LITTLE BLACK DRESS

(articol publicat pe 9 nov. 2010 pe redwind.ro )


Micuța care te scoate din încurcături, mai ales când ai o ocazie și nu ai nimic altceva la îndemână să fii elegantă, finuță și –de ce nu?- sexi. Care te face să zici, uau, chiar pot fi şi eu încântătoare.

Va fi întotdeauna în tendințe. A fost ieri, este azi și va fi și mâine. E nemuritoare, așa cum se zice că ar fi și sufletul. Dar e și pretențioasă. Dacă nu o respecți, îți înfige încrederea într-un cui pe peretele rușinii din gândurile altora.

Este o rochie de seară, de cocktail sau, pur și simplu, balsamul atitudinii când, efectiv, nu știi în ce să te îmbraci, iar ocazia nu este deloc de neglijat. Sau este orice ocazie, pur și simplu. Cu atât mai mult, tu va trebuie să nu uiți să îți iei pe tine inclusiv stilul de a o purta. Este indispensabilă oricărei garderobe, mai devreme sau mai târziu îți va uimi atitudinea și îți va da valoare privirii altora. Îți va pune pe tavă gesturile/privirile cele mai dorite sau te aruncă în cel mai negru coșmar.

Regula ei este simplitatea. Dar această simplitate ascunde cele mai extravagante atitudini. Că o accesorizezi sau nu, micuța rochie neagră îți va reaminti să nu încetezi să te simți importantă mai întâi în proprii ochi. A învăța eleganța nu este a prelua little black dress ca pe propriul guru, dar este a evolua în atitudine și în creșterea self-esteem-ului (stimei de sine). Este despre a lăsa la ușă gândul că nu știi cine ești în acel moment. Ori știi, ori stai acasă.

Little black dress s-a născut în 1920, ca idee, dar a fost definită și performată de Coco Chanel în 1926 (ca obiect vestimentar purtabil în orice moment al zilei) și, în timp, a suferit o serie de transformări, azi existând mii de modele, aplicabile gustului fiecărei femei. Deși în 1960, tinerele preferau varianta scurtă a rochiei, cu timpul s-a accentuat și importanța celei lungi, potrivită –mai ales- pentru așa numitele femme fatale. Eu una, prefer varianta scurtă

Little black dress nu are puține de oferit. Trebuie să știi să o purți, să-ți lași acasă în dulap frustrările corpului și disconfortul emoțional al cotidianului, trebuie să-ți implementezi atitudinea de învingătoare și să nu-ți mai faci griji de ceea ce vor simți&vorbi alții. Trebuie să o privești ca pe o prietenă și ca pe colacul de salvare în situațiile inopinate. Totuși, nu e de glumă cu little black dress. Trebuie să te simți în stare să o porți, nu e pentru cine trăiește gelozia față de viața și scopurile altora, față de aspectul și atitudinea altora, căci vei da clar faliment în proprii ochi şi propria viaţă.

Ca indicator al încrederii în sine (chiar și acolo unde e scăzută) și ca mare punct de referință în eleganța care nu se demodează niciodată, această little black dress este incomparabilă, nu va fi vreodată la fel, poate începe o zi într-un fel și finaliza noaptea în alt fel, reamintindu-ți ție, purtătoarei că, dacă lași superficialitatea la naftalină, vei câștiga foarte mult în gesturile celorlalți și le vei absorbi timpul. Că, dacă eștu tu însăți simplă în gesturi și sentimente, devii complexă în solvabilitatea clipei. Că, dacă te joci cu purtarea acestei little black dress, există probabilitatea să devii victima propriei atitudini. Să dai cu capul de pragul de sus de abia te mai vezi pe urmă.

Dacă nu ești responsabilă pentru ceea ce ești, atunci little black dress nu e de tine. Nu e pentru cine vrea să pară altceva decât este. Îți poate da senzația asumării prezentului, dar îți dă și niște palme peste față, inclusiv în fața unui bărbat.

Sex-appeal-ul este este un must-have pentru oricare dintre noi, femeile, dar și un mesaj subliminal care poate face asocieri între ce exprimi tu ca femeie în acel moment, și între scopul și ocazia respectivă. Stilul ei costă puțin sau mult, în funcție de branduri sau de no-name. Dar sentimentul purtării ei costă al naibii de mult în ochii tăi ca femeie. Poți transmite semnale că ești gata să-ți negociezi plăcerea clipei și responsabilitatea unei conversațșii reușite. Că ești gata să faci impresie și să-ți ascunzi în accesorii felul de a fi, astfel încât să fii descoperită cu uimire de cel/cei pe care vrei să îl/îi impresionezi.

Te ajută la serviciu, la o nuntă, la un prânz, la club, te ajută mereu. Învață așadar, să o respecți, să-I înțelegi unicitatea și să -ți transformi în prietene însăși gândurile cele mai negre. Căci contrastează definitiv cu little black dress. Şi te ajută să nu pleci cu bocanci în picioare, în situaţiile de criză.

Învață să-ți previi eșecul așteptării de la acea ocazie, cu o little black dress. Dar acceptă-i, de asemenea, stilul elegant, căci te va ghida în lumea altor ocazii. Poți arăta bestial și poți crește în tine. Poți fi tu pentru tine, și alta pentru cei din jur. Cu ea nu poți greși, dar tot cu ea poți trece neobservată, dacă uiți s-o scoți în evidență și uiți ce te motivează în lumea personală, căci calea către succes îți rescrie comunicarea în fața plăcerii. A oricărei plăceri, având pe tine o little black dress.

Atenție, nu te uita pe tine în ea, purtând-o nonstop, devii plictisitoare și insolentă, poate chiar arogantă în a asculta punctele de vedere ale altora și a-ți trăi propria viață.

Fii cine ești tu!


Oana Roventa Micu

John Galliano

(* articol publicat pe 19 decembrie 2010 pe redwind.ro )


Lui i se aplică celebra –fashion is obsession– (de pe Fashion Tv), doar că, pentru el, puterea vieții vine din influența limbajului său vestimentar în modă.

Galliano alege mereu altceva în fiecare sezon, față de omologii săi în domeniu. Frapează prin culori puternice, saturate, şi o vigoare a formelor, învățând în permanență jocurile succesului prin marea sa regulă: nu încetează să se joace niciodată. Adept al asimetriilor de orice fel, elaborate prin accentele teatrale, dramatice, în stilul desuet și boem al anilor ’50, își păstrează vizionarismul prin tenta modernă/excentrică. Glamour, street style, urban-chic, playa, theatral, toate le regăsești la el. Și încă mult mai mult de atât.

În majoritatea show-urilor sale, Galliano şi-a demonstrat veleităţile de regizor, actor, jucător de șah în piesa propriei vieți, transmontarea vechilor timpuri prin cele actuale, readucând în prim-plan imaginația și carisma sa, pasiunea pentru vestimentație și trăsăturile a tot ceea ce este feminin. De la jocul de rol cu personajele Charlie Chaplin şi Buster Keaton până la imprimeuri sălbatice, florale, avangardiste, șpoate prea futuriste pentru gusturile celor cafre nu îl înțeleg dar îl aclamă, chiar și numai în secret, JG dă filosofiei sale de viață un accent melodramatic, de neînțeles pentru majoritatea, atrăgând mereu viziuni oculare de impact. Utilizează inclusiv personaje de desen animat în eprimarea viziunilor sale.

JG e genial și vizionar. Inventează roluri unor accesorii destinate cu totul altor chestii. Pălăriile, costumele, jambierele, mustățile, aplicații diverse, machiaj de teatru și multe altele, toate astea contribuie la a evidenția calitatea sa: rezistă în timp și mereu lasă loc de interpretări. Mereu trebuie să citești printre show-urile sale. Te poți trezi cu cravată pe post de brățară, cu jambiere la pantofi sau, simplu, cu fluturi pe post de perucă, pe lângă curele pentru talii cambrate, dar curele atât de stridente, că tocmai aici e frumusețea nelalocul ei.

Juan Carlos Antonio Galliano Guillén este pe jumătate gibraltarain și pe jumătate spaniol. S-a născut în 1960. După ce a absolvit la 24 ani Colegiul de Arta si Design St. Martin din Londra (unde se mutase împreună cu familia sa la 6 ani) cu o colecție inspirată de Revoluția Franceză, își croiește drum către succes și apreciere, întâi printr-un boutique londonez care i-a cumpărat colecția de absolvire, apoi în 1987, 1994, 1995 și 1997 (ultima oară împreună cu Alexander McQueen) a fost desemnat British Designer of The Year. Își mută pasiunea pe scena Parisului din anului 1990, motivat de anumite eșecuri pe scena londoneză. La Paris ajunge în 1995 director artistic al Givenchy (când conglomeratul de lux leader in lume LVMH -Louis Vuitton Möet Hennessey- a ales Galliano, atât pentru Alta Moda cât şi pentru Pret a porter -Haute Couture e Ready to Wear -) apoi al Christian Dior. În 2000, Galliano revoluționează din nou lumea modei cu o colecție – „Clochards” („Vagabonzi”), de o ingeniozitate simplă dar excentrică (sublimă prin sursa inspirației – după propriile declarații, imaginile zilnice din cele 40 de minute de jogging matinal). Din 2001 el devine si responsabilul imaginii parfumurilor Dior iar colectia prezentata in 2007 la Palatul Versailles, creata special pentru aniversarea a 60 de ani de la infiintarea casei de moda Dior, a șocat încă o dată în mod pozitiv prin ținutele, inspirate de operele unor pictori celebri precum Picasso, Renoir, Degas, Goya. Nu mai vorbim de colaborările pentru Evita –cu Madonna în rol principal, sau de colaborarea cu Kylie Minogue, Cate Blanchett, sau chiar lady Dy (a creat o haină “blu marino” pentru Principessa de Galles, care a îmbrăcat-o la deschiderea expoziţiei pentru aniversarea de 50 ani a casei Dior la Metropolitan Museum of Art din New York), Taylor Momsen etc.

Cea mai nouă colecție prezentată la Paris a uimit printr-o notă și mai dramatică, mai ales că machiajul manechinelor a completat imaginea de ansamblu a ținutelor surprinzătoare prin nuanțe stridente, combinații diverse și multă transparență epatând febril. Iar pentru Crăciunul lui 2010, JG a realizat o fantezie subacvatică prin designul bradului de Crăciun pentru hotelul de lux londonez Claridge’s (citându-l, cu — corali roz, cai de mare, anemone și meduze, toate strălucind ca pietrele prețioase și plutind printre frunzele de argint–).


JG e dependent de el însuși, acționând în concordanță cu propriile sale idei și propriul mod de viață. De viață.


Oana Roventa Micu

Apelul unei mame

Pentru gemenele ei. Merita macar sa cititi.

Doamna Daniela Gina Zaharia cere doar o farama de speranta. Nu vrea soarele si luna, cere doar putin cate putin de la cei care pot, care vor, care nu trec prin asa ceva si nici nu si-ar inchipui vreodata cum e sa treci prin asa ceva. Nu cerseste, se lupta.


Sa va auda lumea, doamna!


Curaj, curaj, curaj, nu renuntati!


Jamilla!

Despre pantofi și femei

Eu personal, sunt înnebunită după cei Manolo Blahnik, Christian Louboutin, D-Squared 2și cei din prezentările lui Elie Saab. Dar aceștia sunt moartea portofelului meu actual. Cu toate astea, rămân una din dorințele mele de pe lista cu –lucruri de obținut/realizat/făcut până mor—(măcar o pereche!). Ador și branduri autohtone cum ar fi Sepala, numai după Mihai Albu nu mă prea omor (până la umră, fiecare cu gusturile lui).

