Scară cu scară. Această poezie am scris-o demult. La ceva timp după ea, am scris Scrisorile răsăritului, care a apărut și la IsabelleLorelai. Amândouă fac parte din cartea "Înger de octombrie" - Oana Rovența-Micu (nepublicată încă... mai aștept).
Astăzi, recitind în urmă, constat o conexiune între mine, cea demult și între mine, cea de astăzi. Înseamnă că sunt aceeași, poate un pic în altă formă, adaptată (sau nu?!?!) la viața de zi cu zi. IsabelleLorelaim-a învățat că mereu, orice ar fi, trebuie să mergem mai departe (îți mulțumesc! ).
Între Scară cu scară și Scrisorile răsăritului constat acum o legătură în timp, o conexiune între gânduri demult și cele de acum, o încercare de a nu mai încerca un rol de victimă. Îmi negociez de azi, disocierea de negativisme, spre a-mi da minții o acuratețe în a concesiona zilei de mâine propriul meu drum.
Astăzi, cu vîrsta de mână, constat că maturizarea mea era departe de a fi maturizare, poate doar un pas înainte pe uși în timp. Astăzi, privind în urmă, am dat cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.
Nu mă deranja prea tare până mai ieri, faptul că sufletul meu se contrazicea des cu realitatea zilnică. Visam continuu. Astăzi nu mă mai deranjează deloc, pentru că am acceptat consecințele felului meu de a fi. Nepregătită pentru schimbări de joc ale destinului sau ale propriului fel de a fi.
Visătoare mereu în lumea altora, neștiind să trăiesc realitatea... însă nu mă cunosc suficient de mult sau de bine (da!) încât să știu cum voi fi în viitor, adaptându-mă la schimbări, probleme și alte cele cotidiene. Touși, mă cunosc suficient de bine pentru a conștientiza acut faptul că mereu voi fi aceeași, chiar dacă pe dinafară afișez o certă siguranță care devine de cele mai multe ori, un preludiu pentru o detașare/glacialitate.
Îmi trăiesc satisfacția de a fi eu însămi lovindu-mă chiar de propriile îndoieli și nesiguranțe (dar știu că sunt mai fericită decât credeam că sunt. Nu sunt singură!). În toată disperarea și spaima privind viitorul, mă văd războindu-mă cu riscuri dincolo de a mă teme în fața adevărului. Sper în continuare și cred. Ca de obicei!!! (zâmbesc...)
Dincolo de inconștiență, pozitivitatea felului meu de a fi vizează tentația și divina comedie, necăutându-mi lacrimile. Pași... mi-au devenit dorința de a rămîne aceeași mereu, de a învăța cum să-mi aplic propriile soluții într-un mod decent și supraviețuitor dincolo de emoții negative și spaime zilnice.
Sunt bugetară speriată de criză, îmi întârzie salariul și încerc să îmi depășesc convingerile restrictive în a nu ceda spaimei, trăindu-mi în continuare propriul vis. Alerg după un joc al timpului antrenându-mi problemele pentru a deveni mai responsabilă.
Schimb ceva în sufletul meu, încerc să schimb ce a fost rău câteodată, în ce va fi mult mai bine. Peste 3 săptămâni o să fiu aceeași și, totuși, alta. Cu un an înainte, cu un an câștigat la bilanț, pierdut la experiențe, câștigat la dimineți, pierdut la timp.
Cei dragi știu că sunt complicată și totuși, atât de simplă în felul meu de a fi.
Văd în ziua de mâine un punct de reper pt Oana din viitor și văd în ziua de ieri Oana care vreau să mai fiu.
Am trăit unele zile fără să știu ce înseamnă a trăi, mi-am bătut joc de timpul atât de prețios nevrând să fac nimic, alteori am făcut prea multe și totuși, atât de puține, chiar într-o singură zi până mi-a venit rău. Și aș mai fi făcut, chit că era vorba de lucruri atât de mici și simple, dar atat de importante în ele însele.
Zâmbetul meu către mama și gestul de a-i duce prăjituri seara la televizor. Și multe altele, mici și mărunte, dar ale noastre. Deși mă mămoșește și protejează și acum de mă scoate din minți, e MAMA și e cea mai mișto. Deschisă la minte, tânără în suflet. E MAMA.
Un pupic către bunicul care, deși nu mai e demult bunicul cum îl știam, deși mă mai enervez (uitând că e bătrân și are o vârstă), e bunicul meu și îl iubesc. Și cel mai mișto, când fac eu masaj anticelulitic, de regulă de 2 ori pe săptămână, o oprește pe Simona de fiecare dată și face și el masaj, dar medical - pt picioare -. Chestia e că vrea masaj săptămânal și sincer, rar am auzit de bunici de 85 ani să vrea masaj. Și să mai și stea cuminte fără să comenteze.
