cu zori diafani
a cântat şi vocea ei veselă
şi-a rostogolit-o şi peste o sută de ani.
*****

Te întreb, cititorule:
- cine ești tu? (rol de....)
- ce vrei de la ziua de mâine?
- ce vrei exact acum?
- cine simți că ești?
Vreau să știu cine ești, nu cine ai vrea să fii. Cine simți că ești. În raport cu tine, cu lumea, cu tot ce vrei tu.

Eu sunt Oana. Dar și Jamilla. Extrema dintre extreme, un simplu om. Iubita lui R. Fiica alor mei. Asistent social, uneori scriitoare (miiiiică-mititică!), alteori cu suflet de arăboaică. Încăpățânată ca un catâr și o fricoasă. Excentrică și impulsivă, uneori nechibzuită. Naivă, generoasă, dar și egoistă. Locul meu e între verde, să merg pe el și să curgă. Între cei dragi și între ceea ce îmi place să fac. Sunt cine sunt și îmi place. Aș fi vrut să fiu mai dură, dar sunt cine sunt. Așa este scris.

Vreau de la ziua de mâine zâmbet.

Exact acum vreau o plimbare cu R. și o cafea tare.

Simt că sunt exact cine simt eu. Prin ochii mei sunt eu și sunt mereu alta prin ochii fiecăruia din jurul meu.

Jamilla!!!

FEMEIA SÂNGELUI

UPDATE: Laurențiu Moise are nevoie de ajutorul nostru. Pagina lui aici.

*****

*****

MOTTO :
Nomadă în lumea dansurilor fără de glas,
am să încerc mereu a-ţi da înapoi fiinţa,
dansul de mâine ce femeie din nou
te va face pentru destinul tău,
am să dansez şi eu pentru tine în vremuri demult apuse
şi tot eu am să fiu înapoia dimineţilor,
cu o soartă de ţinut în braţe înainte.
Ai să umbli pe văluri cu bănuţi sunând timpul în vise
de reîntregire cu femeia sângelui -sufletul tău- printre îngeri
din inima lumii tale date nouă.

*****

Nomadă în lumea dansurilor făr´ de glas
cu anii vârstei pe umerii unei cămile
dintr-o fotografie cu femeia sângelui
toată în văluri de viaţă şi culoare
cu fire aurii pe după gât, zadarnic în fugă.
Nomadă pe ritmuri de Orient în război plin de coliere din timp,
cu ochii din trecut pe umeri cu mersul furtunii spre fata-morgana,
spre lumea dinapoi
cu urechea fără de glas şi cu tăcerea plină de oameni
pietoni printr-un deşert agitat în furtuni şi vieţi de un roşu tiţian,
cu sângele pasional lustruind pe geamuri dorinţa lumii
învârtindu-se pe ritmurile tobelor cu bănuţi de zâmbet
pe lângă coapsele acoperite de voaluri transparente.
Nomadă în lumea dansurilor făr´ de glas,
femeia sângelui netrecut peste ape,
nestrecurat prin sită,
imprimat în tălpi arse de nisip din soare
dansând ritmic propria viaţă prin deşert, printre pământeni
cu voaluri din amintiri şi cu soarta de mână acum
şi nisipul arde tare, şi mintea doare
şi aerul zbate muzica secundei din gând împrejur.
Un dans urlând din gesturi scoate altă femeie
ţinându-şi propria viaţă de lesă,
miraj de nomadă prin sufletele altora lăsând sânge din priviri în urmă.
Şi am să caut soartă de ţinut în braţe înainte.
Şi tu ai să umbli cu noi în vis,
pe văluri de bănuţi sunând timpul înspre zări.

*****

JAMILLA!!!







ps: fotografia este de pe nea gogu, dar nu mai găsesc adresa respectivă.

De Mărțișor

LATER EDIT: am văzut la IsabelleLorelai : Invitaţie la concertul de caritate „Salvaţi un Înger - Luca-Ştefan”. Copiluţul acesta are nevoie de noi. Nu te rog, îţi arăt doar. Nu e greu. Chiar şi 5 ron de fiecare înseamnă ceva.

*****

Azi, din gânduri și umbre, din zâmbete și ghiocei, trandafiri, mi-am regăsit sinele.

Dimineață eram așa de tristă, am plâns un pic gândindu-mă la ce nu am încă. O proastă, veți zice!!! Ei, dar sufletul e sucit, mulți o știu. Nu, nu am probleme grave, pur și simplu, m-a trăsnit o astenie..... sau mai bine zis, m-au trăsnit gânduri și frici demult apuse.

Clar, am avut prea mult timp liber azi, de-am avut timp să gândesc atât. Noroc cu stăpânul inimii mele, a apărut cu un trandafir superb și m-a înveselit teribil. EL mă face cu adevărat fericită. Îmi dăruiește ce nu aveam cu totul înainte: nu numai iubire pe de-a întregul, ci și acceptare exact așa cum sunt. Îmi iubește și calitățile, și defectele deopotrivă. Sunt ochii lui, e zâmbetul meu. E sufletul meu întreg, e totul pt mine.

De unde, de neunde, priveam pe geam, cerul. Laura nu mai e printre noi astăzi, dar e vie în sufletul meu și al familiei ei. I-am dăruit în gând un ghiocel.