Pantofii Blahnik și Louboutin sunt scumpi ca naiba, dar efervescenți și ridică psihicul unei femei instantaneu. Ajungi să-i dorești , să-I visezi, la fel cum nu poți sta fără dragoste, sex, mâncare, apă. Indispensabilitatea lor te face să respiri rapid sau să te moleșești de tot, fără să-ți pese de repercursiuni. Ajungi să-i lași să-ți controleze în mod direct sufletul, stilul, acțiunile. Dacă sunt incomozi dar mori , efectiv, fără ei, ei bine, acești ei te vor trimite direct în agresivitate greșit înțeleasă și în frustrare. Te vor mânca de vie într-o seară în care poți fi superbă, dar țâfnoasă și irascibilă. O dai în bară și nu mai poți repara nici măcar lacrimile de după. Dacă sunt comozi, dar tot cu toc (mai rar comozi), te energizează psihic, ai vrea să vezi lucrurile dintr-o perspectivă nouă (deși parcă tot îți lipsește ceva) însă îndrăznești de-a binelea să acționezi, să-ți susții ideile în modul acela de –fii Zoe, bărbată—oriunde ai fi. Și asta face să-ți cadă barbații la picioare, să te mănânce d evie femeile (în gândurile lor pecuniare și în victimizare).

Pantofii cu toc avantajează orice femeie, camuflează nesiguranța de sine prin atitudinea “cu tupeu înainte” , validează încrederea de sine nu numai prin aspectul lor, ci și prin senzația pe care o ai când îi porți. Te cunoști prin ei dar devii fericita altora, numai a ta nu. Mai ales dacă ești înnebunită după ei și nu ți-ai luat ce ai visat. Dacă tu îți corelezi atitudinea prin pantofii pe care îi porți, ajungi într-un lanț al slăbiciunilor. Devii sclava presupunerilor exterioare și a privirilor, îți asociezi inconștient modul de a negocia (cu viața și situațiile întâlnite, cu oamenii în general), cu motivele lipsei de autenticitate prin care îți refuzi autocunoașterea și asumarea de sine, dar îți bazezi succesele pe tranziția schimbării în gesturi și gândire.

Pantofii cu tocuri nu există fără femei , dar nici femeia nu există fără pantofi de toate felurile, în general. Pantofii îți pun întotdeauna sub semnul întrebarii limitele stabilite de alții, pentru că faci sacrificii ca să-i ai (cheltuieli mari, de cele mai multe ori haotice, sănătatea, coloana vertebrală ș.a.), dar tot îi iubești, îi adori, îi vrei ca pe ultima viață. Fără pantofi am fi tot femei,însă făcând parte din alt șir de dependențe, de toate felurile, deci parcă tot aici e mai bine să te aciuezi.
Femeia e sclava lumii și a lucrurilor. Eu sunt sclava pantofilor.

Pantofii perfecți pentru gustul fiecărei femei în parte, o fac să-și dezvolte o multitudine de sentimente ascunse până atunci. Dacă nu îi ai, devii geloasă – nici nu există comparație cu gelozia din dragoste, că tot dragoste e și asta, nu?--, înveți să te compari, înnebunești, vrei să faci tot posibilul pentru ei. Astfel că ei (pantofii, nu numai bărbații) devin o formă de posesivitate care îți acaparează viața și sufletul. Dacă îi ai, vrei tot mai mulți, pe principiul ca dacă poți, de ce nu? Cu sute, cu mii, dar să îi ai, să-i variezi, astfel că a-i colecționa devine pentru tine ori o amăgire, ori o împlinire. Gelozia se transformă în carismă, purtarea lor devine insesizabil de șarmantă, ochii tăi capătă străluciri de care nici nu știai până atunci.

La femme fatale este poziția către care accezi, sau poziția de care fugi. Oricum ai da-o, ei, pantofii, pot declanșa războaie intrinseci și crize de personalitate, pot soluționa gestionarea atitutdinilor comportamentale eronate pentru alții, pot limita o femei la modă și lucruri superficiale sau o pot urma în visul ei de a face carieră cu propria pasiune, propriul hobby. Ce femeie nu ar fi în stare să facă dragoste cu timpul însuși, cu mesajele subliminale ale atitutdinilor purtătoare de pantofi cu toc trecând peste ce e mic și infim, ridicând-o pe ea deasupra ?! Ce femeie nu și-ar băga sub radiografia altor priviri pantofii preferați, numai pentru a învăța jongleria mentală într-un echilibru dramatic?!

O mie și una de modele de pantofi pentru o mie și una de femei. O mie și una de influențe pentru o mie și una de dorințe ale unei femei (cine vede colecția de toamnă/iarnă 2010 a lui Manolo Blahnik ori turbează, ori zâmbește resemnată, așa ca mine). Obstacolul întâmpinat cu perechea de pantofi potrivită în picioare, devine o evoluție favorabilă a zilei de mâine.
Nu aș zice nu nici la o pereche de pantofi Steve Madden, Baby Phat, Marc Jacobs, Elie Tahari, Enzo Angiolini, Michael Kors sau Corso Como . Și nici nu mă frustrez că nu pot să-i am, îmi găsesc împlinirea și satisfacția în alte modele, mai accesibile, brand sau no-name, dar nu mai puțin pretențioase, pompoase, excentrice.

Gustul meu, în general, se axează pe cei cu platformă, gangster/oxford, stiletto și casual. Mă îndrăgostesc și de o pereche de UGG dacă văd, numai să nu fie negre/maron. Nu mă văd în adidași/teneși decât în situații cotidiene și la sala de sport. Ocaziile presupun întotdeauna și ocazii de pantofi (a nu se înțelege chilipiruri). Sunt consștientă că intru pe teren minat, gândind că nu aș putea trăi fără pantofi mortal de faini, cu toc înaaaaalt, dar e terenul meu, al unei femei, al felului meu de a fi. Mi-l asum cu dragă inimă și cu inconștiența freneziei consumate în dragoste.
Dintre pantofii stilletto, casual, toc mic, toc mare, bot rotund, bot ascuțit, pumps, peep-toe, sling backs, platforme, mary jane’s, t-bars, oxford, espadrile, wedges, balerini, skimmers, care sunt cei pe care i-ai primi imediat în viața și picioarele tale!?