O îmbrățișare și un pupic pentru tati. TATA. Fără el nu fac cartofi prăjiți sau friptură. Fără el nu aș fi căpătat obiceiul de a citi ziarele dimineața, zilnic. Și multe altele. A răbdat câteva luni cu subsemnata în mașină până mi-am căpătat mai multă experiența în a șofa, oricând vreau, zi sau noapte.
Radu. Perechea mea. E totul. E ZIUA ȘI NOAPTEA MEA, E ZÂMBETUL MEU DIMINEAȚA.
Ar fi o mie și una de cuvinte de spus, dar cuvintele nu ajung niciodată, ca și faptele, de multe ori sunt de prisos.
Clipă de acum, zi de toamnă cu frunze în palme și neuitare. Soare alergând între lumi, arătând ochi cu ochi dintr-o zare. Zâmbesc știindu-mi timpul cu tine, carte pentru o cale. Aici și acum, cu tine în gând către ziua dintâi, cu soare, aici și mâine, vârtej în scoică din marea cea mare. În doi.
... în locul uşilor închise. Adevăr grăit-ai, Isabelle! Veţi citi la Isabela nişte rânduri superb de reale. Mi-ai deschis ochii azi, timul trece prea repede. Nu ştiu încă să mă bucur de el, darămite de visurile mele.
Deschizând şi eu o fereastră lumii, am închis alte uşi în mine. Deschizând o uşă, am închis alte ferestre. Destinul ni-l mai facem şi singuri, dar de cele mai multe ori, este scris. Într-un vis.
Găsesc mereu calea proprie în gândurile altora. În zâmbetul lui R. sau în îmbrăţişarea părinţilor. Îmi urmez un vis şi refuz altele.
Sunt, sunt acum, mâine poate voi fi altfel. Şi încă nu conştientizez deplin trecerea către alte clipe rapide, intrinseci unui timp prea tulburător, prea crud dar necesar. Trăind visul, doresc să trăiesc şi pe celelalte, rând pe rând, deşi poate că mă vor sparge în ore şi secunde. Sau nu.
Deschid cu inima gânduri pe care alţii nu le aud. Nici eu nu aud, dar simt totul. Ştiu paşii şi vremea, ştiu neuitarea. Auzul meu lacunar m-a educat, m-a învăţat zi de zi să mă adaptez oricând.
Azidimineaţă zâmbeam. Acum simt vremea inexorabilă în zilele aruncate spre orizont. Să vrei să ştii destinul şi să poţi să-ţi ştii sufletul, dincolo de uşi închise. Să poţi să ai curajul de a vedea că mereu e o fereastră deschisă. O simt şi o cred, orice ar fi.
Mereu aceeaşi, mereu la extreme, între uşi şi ferestre.
Te grăbisei deseori să-ţi trăieşti tinereţea fără să fugi de propriul bilanţ. Mergeai zilnic mai departe dar « departe » era şi aici aproape, în casa fiecărui pas de pe stradă, în camera fiecărei clipe sau chiar în lumea lăuntrică unde neîmplinirea ar şti să devină realizare, să lase gândul unde este.
Oana Rovența-Micu (Înger de octombrie)
( ... Laurei ...)
*****
Ce e tinerețea? Nu mă refer la tinerețe fără bătrânețe, la povești demult apuse și la cești de cafea uitate pe pervaz, în graba de a prinde o nouă dimineață în brațe.
Nu mă refer la mine, acum, tânără care face 27 ani la toamnă. Nici la copilăriile de zi cu zi ale fiecăruia dintre noi nu mă refer.
Ce e tinerețea? Una e cum o vezi, cum e pentru fiecare din noi, alta e cum ne percep ceilalți și cum ne simțim noi și iarăși, alta e ce sens îi dă o experiență cotidiană. O stare de fapt, un crez, un nou drum?
Sunt pierdută deseori în lumea asta mare, dar nu mă pierd deseori în mine.
Sunt tânără și, uneori mă simt de-a dreptul mai bătrână cu 10 ani. Sunt tânără și, alteori, mă simt direct un copil speriat. La fel de tânără sunt și, mă simt de cele mai multe ori, eu însămi.
Învăț încă să apreciez inexorabilitatea timpului, a clipei, dar încă nu am învățat să mă apreciez pe mine, dovadă stând faptul indubitabil că mă sperie timpul, nu însă și totala cruditate a vieții. Mă uit în oglindă și nu văd zi de zi același lucru.
