Batranica din Mehedinti

De la Cabral, via Doru Panaitescu. Cititi, merita.

Mai sare cineva?

;-)

Jamilla!

Sustin din toata inima

... EDUCATIA!
Nu numai pt ca eu am avut sansa sa am parte de ea, nu numai...
Asta seara, simplu,
Oana.

Pentru Laura.

Astazi ar fi fost ziua ta.
Laura, esti printre noi.
Trec anii, nu trece si amintirea. Nici zambetul.
Laura a iubit si daruit cate ceva, celor din jur, din tot sufletul ei.
J.
___________________________________________________________________________________
"Daca ar fi fost sa trec printr-o padure cu lupi, ca sa ajung la tine, as fi ajuns cu zdrentele tineretii mele sfasiate, dandu-ti ultima ei suflare.
De-ar fi fost sa trec prin ierburi cu serpi, ca sa ajund la tine, cu talpile goale as fi calcat pe suierul mortii mele, aducandu-ti-o sa-i inchizi ochii.
Dar la poarta casei tale vegheaza dragostea; si mi-am retras pasii ca la iesirea cu icoana din biserica.
Cant ragusita pe sub ferestrele casei tale, cum canta copiii italieni pe strazile oraselor noastre, in mizeria frumusetii lor cu ochi mediteranieni.
Cant cu mana intinsa sub cer, ca odinioara cei neimpacati la raspantii de drum: Ascultati voi toti bucuria si durerea mea." - Lorelei -Ionel Teodoreanu.

Pentru părinții mei

De azi într-un an, faceți 30 ani căsătorie.
Iubesc tot ceea ce sunteți, iubesc tot ce ați făcut din mine.
Iubesc cum tati se duce dimineața după ziare și cum mami face clătite. Pentru că eu, fata lor, am rămas să locuiesc în aceeași curte cu ei.
Iubesc venirea voastră acasă, zilnic, de la serviciu, cu zâmbetul pe buze, indiferent câte probleme și greutăți aveți (știu că habar nu am de nimic din toate greutățile voastre, am crescut mereu atît de senină și liniștită!). Iubesc că mă lasați în pace când vin cătrănită, bufnind orice și arțăgoasă. Mi-ați arătat că vârsta nu ține cont de timp, de alții, ci numai de noi înșine. Că timpul e cel pe care ți-l oferi tu însuți, dincolo de cotidian. Că pot să fie o mie și una de greutăți (sunt atât de naivă, dar știu că pot lupta in viață!), dar dacă ai familia lângă tine, ai totul. Că sănătatea nu ține cont de bani și de alții, ci de ce faci tu pt tine. Păcat că p-asta încă nu o învăț cum trebuie, dar sper că am timpul necesar :-). Mi-ați arătat cum oamenii lovesc exact unde te doare mai tare, dar cum poți să treci peste asta. Ori zâmbind, ori mergând pur și simplu, mai departe. Dar și cum oamenii pot să învețe de la noi, și noi de la ei. Am văzut la voi cum revelația vârstei nu are nici o legătură cu toți cei care trec prin viața noastră, ci cu propria forță interioară. Mama și tata sunt cavalerii mei teutoni :-)
Acum am familia mea și sper, cândva, să pot spune: iată, am atâția ani de căsătorie, cu bune și rele, ca și părinții mei, am ce să învăț la rândul meu, pe alții, am ce să las în urma.
Tati, nu am să uit niciodată cum mi-ai spus într-o zi, după nervii mei din acea zi: dragă, întotdeauna trebuie să știi să lași loc de bună ziua, orice ar fi! (e al naibii de greu s-o învăț p-asta, căci impulsivitatea nu îmi lasă loc de logică)
Mami, nu am cum să uit când mi-ai spus, ,,Măi fetițo, nu mai pune totul la suflet, viața și timpul nu înseamnă neliniște și supărări, CĂ VIAȚA CHAR E PREA SCURTĂ, ce Dumnezeu! Bucură-te de viața ta, ce atâtea frustrări?!!?,, (și p-asta continui încă s-o învăț, îmi amintesc abia când sănătatea mea o ia la vale). A spus-o un om mereu cu probleme și greutăți pe umeri, dar mereu cu zâmbetul pe buze, fără ca eu să știu vreodată, poate, adevărul-adevărat despre acele greutăți.
Cum spun apropiații, am crecsut ca într-un cocon de mătase, în lumea mea, mereu ferită dar și mereu atenționată... am crescut mai mult decât frumos.
M-au împins de la spate și mi-au dat și palme verbale când a trebuit.
Nu aud bine, dar aud exact cât îmi trebuie, am învățat să mă descurc singură datorită alor mei. Am familia mea, un serviciu, un Matiz (Bubulina!), un cățel și toată dragostea din lume.
Mami și tati, mwuuuuuahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh!!!
Astăzi, doar Oana.
____________________________________________________________________________

Gândindu-mă la amintirile cu Laura . Întrebare.