Oana RM / Jamilla

La coafor

Coaforul este locul unde cultura urbană, bârfele, trend-urile și stima de sine a fiecărei femei coexistă în competiție cu imaginea. Nu mă extind acum să discutăm de beautycente-uri, unde ai de toate, de la coafor până la cosmetică, dermatologie, masaj etc. Vorbim de raportul dorință/acțiune/așteptare/rezultat în ceea ce privește părul/stima de sine și de pasivitatea noastră în majoritatea domeniilor cotidiene, unde nu prindem aceeași viteză de a ne schimba pozitiv, cum o facem la coafor.

Coaforul este locul care declanșează mari dileme existențiale feminine, determinând creșterea eficacității unei conversații pe post de receptor al stimulilor vestimentari, masculini, fashion-iști, cosmetizați într-o nouă imagine. Stima de sine crește direct proporțional cu lookul schimbat și garantează un climat emoțional cald, purtător de pasiuni pe culmile plăcerii. Aduce și neajunsuri, dar fiecare pasăre pe limba ei piere, nu?!

Coaforul a devenit locul în care gelozia simțului se pliază pe legea atracției. Acolo nu contează mai nimic, decât că vrei și dorești, că aștepți, că vorbești, că asculți etc. Așteptarea schimbării este incitantă și vie, dar și anxioasă, că nu știi ce rezultat primești. Atingerea și bibilitul părului devine ritual de cosmetizare inclusiv a gândurilor și așteptărilor noastre conforme sau nu, cu realitatea. Dorința de schimbare devine acolo atât de răvășitoare, încât velația ulterioară rezultatului imaginii rcapătă înclinații spre posesia a tot ce aștepți, inclusiv de la cei din jur. Dar în viața de afară, cum ar fi să conteze totul la fel de mult!?

Ca femeie, merg la coafor. Când timpul, banul și, mai ales, gusturile personale îmi permit. Experiența și nevoia m-au învățat să mă vopsesc singură, șuvițez, tund etc. Mai dau și erori, dar se corectează fără probleme existențiale și crize de plâns isteric. Merg la coafor mai ales când am chef de păr drept, întins cu placa sau cu peria, de filat vârfurile etc, cu din astea nu am eu răbdare iar mama natură m-a dotat cu un păr ondulat și vrăjmaș intemperiilor externe cosmetizante.

Constat că a merge la coafor este pentru o femeie, mai mult decât plăcut sau mai mult decât traumatizant, depinde de la caz la caz, de la persoană la persoană, de raportul dintre dorință, efect și rezultat și, mai ales de eficacitate și așteptare.

Multe dintre marile saloane au eficacitate, performanță , stil, ambient plăcut, personal supracalificat, dar câteva au și atitudine care tremură pe scara Richter a nervilor, mai ceva ca lava vulcanică atunci când erupe Eyjafjallajokull (pentru cine nu știe, e vulcanul din Islanda care a blocat destul de recent traficul aerian în multe zone) dacă îndrăznești să le contești valoarea. Și nici nu justifică raportul preț / rezultat / calitate. Sunt și excepții, eu evidențiez o părere la modul general.

Coaforul, în raport cu schimbările societății, devine imaginea majorității femeilor, un mediu în care cuvântul circulă mai mult decât liber și afli marile soluții, multe neștiute/nerealizate până atunci. Te pomenești până și cu noutățile care survin pe bandă rulantă, încât (in)suficiența emoțională capătă aportul caloric pentru dezvoltare și se descarcă în mii de gesturi, atitudini, bârfe, culori ale vopselei, mișcările coafezelor, agitația sau calmul clientelor… ce ne-am face fără potențialul clipe relevat de statul la coafor, pe scaunul acela, atunci când ne trec o mie și una de gânduri prin cap, când imaginea pe care o așteptăm cu nerăbdare devine mai relevantă decât o mie și una de alte gesturi făcute la momentul potrivit!? Ce ne-am face, noi, femeile, fără energia a ceea ce vizualizezi hulpav, atunci când munca este finalizată și abia aștepți studiul intensiv în oglindă? și totul, pentru a ne simți mai bine. De ce nu ne simțim întotdeauna mai bine atunci când ne îmbrățișează părinții sua iubitul, când obținem ceva ce ne-am dorit (a doua zi uităm!), când facem ce ne-am dorit, când primim romantismul sau gesturile așteptate etc etc?

Dacă am fi așa de nerăbdătoare și în viață, atât de pornite să facem o schimbare prosocială și asertivă față de propriul sine și cei din jur, exact la fel cum suntem pornite să mergem la coafor să arătăm bine, indiferent din ce motiv (schimbare de look, coafura pt ocazie, impresionat partener sau, pur și simplu, aranjare cotidiană), oare cum am fi?

Ar fi viața noastră ca femei, mai bună? Eu zic că da. Păcat că imaginea tinde să fie totul în lumea optimizării de sine.

Oana RM. / Jamilla

Pierderea cuiva drag

Pierderea cuiva drag este Golgota fiecăruia dintre noi. Este cel mai negru punct și cel mai urât coșmar. Abia atunci înveți să alegi uitare/iertarea/valorizarea. Toate chestiile importante de pînă atunci devin apă chioară. Prezentul devine infern.


Tot aud deseori în stânga și dreapta mea (de la prietene, cunoștințe, colege, partenere de conversașie pe forumuri sau blog etc) despre drame personale, pierderi tragice personale sau ale partenerilor, îndoieli și neputință, clacare și resemnare, ori –pur și simplu- mers mai departe. Am trecut prin asta, în mod indirect dar repetat și, oricum ai da-o, suferința poate da adevărate lecții de comunicare. Ea nu caută, ea alege direct.


Nu există să uiți, nu întotdeauna. Nu uiți, poate arunci în timp, într-un colț al minții. Nu merge întotdeauna faza cu timpul, că vindecă. La mine a mers când mi-am pierdut bunicile, dar probabil e o amăgire căci, dacă stau bine să mă gândesc, mă umflă și acum plânsul când dau de dor și de raftul cu amintiri din dulapul minții.


Mă întreba ieri o amică, ,,Ce mă fac, Oana!?”. Nu există un răspuns și o acțiune standard, cred eu. Am început, evident, să o încurajez din tot sufletul meu (și chiar credeam, cred, ce i-am spus!). Dar, oprindu-mă o clipă, constatam amar că totul era vorbărie goală în acel moment.


Nu ai cum, pur și simplu nu ai cum să faci pe cineva să treacă peste, eventual să-l faci să se simtă o idee mai bine. Dar ai cum să-l faci să se descarce, lăsând calea să-și spună tot oful, toată implicarea emoțională și jalea de necuprins. Cuvintele pot face mult bine. Dar tot cuvintele lasă cele mai mari urme, căci reamintesc întruna durerea. Tăcerea, nici ea nu e mai prejos. Poate limita o durere sau o poate amplifica. Tăcerea e totul în marile momente.


Atunci când ești persoană direct/indirect implicată în durere (prin pierderea cuiva propriu drag sau prin pierderea cuiva drag pentru altcineva foarte drag ție), nu poți găsi un model de comunicare eficient pentru durerea ta sau pentru durerea lui/ei. Poți doar să te desfășori, să apelezi la cineva, face to face sau pe net, poți să stai alături de ceilalți dragi. Să-l lași/s-o lași să se desfășoare, să-și aleagă tăcerea și ușile închise, tu doar fiind acolo. Simplu și, paradoxal prin acțiune, îți este și ție extrem de greu. Tu, ca persoană indirect legată, suferi în tăcere, de suferința și durerea lui/ei. Înveți că sufletul și mintea, ca două lucruri distincte, nu mai coexistă împreună în astfel de situații. Înveți că ești total neputincios, poați doar să fii și atât. Dragostea face enorm de mult bine, dar tot dragostea poate doborî.


Înveți că problema lui/ei nu poate deveni a ta, oricât ți-ai dori să găsești o cale. Înveți amar cât de greu e doar să fii lângă cineva. Nu e vorba de sacrificarea propriului timp, ci de durerea de a ști durerea lui, de a ști și că vei trece și tu, la un moment dat, prin asta. În acest caz, uitarea nu mai devine victima trecutului, ci o cale de mijloc printre durerea și negativismul asociate acceptării realității, asociate unei resemnări fără seamăn. Mângâierea și îmbrățișarea, ca arme prezente, devin uneori, cel mai bun aliat. Alteori, contra timpului.


Din păcate, de cele mai multe ori, persoana direct implicată simte nevoia singurătății.
La dureri nu e ca și la marile bucurii, durerile ți le ții pentru și cu tine, cum spuneau amrii filosofi. Aici, ușile închise nasc un spațiu propriu care vindecă numai speculativ. Aici nu există ferestre deschise. Aici chiar e sfârșitul lumii, până te vei trezi într-o zi și te vei simți mai liniștită. Numai tu ai răspunsul lor în timp și calea de a le parcurge în propriul fel. Devii mai atașată de trecut și de toate amintirile, mai puțin implicată în viitor. Aici ar putea surveni rolul nostru, al celor din jur. Dar asta doar dacă tu ești pregătită să ne lași, să îi lași pe cei din jur lângă tine.


Da, știu, este al dracului de greu. Simți că tot rostul de ți-l știai nu mai e al tău și, mai presus de orice, nu știi cum să mergi mai departe fără acea persoană. Nu că nu ți-ai fi pus problema ci, pur și simplu, nu știi. Senzația durerii animă senzația inimii că bate fără rost în acel moment. Toată lumea din jur ți se pare că te tratează ca pe un clișeu. Întoarcerea la propriul timp și fuga de prezent dă naștere la scenarii ireale, dar și la revelarea unui curaj/unei puteri nebănuite în suflet. Nici nu știai că poți fii atât de puternică, de curajoasă. Clișeul “ nu ești singură“ dintr-odată nu mai pare atât de gol. Realizezi în propria manieră cum bagajul emoțional ți se duce de-a valma, cu tot cu un suport real și viu în fața ta. Dar mai realizezi și că începe un nou drum, în care trebuie și simți că vrei să fii mai puternică, pentru că numai tu poți face asta pentru tine.


Ești singura/singurul care deține cheia. Pentru că da, ai pentru cine și ce trăi mai departe, chit că o faci în memoria acelei persoane sau pur și simplu, pentru tine, respectându-ți propria rezistență interioară și propria existență. Generarea de lacrimi devine generare de emoții și descărcare. Ceilalți oameni dragi îți sunt aici, acum. Așteptarea dureroasă pentru tine este izbăvirea de durere pentru alții. Pentru persoana pierdută și pentru trecutul tău. Plângi, plângi, scoate tot afară. Alegi astfel, să fii tot TU, nu mai ușoară, ci mai împăcată cu tine și cu noul viitor.


Lasă-I pe ceilalți dragi aproape. În felul lor, așa cum știu ei. Nu este apropiere goală. Este esența faptului că sunt acolo, cu și pentru tine. Fără “dacă aș putea da timpul înapoi/poate dacă eram așa/acționam așa “, căci intri în lanțul slăbiciunilor. Ai făcut tot ce puteai, din toata ființa ta, nu ai de ce să te mai învinovățești. Culpabilizarea nu scoate la lumină emoția vindicativă a durerii, o accentuează. Poți fi tot TU în continuare, în alt mod. Nu ești experiment social, ești un om! Privește, o clipă, în jur. Mulți dintre ceilalți apropiați sunt prea aproape ca să-i vezi.


Numai tu, numai voi știți propriul răspuns, propria cale. Curaj, din toată inima. Liniștea vine în timp, sper eu.


Draga mea, CURAJ. Fetele sunt langa tine.

Jamilla

Dependența de cumpărături

În adevărata ei implicație, adevărata dependență de cumpărături se numește oniomanie (beac, ce cuvând nasol).

Vreau să fac o diferență: astăzi vorbimde dependența de cumpărături ca pasiune, ca factor de binedispunere, de poftă de viață, de dorință de nou, de chef de umblat, de căutat tot ce e trendy pt tine, de înveselit stima de sine, de uimit bărbații și propriul nostru ego, de petrecut timpul, ș.a. Nu vorbim de sensul ei ca boală, de oniomanie, de implicațiile psihice și de adicția în sine care distruge vieți la propriu, cum distrug și alte adicții.

Majoritatea dintre noi fetele, ne simțim mult mai bine când face,m o grămadă de cumpărături. Eu una, sunt disperată după shopping. Dar mă controlez actualmente, în sensul că nu-mi pot ucide portofelul de fiecare dată când am chef (așa cum o făceam cu bucurie sadică înainte) deoarece astăzi, am (ca să nu zic alte priorități) niște responsabilități și griji pe cap, suntem doi (deeeeh, uneori mă mai mănâncă palmele și o tulesc la cumpărături dacă am bănuți în plus), plus că facturile, stomacul șli casa nu stau după cheful meu de cumpărături. Și mai sunt și bugetară. Și mă simt și responsabilă de cei din jurul meu. Și d emunca lor, și de a mea. Ca atare, mă controlez. Nu-mi mai proiectez întotdeauna neliniștile, agitația și dorința de a-mi mai lua câte ceva asupra cotidianului, nu mă mai mint. Doar mă amăgesc în cazuri de criză, apoi îmi recunosc amăgirea  Și apoi, îi trag un șut cât colo, că trebuie.

Am observat o chestie. Mă bucuram îngrozitor de tare când îmi luam nu știu ce, deși mai aveam acasă asemenea, sau când veneam acasă după cumpărături. Dar! Dar după o oră mi se întâmpla să mă simt vinovată, mă năucea o senzație de –vai, cât de nesimțită pot fi, alții nu au nimic, ai mei se chinuie cu grijile zilnice, eu uite ce fac--. Îmi proiectam asupa ego-ului o întreagă bătălie. Până a doua zi traversam etape tranzitorii între regrete și bucurie, între spaimă, sentimente de culpabilitate și poftă deviață și tot așa. Îmi scoteam la lumină partea întunecată. De a doua zi depășeam faza.

Nu sunt compulsivă, dar mă cred mai atractivă când intru în faza de cumpărături. Văd ceea ce sunt eu, dar vreau mai mult. Întotdeauna voi dori mai mult, căci, dincolo de natura umană, e natura bărbatului și a lumii întregi din jur. Responsabilitatea mea ca om variază mult de responsbailitatea mea ca femeie rătăcind printre căile succesului și insuccesului personal. Fac cu ochii ca girofarul când văd ce îmi place și, mai așles, când pot să-mi cumpăr. Când nu pot, sufăr (arăt sau nu, depinde de situație), mă oftic, fac ca trenul prin casă, fără ca ceilalți să înțeleagă de ce, apoi mă calmez subit. Mă fură dragostea soțului, cotidianul, alte pasiuni.

Nu am cunoscut oniomani/oniomane. M-am gândit deseori, și eu mă încadrez aici?! Sunt cumpărătoare înverșunată, cunoscuții pot să vă spună clar. Declanșez crize de frustrare intrinsecă atunci când realizez posibilitatea de a cumpăra acum și aici. Limbajul ochilor stabilește clar, regulile jocului, căci ochiul vede, mintea și inima vor. Însă nu sunt angajată în lumea disperării. Niciodată nu mi-am cheltuit banii de rate la bancă sau cei de mâncare. Cheltuiam absolut totul în afară de aceștia. Eram cumpătată aici, și necumpătată în grija unui ban de buzunar, că plângeam a doua zi după ieșiri în oraș. Că deh, dacă am cumpărat atâtea, trebuia să le și scot în lume, nu?! Și, ca să fac diferența de oniomani, eu nu am haine cu etichetele de cumpărături pe ele în dulap. Nu devin depresivă că-mi iau prea multe, doar mă încearcă acel sentiment de vină pe care îl depășesc a doua zi.

Aveam într-o vreme haine cu etichete pe ele în dulap, când îmi luasem prea multe, dar de când cu viața în 2 și cu prioritățile stabilizate, am reușit să le port pe toate, bașca să le variez zilnic, de mă mir și acum câte haine și lucruri și tot felul de chestii am. Sunt moartă după haine. Un bărbat nu înțelege întotdeauna că o femeie nu se poate îmbrăca des de 2 ori la fel. Și că noi, femeila, apreciem o chetsie la adevărata ei valoare, vedem tot felul de calități. Sunt moartă după cosmetice, accesorii, încălțăminte, obiecte de decorațiuni, după cărți de lecturat, după chetsii de bucătărie și câte și mai câte. Cred că după lumea întreagă!!! Dar, prin toate astea, înțeleg să negociez cu lumea ăntreagă, cu propriul meu aspect exterior, cu bucuria mea dar și a bărbatului de lângă mine când sunt mereu aranjată, pusă la punct etc. Sunt agresivă cu tendința de neîngrijire a propriei persoane, extrem de critică atunci când o văd la atele (care își permit să facă ceva pentru ele dar nu o fac!), sunt dificilă inclusiv cu propria mea persoană . Căci, dacă vreau să fiu fericită și în alte aspecte, muțumită de mine însămi, numai eu îmi pot crea propria lume ideală, printre cumpărături.

Tiparele comportamentale implică mereu soluții d eieșire din crize de viață și situație. Eu, la cumpărături personale (pt mine însămi, nu pt casă etc), analizez rar situația. Îmi urmez instinctul, așa cum își urmează un vânător prada. Devin uneori, depresivă dacă trece o perioadă mare de timp și nu ajung la cumpărături. Sunt învățată nu neapărat să fiu în trendy mereu, fashion-victim, ci să fiu mereu aranjată, accesorizată, pusă la punct, inclusiv cu noutățile și cu gândul că nu întotdeauna cele mai bune lucruri sunt gratuite.

