V-am obișnuit cu postări de suflet. De acum, o să postez și din domeniul asistenței sociale, domeniul în care profesez. Cine știe, poate cuiva îi vor prinde bine informațiile. Da, știu, grădina Google-ului este mare. Și totuși...
Persoanele cu handicap au și ei drepturi. Văd zilnic cazuri din ce în ce mai grave. Mă doare uneori că eu, spre deosebire de alții, am avut șansa unei familii curajoase, obișnuite, cu granițe deschise, mereu în contacte extinse cu comunitatea, care nu m-a lăsat sub nici o formă să mă complac. Care m-a împins de mică de la spate (și poate am simțit și eu, la fel ca alții, că mi-e prea greu sau că nu mai pot... nu m-am lăsat!), care au insistat pentru mine, viața mea, drepturile mele, m-au învățat să mă autodepășesc, orice ar fi, să am încredere în mine ca om, nu neapărat ca persoană cu handicap... care, mai ăresus de orice, s-a purtat normal cu mine, nu au făcut caz de dizabilitatea mea și, mai ales, nu au ținut cont de gura lumii. Dovada este că astăzi sunt eu, Oana, pe picioarele mele. da, am și eu realizările proprii, curajul aferent, personalitatea extrovertită și așa mai departe. Dar contează enorm mediul de viață!! dar mă și bucur enorm pentru ce sunt. poate dacă auzeam perfect, eram o superficială. Oricum sunt superficială în unele aspecte :-) dar continui să mă autoeduc.
Persoanele cu handicap au dizabilități care pot fi transformate în abilități. Legea 448 din 2006, republicată, este legea pentru protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Găsiți acolo drepturi, facilități și alte informații (ce nu înțelegeți, mă întrebați).Ideea este că, la ora actuală, deși nr persoanelor cu handicap crește, oamenii nu sunt informați. Din lipsă de timp, din comoditate, din diverse alte motive, nu contează. Legea există și trebuie adusă la cunoștință în mod constant celor vizați.
Am un serviciu dificil dar este meseria pe care mi-am dorit-o. Mă frustrează însă, că aparținătorii persoanelor cu handicap pot fi mai dificili uneori, decât persoanele în cauză. Da, știu, este greu să te lupti pentru problemele celor dragi, pentru situația de viață, ținând cont și de condițiile mediului de viață și ale economiei. Este greu să simți că duci o povară (dar poate să nu fie nici așa)... ei sunt tot oameni și nu au nevoie de milă, au nevoie de curaj și acceptare în propria familie, acolo unde este posibil. Oameni buni, (vă spune însăși o persoană cu handicap), nu vă ajutați așa. Nici pe ei nu-i ajutați așa. Învățați să vă deschideți mintea, să depășiți prejudecata că ei nu pot face mai nimic... învățați să nu-i țineți departe de comunitate, să îi acceptați voi înșivă exact așa cum sunt, nu cu milă și compătimire, ci cu curaj, demnitate și acceptare. Acceptați ceea ce sunt, dacă vreți să învingeți situația și să mergeți mai departe. Persoanele cu handicap, prin dizabilitatea lor, pot face unele lucruri mult mai bine decat chiar cei considerați normali, după normele societale comune. Își pot depăși limitele și pot reuși. Pot funcționa în propriile familii, pot avea serviciu, pot trăi la fel de simplu. Nu vorbim aici de cazurile atât de grave, âncât necesită asistent personal sau nu pot funcționa nici parțial. mai presus de toate, acești oameni au nevoie DE SOCIALIZARE.
Repet, nu judec pe nimeni și nu fac morală nimănui. Îmi exprim doar o opinie din experiența mea profesională și proprie. Mă doare să văd că, de exemplu, copii cu deficiență auditivă (cum am și eu), se complac în dizabilitatea lor deoarece și familiei îi poate fi jenă, rușine sau nu îndraznește mai mult. E greu, repet, știu atât de bine. Dar cine a zis că este imposibil?!?!
J.
Un comentariu:
Esti speciala ;)
Trimiteți un comentariu