Laurei Damian, cu dor!!!!.... pe vremuri ne întrebam amândouă, multe.
Acum, ea e dincolo de îngeri. Întrebările mi-au rămas mie, bucuria ei mi-a rămas amintire.
Vă pun o scriere din 2007, inspirată dintr-o discuție cu ea, referitoare la o poveste de dragoste și răsfrângerea trăirilor unuia asupra celuilalt. Am regăsit scrierea pe pagina mea de pe poezie.ro. și am simțit nevoia să o recitesc.
Jamilla!
_____________________________________________________________________________

Când apare un nou drum, un nou sens...
Întrebarea este dacă ai curajul să rişti aşa cum îndrăzneai cândva...
Ar trebui să încetez în căutarea imperfecţiunii tale. Imperfecţiunea este în mine perfectă în mod paradoxal, întoarcerea la sentimentul iubirii făcând posibile, totodată, sângerările tale în sufletul meu.
Emoţia intensă m-a structurat iarăşi în percepţii invizibile celorlalţi, accesibile ţie şi astfel, te-am lăsat să mă vezi cum sunt.
Ar trebui să-ţi laşi emoţiile şi întunericul să mă surprindă în tăcere, ca să pot simţi lumina... să le pot desfiinţa bucată cu bucată şi pe mine să mă reîntregesc.
Nu e fugă de tine ci de ceilalţi, de confruntări dureroase căci, trebuie să recunoşti, luxul redescoperirii costă multe şi tocmai aceste costuri fac jocul viitorului.
Pur şi simplu, fără gândul la un bilanţ al vieţii.

Oana Rovența-Micu.

Noctem bonam, magister Ghinoiu!

Preiau de la Alex Radescu. Nu as fi putut s-o zic mai bine, cred.

Din toata teroarea liceului, eu imi amintesc nervii, plansetele mele, certurile dar si rasetele la unele glume si nazbatii... imi amintesc cum ne lasa totusi, sa copiem la lucrari ca deh... pt noi era o limba total moarta, latina!

Imi amintesc, de asemenea, un moment de acum doi ani: m-a servit cu banane, avea la dansul si ne-am intalnit intamplator la serviciul meu. Eu pofteam, ma duceam sa imi iau, m-a vazut si nu a ramas nepasator. Atunci am vazut alta fata a dansului. Atunci si la discutiile ulterioare vizavi de viata, serviciu, copii. Odata m-a repezit: ce mai stai cu maritisul?!!? Hai draga, ca viata trece! Nu am stiut ce sa-i arspund atunci, pe loc. Venise pe jos, sontac-sontac, abia mergea si, totusi, a refuzat sa-i chemam un taxi. "Ma plimb, eu ma plimb!!!"

Stiu sigur ca a fost impovarat de boala si de propria reputatie. Dar admir rezistenta dansului si curajul de a rezista impotriva propriului sine si tuturor, in propriul fel.

J.

Negativisme de zi cu zi

Din seria: de-ale serviciului.

Zilele trecute la serviciu, dau într-un dosar de o adeverință de venit de la o primărie. Adresată ,,Comisiei de handicapați,,. Prima dată am râs de exprimare, m-a amuzat, a doua oară m-a întristat.

E păcat, se putea folosi o formulare adecvată, actul acela putea ajunge oriunde, nu numai la noi la serviciu. Cică suntem în UE. Sau că, acum, se zice ,,cu dizabilități,, sau ,,comisie de evaluare complexă,,. Și venea de la o primărie, ai cărei angajați participă anual la instructajul Direcției noastre. Și când te gândești că accesul la informație nu permite, de cele mai multe ori, reconversia credințelor personale ale fiecăruia, reflectate sau nu asupra experienței profesionale.

Am mai pățit deunăzi, o chestie asemănătoare. Mi-a zis cineva, -ai văzut unde ai parcat? Pe un loc de handicapați-. Și un zâmbet larg, distrat. Nu a știut că eu însămi sunt persoană cu handicap și nu asta e problema, ci cum a spus-o și termenul. Constat acum lucid, însă, că nici termenul în sine nu m-a deranjat, chiar deloc aș zice, ci mila pe care o denota tonul. (Semnificația tonului nu arăta percepția clară asupra termenului, ci asupra reflecției proprii/părerii. Marea problemă astăzi, este că se confundă boala cu handicapul. De parcă reticența ar rezolva ceva, în loc să ne ambiționeze pe noi, cei în sine). I-am spus: am parcat regulamentar, legal, exact aclo am dorit să parchez. Nu avea rost să-l mai las să se simtă prost, asta nu rezolva prejudecata cotidiană.