Cele mai bune lucruri se obțin greu!!!!

Jamilla / Oana ROVENTA MICU!

(art.publicat și pe redwind.ro)

Blonde vs brunete

Zice s-ar că majoritatea bărbaților preferă femeile blonde. Nu mai zic de sânii mari aferenți și fundul boboc, gen Kim Kardashian (doar că ea-i brunetă!).

Literatura de specialitate, marile reviste, diverse studii medicale și câte și mai câte au arătat, în timp, preferința bărbaților pentru femeile blonde. Se mai spune, din punct de vedere științific, că femeile blonde au o cantitate de progesteron mai mare decât brunetele, acest hormon feminin fiind extrem de important in capacitatea femeii de a fi fertilă. Istoria ne spune și ea că blondul, culoarea părului care înnebunește hormonii masculini, este asociată nu numai cu fertilitatea, ci și cu seducția, puterea feminină. Teoria evoluției sugerează ca omul neandertalianar fi preferat blondele. Peter Frost, un antropolog canadian, susține că bărbații preistorici nu aveau o viață lungă și înclinau să aleagă mai degrabă femeile blonde, acestea ieșind în evidență. Ce-i frumos, și lui Dumnezeu îi place!

Se mai zice că blondele au capacitatea genetică de a avea sâni mari mai mult decât brunetele. Ca atare, sunt mai preferate la pat, decât brunetele. Și când mă gândesc și la potența financiară a bărbaților care le stau alături, iese ditai industria silicoanelor! Dar și uraganul Katrina în portofelele lor! Că blondele sunt mai ușor de agățat.La partea intelectuală mă abțin să comentez, cunosc și brunete dotate foarte slab, intelectual vorbind. Slavă Domnului, pe lumea asta avem loc toți! Norma Jeane Mortenson, ulterior Baker, ulterior Marilyn Monroe a fost întâi brunetă. A devenit blondă și, ca atare, imaginea marilor tehnici de seducție feminină. Ea spunea că parfumul o îmbracă. Ea avea diamantul drept cel mai bun prieten. Fashion-icon pentru lumea întreagă, Golgotă pentru propriul ei destin. Madonna e blondă. Kim Kardashian e brunetă. Jaqueline Onassis a fost brunetă. La fel și Angelina Jolie, tot brunetă.

Dar știți vorba aia, oamenii confruntați cu stereotipuri, mai ales cele legate de femei, probabil le asimilează în mod inconștient, nemailuând în seamă tendințele societale , ci doar trend-urile și hormonii. De brunete se spune că sunt mai cerebrale, au tendința să fie mai plinuțe (așa o fi universal vorbind?!). Cum tenul deschis si părul blond natural sint caracteristici rare, brunetele devin majoritare și dominante, utilizându-și caracteristicile instinctuale mult mai bine în viața reală. Nu vorbim aici de IQ-ul blondelor vs brunete, căci cunosc blonde (natural) extraordinar de deștepte, nu numai brunete extraordinar de deștepte. Dar cunosc și brunete pe care, dacă le auzi vorbind, spui clar –asta-I o tută!!--.

Cică brunetele ăși doresc mai mult copii. Emană forță și personalitate, sunt mai cu vino-ncoa la sex appeal, datorită naturaleții neforțate. La ele alintul înseamnă raționalizarea clipei. Au putința de a transforma energia vizuală negativă într-una pozitivă. Zâmbesc altfel. Se tem și ele de lume, dar nu se agață de propria lume prin seducție ci prin pasiuni colaterale și forța gândirii. Respingerea pentru ele e un pas înainte. Așa o fi!? Cert e că brunetele sunt glamour și încrezătoare. Cert mai e și că, orice ar fi, blondă sau brunetă, o femeie trebuie să fie genul bărbatului căruia se adresează și între ei trebuie să fie ceva. Sclipirea, scânteia, un zâmbet, orice. Da,. Culoarea părului o fi dominantă vizual dar, inconștient, chimia corpului face legea.

Eu sunt brunetă. Blondă am fost doar vopsită. Am revenit la nuanțele mele de brunetă, deoarece dăpdeam senzația că afară era vopsit gardul și înăuntru leopardul (prea mă lua lumea de blondă la creieri pentru că, cică, aș fi deja frumoasă și ajunsesem să mă tem pentru siguranța de sine în privința intelectului. Trebuia să redevin stăpână pe mine, nu să îmi alung personalitatea din integritatea ei).

Ce ziceți?

Oana Rovența-Micu/ Jamilla

(art.publicat și pe redwind.ro)

Femeia și aventurile

Unele femei trăiesc numai cu gustul aventurii. Nu aventura de orice fel, gen o călătorie în locuri exotice, ci aventuri sexuale. Altele își doresc s-o facă măcar o dată în viață, să vadă cum e, căci gustul incitant al gândului în sine bate, probabil, rațiunea cotidianului plictisitor. Love affairs sunt doar pentru marile vedete, marii afaceriști, femeile versate ori –prestatoare în domeniu-- care știu exact la ce se așteaptă sau ce își doresc.

Aventura este înțeleasă ca schimb de plăcere sexuală, timp de o noapte sau de două-trei, fără niciun fel de implicație morală sau de obligații și aduce cu sine avantaje, dezavantaje, disconfort emoțional sau, dimpotrivă, pasiune și energie întreținute de conștiința nopților scurte. Depinde de la femeie la femeie, de stilul educațional de care a avut parte sau de influența mediului de viață.

Unele femei singure nu își doresc aventuri sau nu au avut niciodată. Pentru ele, fără vină și greșeli, totul ar fi mai ușor și nua r fi nevoite să înfrunte propria realitate, dar nici așa nu este simplu, căci vor visa la ceva incitant sau vor căuta evadarea în alte chestii.