Zâmbesc, trăiesc și mă străduiesc. Nu am totul, am aproape totul și nici nu știu dacă voi avea vreodată tot ce îmi doresc. Dar am senzația, conștiința faptului că voi încerca mereu să lupt pentru mine și cei dragi, să mă zbat.

Ghiocei în curte, ghiocei și trandafiri în sufletul meu. primăvară în ochi, lacrimi pe buze. Îmbrățișare din suflet, bucurie în palme. Zâmbete peste zâmbete și iarăși bucurie. Iubitul meu.

Asta am primit eu azi. Gânduri și mesaje de dragoste de la cei dragi (nu din alea formale, că vezi Doamne, sunt femeie și trebuie să primesc mărțișor, nu!), tumbe de la Alfie și o cafea dimineață la 9 de la Irinuca. Și un mesaj din suflet de la mama Laurei. Cât am zăpăcit-o și pe Irinuca, prietena mea, cu crizele mele de sine, numai Dumnezeu știe. A fost o scumpă de dimineață, am țârâit-o cu noaptea în cap să se scoale, că vin la ea și mi-a făcut cafeaua exact cum îmi place, neagră și cu multă spumă. Și am povestiiiit, câte în lună și în stele. Noroc că stă aproape de mine.

Mi-e dor de Ioana, colega mea 3 ani, de la cămin în facultate, prietena mea și partenera de nebunii, Tweetie îi zic eu. E peste mări și țări, la dracu în praznic, e în State. Nopți întregi am râs ca spartele, ne-am certat ca chioarele, ne-am împărțit bune și rele. Surioară, să faci bine să te întorci repede de acolo, că nu te-am văzut de ceva ani. Trebuie să vin în Mureșul ăsta al vostru, să mă duci la teatru. Mi-e dor de cum râdeam cu tine și frate-tău până făceam pe noi. Chiar, Fiscu pe unde-o fi acum?!!? Mai știi, ne-a prins portarul noaptea, când ne-am dus la toaleta baieților.... noi două eram prea cucăite de somn să realizăm că nu avem decât maiou și chiloți pe noi.... că mergem în direcția altor toalete. Colac peste pupăză, eu am și adormit acolo. Ce am mai râs, ca spartele! Mai știi vinul fiert iarna și săniușul pe pungi de plastic?!?!

Mi-e dor de Bibiuța. Fătuca asta mi-a suportat și ea toate nebuniile și boacănele în facultate. Mă accepta și mă acceptă cu toate nebuniile mele de arăboaică în suflet. Mi se năzărea să ies pe stradă cu voalurile în cap, avea fătuca asta destulă vână în ea să pună toți arabii de pe stradă pe fugă și să scap nevătămată. Când mă apucau isteriile, ea îmi suporta crizele de nervi. Ea și cu soțul au trebuit să mă care în brațe, săracii, până la facultate când și-a rupt subsemnata piciorul în 2 locuri și am avut câtamai ghipsul. Când am leșinat, ea și Ioana s-au chinuit cu mine. Mamma mia, cât am mai râs atunci! Cum merg în mall la Vl, cum o țârâi la telefon. Dar merg rar, fir'al dracu să fie!!!! Băi fată, mi-e dor și de momentul ăla când m-au bușit spaima lumii și plânsul în spital, după ce mi-am rupt piciorul, zău, ești o mamă nemaipomenită!!!!

Mi-e dor de Anca, Ancuțica, altă colegă de facultate, altă parteneră de râsete și boacăne, care stătea cu un etaj mai sus în cămin. Anca a suportat drumul cu salvarea alături de mine, hurducăielile și apoi, o noapte întreagă cu stoicism să stea cu mine la Urgențe, când m-a luat iar salvarea pe sus după o criză de calciu și un leșin de am dat cu capul de scările căminului, când Ioana era plecată. Anca a cărat după ea în noaptea aia cursurile, să mai învățăm ceva, că dimineață aveam examen. Și chicoteli pe înfundate. Frumoase vremuri. Cine dracu putea învăța printre spaime și seringi, răniți și sânge la urgențe, și io cu perfuziile în mâini.... mamă ce am mai râs amândouă atunci de asistente și de mine!!!!

Băi fraților, cum au trecut atâția ani de la studenție!?!? Zău dacă știu...

Deși nu l-am văzut de 2 ore, mi-e dor de stăpânul inimii mele, deja. Mă uit întruna la trandafir, da, o să ziceți că sunt nebună. Ei bine, în momentul ăsta sunt nebună de dragoste.

Iubesc timpul, dar nu iubesc depărtarea. Iubesc ghioceii, dar nu iubesc zările.

MEREU ACEEAȘI, MEREU AICI. Vă doresc o primăvare frumoasă, un gând bun și o îmbrățișare caldă-caldă.

Jamilla!!!

PENTRU LAURA:

Pe urme de poveste


greu mai ştiai înspre ce zări vrei,
alinare nu voiai, doar lumină...

căutătoare de aur pe urme de poveste
lacrimi nu învăţaseşi să-ţi faci, ca zestre...

zâmbeai mai blând,
neştiut, lumina era cu noaptea în gând,
în umbra unui copil...

şi timpul tău nu-ţi legase braţele.