Ploaie

Măi oameni buni, eu iubesc ploaia (uneori îi urăsc ritmicitatea).

Aia măruntă, de te seacă la suflet, de te face să visezi cu ochii deschiși, de știe ce-i în sufletul fiecăruia, de știe să-mi ia visul și să-l ducă spre zări.
Plouă mărunt afară, mocănește (vin de pe terasă, deși încă sunt bolnavă și răcită) și, de când stau la casă, ador să-mi trezesc ludicul din mine într-un mod atât de real și lucid. Bre, e atât de fresh uneori!!!
Mă văd ambivalentă, după cum e ziua sau noaptea, după cum e ora sau secunda, aș face o grămadă într-un timp atât de scurt și, pe de altă parte, aș lenevi întruna.
Ploaia asta miroase atât de verde, atât de curat și a nou început! Vine primăvara, e clar (chiar vine!?)
Ce am să fac cu toată dragostea din mine dacă viața nu-i va finaliza traiectoria?!
Ce am să fac cu dependența mea de viață și lume când, de multe ori, caut insistent o singurătate aparte în vocile fără glas?
Ce am să fac cu ploaia conștiinței mele, pentru orice fleac și pentru străduința ipocriziei mele de a fi complexă într-o lume, deseori atât de simplă?
Ploaia e ploaie afară, picătură cu picătură, sunet pe sufletul meu, pe auzul meu, în palmele mele, antrenându-mi inteligența privirii.
Și totul devine, brusc, mai inteligibil, eu perseverând în dizolvarea valorilor cotidiene îndoielnice, spre a primi provocarea schimbării.
Ploaia e destinația mea către lume.



(ps: foto de pe fireflyforest.net și open.salon.com/blog/ts)