A trecut timpul. Trece repede, uneori și mai repede. Execrabil de repede. De cele mai multe ori habar nu am când trece sau cum trece. Alteori, trece prea încet. E ca mine, la extreme. Nici acum nu știu să apreciez în totalitate ceea ce am, ce am avut sau ce voi avea. Prezentul, pe mine, viața mea, ai mei, totul. Nici acum (și atâtea promisiuni mi-am făcut mie însămi!).
Mă întreb zi de zi -după ce o perioadă am fost egoistă, răutăcioasă, tristă, resemnată, în prag de depresie, temându-mă de anumite lucruri în urma unor anumite evenimente- pentru ce am suferit atât, pentru ce m-am certat aiurea cu ai mei, pentru ce m-am consumat din orice răutate a colegilor de serviciu și pentru ce am pus la suflet toate intrigile altora și răutățile când, de fapt, nimic din toate astea NU contează? Viața constă în a trăi, nu în a amâna să trăiești. A trăi propria viață, nu a consuma timp și energie chinuindu-te să nu te mai consumi din pricina altora. Îmi rămâne mie satisfacția că am conștientizat la timp cât greșeam izolându-mă în suflet, deși exteriorul afișa cel mai minunat zâmbet (după un perdaf verbal tras de mama).
Se pare că învățam continuu -un fel de cățel al lui Pavlov- să fac față anumitor pierderi dar nu aveam curaj să aplic. Ei bine, iau fiecare zi așa cum este și îmi transpun dorințele în puntea către viitor și către drumul alături de iubitul meu, mai ales că va fi soțul meu.
Așa că, pur și simplu, am început să redevin eu fără prea multe întrebări și griji, fără prea multe spaime intrinseci și îmi depășesc punctele de cotitură cu conștiința faptului că eu, Oana, rămân o luptătoare în felul meu.
Nu, nu fac pe victima, îmi tentez doar propria lume să încerce schimbarea pozitivă din spontaneitatea clipei. Cine zicea că indignarea contra timpului nu dăunează?! Dăunează. Toată perioada asta sufletească (cu multe altele, nu numai cele descrise anterior) a lăsat urme și culpe în ochii mei, dar mi-a adus și conștiința că sunt și încăpățânată decât eram. În a trăi ÎN STILUL MEU.
Vindecarea mi-e aproape deplină. Sunt eu, alături de toți ai mei.
Laura nu mai este demult printre noi, au trecut 2 ani și ceva, și eu nu mă mai întreb -ce ar fi fost dacă era altfel-?!?!
Durerea amintirii înfrânge durerea cotidianului, îmi amintește nesimțirea mea în a aprecia timpul și îmi dă forță să merg mai departe prin viață, să-mi îndeplinesc idealurile și să fac pentru mine tot ceea ce nu a apucat să facă Laura pentru ea. Liantul către viitor este reprezentat de potențialul ultimilor ani și de ceea ce am preluat din ei pentru a-mi crea viitorul și drumul. Mi-am dobândit siguranța conștiinței și zâmbesc. Abia aștept să fiu doamna N.
În primul rând, îmi reamintește să APRECIEZ ceea ce am, redefinindu-mi gândurile trăirii și îmi reamintește să respect acest lucru, fără a dori aiurea ceea ce credeam că nu am. Deja sunt fericită, o să parcurg încă o etapă în viață, îmi voi schimba statutul, am căpătat din nou, curajul de a fi eu însămi și mi-am reamintit cu atât mai mult, de ce sunt o excentrică într-o lume a altora.
Laura, oriunde ai fi, îți mulțumesc.
JAMILLA!!!
(LAURA m-a învățat să zâmbesc întotdeauna, să râd când văd soarele, să mă bucur când pot șofa, să vorbesc vrute și nevrute. Și să fac ce îmi doresc).
