Și la propriu, și la figurat.
Nervi acasă, ca orice om, când ți se adună multe, apoi după explozie verbală și de lacrimi, liniște, pace și zâmbet.
Timpul crește, stresul e din ce în ce mai mare, acrobațiile financiare mai dificile.
Noroc că, aseară (ca de obicei după o criză de plâns și o ciondăneală cu al meu, mi-am reamintit ce motive de bucurii am, deși starea de sănătate a unor membri ai familiei mele nu este deloc roz... un alt motiv care îmi seacă sufletul) m-am și liniștit, după ce am fiert pe dinăuntru în suc propriu, o zi întreagă. Și mă gândeam, de asemenea, cum fuge clipa când ai nevoie de ea, cum nu simți oamenii la supărare/nervi (fiind preocupată cu propriul sine), cum plânsesem după înțelepciunea bucuriei. Civilizația timpului mă face egală cu toți, orice ar fi, deși inegală cu lungimile de undă ale celor apropiați. Înjuram în gând anxietatea de clipă și voiam îmbrățișarea cea mai dragă, dincolo de sărăcia unei vanități datorate neputinței. Cu toate astea, încă mă simt încastrată în patologia plăcerii materiale.
Zâmbesc acum, da, zâmbesc!
J.
ps: foto de pe Google Image.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu