*****
LATER EDIT: De la Isabelle, un copil caută soarele. Zâmbetul. Mama lui strigă.
*****
Cine te-a învățat clipa, și momentul, și să mergi alături de timp? Lângă tine, cu sufletul tău de mână?
Cine ți-a lăsat cea mai sinceră, dar și faină impresie despre tine? Sau cea mai reală, deși unele adevăruri sunt greu de acceptat?
Cu cine simți sau ai simțit bucuria că ești, cine ți-a lăsat cea mai faină senzație că ești, că sentimentele îți aparțin ție și că ai cui să le dăruiești? Că timpul știe să curgă și pentru tine, că ești aici și acum?
Cine e acela sau aceea cu care știi că poți vorbi orice, dar chiar orice, fără să te simți prost? Și prin asta, înțeleg și curajul de a te ridica de jos și a merge mai departe, exact așa cum ești?
Am ajuns să-mi pun aceste întrebări citindu-l pe Noica. Dar deja aveam răspunsul.
Nu cunosc mare lucru din lumea asta și încă încerc să mă cunosc pe mine. Nu știu marile adevăruri, poate nici pe cel al sufletului meu, cu adevărat, dar știu cine sunt. Nu știu ce-mi aduce viața (sau timpul), dar nici nu vreau. Sunt aici și acum. Dar, cel mai important, NU sunt singură, nici singura (că tot spunea Cioran cum stă treaba cu singurătatea).
R., iubitul meu, îți mulțumesc. Ești.
Jamilla!!!
*****
Constantin Noica, în "Mathesis sau bucuriile simple" : "Cine a văzut ceva şi n-a orbit? Cine ştie cu adevărat un lucru şi mai poate să-l spună? Cine a întâlnit adevărul, un adevăr oarecare, și n-a fost strivit de el?"
