Timpul vindecă, dar timpul mai și crestează destine încrucișate printre străzile altor suflete.
Timpul e marele meu dușman, repet, dar și marele meu prieten. Ambivalența lui mă sperie. Dar tot el îmi aduce curajul și puterea.
Timpul este ipocrit, nu știe să rabde și, cu toate astea, atât de prețios: nu știu când îl pierd sau pentru ce.
Întrebarea e, merită să știu?! Mai bine las cursul vieții de la sine.
JAMILLA!
Chestia e că tocmai timpul e marele șef al vieții noastre de zi cu zi. Și mi-a trebuit o criză, ca să înțeleg.
5 comentarii:
Eu tocmai am ajuns la concluzia ca timpul sta pe loc. Noi trecem prin timp.
timpul trebuie pretuit..
Ipocrit-realist, curaj-frica, putere-slabiciune etc. sunt si acestea influentate de constanta ce ne guverneaza( impreuna cu alti factori) ritmul vietii noastre. Daca tinem cont ca o teorie importanta determina timpul ca relativ, atunci si starile afective si sufletesti sunt relative, nu? Sper ca ai trecut cu bine criza si ai aflat raspunsul.
Silviu
cititi blog-ul intreg, destul de bine
In liceu, la fiecare inceput de an scolar, proful de istorie(Odihneasca-se in pace!) ne dadea tema asta: "Dilatarea si contractarea timpului". Acum stau si ma intreb: Si daca totusi, nu timpul se dilata si se contracta , ci chiar sufletul nostru face asta?
Trimiteți un comentariu