Mă uit la cei din jur, la serviciu, pe stradă, acasă, nu văd multe zâmbete.
Dar eu zâmbesc și cu motiv, și din senin de multe ori și o simt cu toată ființa.
***** Cine te-a învățat clipa, și momentul, și să mergi alături de timp? Lângă tine, cu sufletul tău de mână? Cine ți-a lăsat cea mai sinceră, dar și faină impresie despre tine? Sau cea mai reală, deși unele adevăruri sunt greu de acceptat? Cu cine simți sau ai simțit bucuria că ești, cine ți-a lăsat cea mai faină senzație că ești, că sentimentele îți aparțin ție și că ai cui să le dăruiești? Că timpul știe să curgă și pentru tine, că ești aici și acum? Cine e acela sau aceea cu care știi că poți vorbi orice, dar chiar orice, fără să te simți prost? Și prin asta, înțeleg și curajul de a te ridica de jos și a merge mai departe, exact așa cum ești? Am ajuns să-mi pun aceste întrebări citindu-l pe Noica. Dar deja aveam răspunsul. Nu cunosc mare lucru din lumea asta și încă încerc să mă cunosc pe mine. Nu știu marile adevăruri, poate nici pe cel al sufletului meu, cu adevărat, dar știu cine sunt. Nu știu ce-mi aduce viața (sau timpul), dar nici nu vreau. Sunt aici și acum. Dar, cel mai important, NU sunt singură, nici singura (că tot spunea Cioran cum stă treaba cu singurătatea). R., iubitul meu, îți mulțumesc. Ești.
Jamilla!!! *****
Constantin Noica, în "Mathesis sau bucuriile simple" :"Cine a văzut ceva şi n-a orbit? Cine ştie cu adevărat un lucru şi mai poate să-l spună? Cine a întâlnit adevărul, un adevăr oarecare, și n-a fost strivit de el?"
Ziua ta a fost ieri și am fost prinsă cu musafirii și restul. Doar știi! Mă uitam la tine și zâmbeam. Mai mult decât viața și cei dragi, decât lucrurile mici dar plăcute ale vieții, decât timpul cu toți cei dragi, nu mai am ce iubi.
M-ai învățat să am încredere în timp, căci altfel mă vor durea pașii pe drumul vieții.
Acum zâmbesc de două ori și știu.
Sper să pot eu, cândva, să te înconjor cu atâta grijă. Sunt aici și voi fi, nu pentru că trebuie ci pentru că sunt!
Necesitatea acută a sufletului stigmatizat tinzând spre adevărul de dincolo nu mai capătă sens când este o fiinţă care să schimbe ziua pe zile, noaptea pe nopţi şi timpul pe ani mulţi spre veşnicia amintirii împăcând lumea ta cu lumea noastră. Cred în timpul de azi, în imemorialitatea clipei de adineauri când erai acolo şi în prezentul tangibil fără de care nici sufletul nu putea înfiinţa dimineaţa în alte surâsuri. Te-ai dus dincolo de noi în calea îngerilor te-ai dus dincolo de zori printre destine şi acum tu scrii vremea.
Oana Rovența-Micu - "Înger de octombrie".
*****
Dacă am lua clipa prezentului ca atare, nu ne-am mai pierde în cotidian.
Poate că am ști să ne apreciem, să-i apreciem pe cei din jur (sau timpul însuși), să ne bucurăm de viața noastră, așa cum e ea, cu bune și rele, măruntă sau mare în univers.
Mă întreb zi de zi, cum să fac să învăț bucuria clipei prezente, fără să-mi mai fac griji pt mâine sau pt orice altceva. Ideea e că sunt incomensurabil de sensibilă câteodată și totuși crud de răutăcioasă sau realistă alteori. Și aceasta, numai față de propria mea ființă.
Am îndoilei cu privirea la identitatea de sine, dar mai puține îndoieli am față de cine știu că sunt și știu ce simt. Nu mă mai întreb demult cum e să înțelegi din prima versurile unei melodii, să te bucuri d eun auz perfect. Nu aș suporta nici să știu că mă compătimește careva. Nu. Sunt, simt, exist, trăiesc. Punct.
Nu știu ce e mâine, nu vreau să știu. Acum am, acum sunt, acum simt. Și îmi ajunge.
Văd verde și mai vreau. Văd ploaia și simt pe palme timpul. Simt zarea și albastrul, neuitarea. Caut pe cutele ochilor depărtarea. Aud prin ochi și inimă sângele vieții, strig și caut, iarăși caut privirile dincolo de destin. *** Văd sufletu-mi între clipe, căutând nestingherit, mereu căutând, sunete.