Nu are ce căuta mila. Părerea mea.

Jamilla!

Persoanele cu handicap și aparținătorii

V-am obișnuit cu postări de suflet. De acum, o să postez și din domeniul asistenței sociale, domeniul în care profesez. Cine știe, poate cuiva îi vor prinde bine informațiile. Da, știu, grădina Google-ului este mare. Și totuși...

Persoanele cu handicap au și ei drepturi. Văd zilnic cazuri din ce în ce mai grave. Mă doare uneori că eu, spre deosebire de alții, am avut șansa unei familii curajoase, obișnuite, cu granițe deschise, mereu în contacte extinse cu comunitatea, care nu m-a lăsat sub nici o formă să mă complac. Care m-a împins de mică de la spate (și poate am simțit și eu, la fel ca alții, că mi-e prea greu sau că nu mai pot... nu m-am lăsat!), care au insistat pentru mine, viața mea, drepturile mele, m-au învățat să mă autodepășesc, orice ar fi, să am încredere în mine ca om, nu neapărat ca persoană cu handicap... care, mai ăresus de orice, s-a purtat normal cu mine, nu au făcut caz de dizabilitatea mea și, mai ales, nu au ținut cont de gura lumii. Dovada este că astăzi sunt eu, Oana, pe picioarele mele. da, am și eu realizările proprii, curajul aferent, personalitatea extrovertită și așa mai departe. Dar contează enorm mediul de viață!! dar mă și bucur enorm pentru ce sunt. poate dacă auzeam perfect, eram o superficială. Oricum sunt superficială în unele aspecte :-) dar continui să mă autoeduc.

Persoanele cu handicap au dizabilități care pot fi transformate în abilități. Legea 448 din 2006, republicată, este legea pentru protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Găsiți acolo drepturi, facilități și alte informații (ce nu înțelegeți, mă întrebați).Ideea este că, la ora actuală, deși nr persoanelor cu handicap crește, oamenii nu sunt informați. Din lipsă de timp, din comoditate, din diverse alte motive, nu contează. Legea există și trebuie adusă la cunoștință în mod constant celor vizați.

Am un serviciu dificil dar este meseria pe care mi-am dorit-o. Mă frustrează însă, că aparținătorii persoanelor cu handicap pot fi mai dificili uneori, decât persoanele în cauză. Da, știu, este greu să te lupti pentru problemele celor dragi, pentru situația de viață, ținând cont și de condițiile mediului de viață și ale economiei. Este greu să simți că duci o povară (dar poate să nu fie nici așa)... ei sunt tot oameni și nu au nevoie de milă, au nevoie de curaj și acceptare în propria familie, acolo unde este posibil. Oameni buni, (vă spune însăși o persoană cu handicap), nu vă ajutați așa. Nici pe ei nu-i ajutați așa. Învățați să vă deschideți mintea, să depășiți prejudecata că ei nu pot face mai nimic... învățați să nu-i țineți departe de comunitate, să îi acceptați voi înșivă exact așa cum sunt, nu cu milă și compătimire, ci cu curaj, demnitate și acceptare. Acceptați ceea ce sunt, dacă vreți să învingeți situația și să mergeți mai departe. Persoanele cu handicap, prin dizabilitatea lor, pot face unele lucruri mult mai bine decat chiar cei considerați normali, după normele societale comune. Își pot depăși limitele și pot reuși. Pot funcționa în propriile familii, pot avea serviciu, pot trăi la fel de simplu. Nu vorbim aici de cazurile atât de grave, âncât necesită asistent personal sau nu pot funcționa nici parțial. mai presus de toate, acești oameni au nevoie DE SOCIALIZARE.

Repet, nu judec pe nimeni și nu fac morală nimănui. Îmi exprim doar o opinie din experiența mea profesională și proprie. Mă doare să văd că, de exemplu, copii cu deficiență auditivă (cum am și eu), se complac în dizabilitatea lor deoarece și familiei îi poate fi jenă, rușine sau nu îndraznește mai mult. E greu, repet, știu atât de bine. Dar cine a zis că este imposibil?!?!

J.

DAX - the man with the sax

Viața e viață.
Dar toți înțelegem?
Intrați pe blogul lui pentru toată povestea.
Dați mai departe. Atât tot, dați mai departe.

J.

Buna dimineața, lume!!!!

Începe o nouă zi, deci hopa sus!!!!








Vă doresc o zi bună alături de voi înșivă, de încredere și de timp.

J.

Pic, pic pic... peste tot în gânduri

Căci simplul gest de a bea cafeaua dimineața, naște incursiuni în lumea altora.
Cu ploaie sau fără.
J.