Avantajele sunt pentru femeile ieșite din relații lungi, cu despărțiri amiabile sau mai puțin amiabile, care au nevoie de o evadare sexuală sau de plăcere/relaxare fizică, pur și simplu, fără să se gândească la nimeni și nimic. De distracție și atât. Sau sunt pentru tinerele care doar așa trăiesc. Ori sunt avantaje scurte, de moment și se merge pe carpe diem (trăiește clipa), repetând însă, nopțile. Sunt și pentru fetele singure dar cu carieră pe forțele proprii, care pur și simplu nu au cheful/timpul necesar pentru implicații/complicații. Și atunci își iau plăcerea și singurătatea și o impărtășesc preț de o noapte. Aventurile sunt avantaje simple inclusiv pentru oricine e singur (sau nu… deși aici pot interveni consecințe dezastruoasecu victime colaterale, pentru viețile celor implicați), dacă le privești ca situație simplă, cu puține complicații sau chiar fără ele. Aventura nu ține de dezvoltare personală și de evoluție spirituală. Ea ține doar de fizic și de distracție, privită ca o activitate de sex sportiv. Riscurile pot fi minime sau maxime, de la situație la situație și de la caz la caz (ca orice lucru în viață sau ca orice situație cu 2 fețe, sunt și femei implicate în relații, care ajung să aibă aventuri din varii motive subiectul ăsta e prea complex să-l dezvoltăm acum). Pentru femeile singure, riscurile sunt minime și cu efecte considerate sănătoase. Un alt avantaj poate fi puterea și controlul propriului prezent și al propriei alegeri de a-ți petrece noaptea și de ați asuma un zâmbet nou, dimineața. Cu condiția, probabil, să nu-l mai revezi, ca să ai la ce visa sau ce povesti nepoților.

Dezavantajele unei aventuri, sunt că femeile care visează la o aventură (ca în filme chiar, deși sună răsuflat), indiferent dacă sunt implicate în relații sau nu, ajung să aibă așteptări prea mari și să ceară promisiuni timpului celorlalți. Părerea mea. Pentru că dezamagirea de a doua zi dimineață poate fi frustrantă, căci noaptea a trecut prea repede sau senzația de a doua zi nu e cea așteptată, când patul rămâne gol și femeia se simte părăsită. Iar gustul amar nu ți-l poți îndulci, cred, cu niciun fel de zahăr, indiferent că e gestul prietenei sau al cuiva drag, ori niște cumpărături sua o afacere de succes. Sau experiența în sine nu a fost așa cum trebuia, ori incompatibilitatea fizică a survenit rapid. Am văzut și eu Sex and the City, dar nu putem compara România cu SUA, și nici influențele exterioare ale prejudecăților existente, ori mijloacele de adaptare la viața în sine. Aventura nu este privită întotdeauna ca o distracție asumată de sine în România (nu vorbim aici de cercurile mondene cu altfel de experiență și altfel de mijloace financiare/ provocări ale clipei), ci este mai mult ascunsă. Pretențiile unei femei cer rezultate pe măsură. Efectele pot fi dezastruoase, tot pe măsură. Un dezavantaj ar mai fi și că, dacă nu te protejezi sau nu cunoști persoana în cauză suficient, te riști cu BTS.

O regulă a aventurilor, în literatura de specialitate, e că femeile nu trebuie să-și introducă partenerul de nopți pasionale (și atât!) în cercul obișnuit de prieteni. Dar ce te faci cu obișnuința în sine?! Cunosc asemenea cazuri iar prietenele în cauză nu au uitat prea rapid experiența în sine. Dar nici nu au mai repetat-o. Îmi povesteau detașate despre aventură dar ceva mă face să cred că au dat vrabia din mână pe cioara de pe gard. Nu s-au simțit jenate sau vinovate ci, pur și simplu, goale și, ca să citez pe una din ele, --nu mă simt nici măcar rănită, am doar un gust amar, mă simt ciudat, exact cine nu sunt--. Cunosc și un caz fericit, a avut o aventură mișto, nu l-a mai văzut niciodată, au știut fiecare ce a vrut de la celălalt și acum noi două râdem de detalii și de ceea ce-și mai amintește. Alt dezavantaj poate fi că intimitatea nu este de natura unei apropieri reale, căci nu poate fi vorba să rămâi prietenă cu aventurierul tău sau să ai parte de momente intime așa cum poți avea numai alături de cineva într-o cursă pe termen lung. Pasiunea e bună pe moment probabil, căci –ca la orice lucru sau ca la orice situație din viață—pe termen lung poate surveni monotonia și plictisul. Nu elti mai deschisă ântr-io aventură ci doar cauți necunoscutul care te atrage iremediabil sau care îți trăsnește niște palme neașteptate.

Stimularea emoțională a aventurii procesează experiența prezentului și a plăcerii, dar nu oferă garanții de păstrare în timp. Pe de altă parte, poate fi o evadare din cotidian care poate detensiona și mințile cele mai strălucite. Sunt oameni și oameni, cazuri si cazuri, fel de fel de situații.

Mai important ca orice, femeile știu că nu își pot permite să-și piardă demnitatea. Au dreptul să aleagă o aventură sau au dreptul s-o refuze. Important e să fie pe placul lor, să nu se simtă vinovate, să-și asume experiența și să treacă, pur și simplu, mai departe.

Orice ar alege, totul e să-și asume inclusiv senzațiile de după, nu numai căutarea timpului pierdut.

Jamilla!

(art.publicat și pe redwind.ro)

Despre foste

Nu vorbim de conceptul de fostă. Ci numai de cele care insistă, și insistă, și găsesc fel și fel de motive să caute/să mențină legătura cu foștii, mai ales în miez de noapte și pe ascunse. După mult timp, inclusiv după ani de zile. Deși au alți iubiți, alte trasee de viață. Dar țin legătura obsesiv cu foștii, cu familiile lor, cu visele foștilor. Și, mai ales ziua, când ele zâmbesc în față actualelor foștilor lor, cu cea mai inocentă detașare.

Fostele astea sunt coșmaruri și terori pentru actualele. Indiferent că vorbim de terori nocturne, inexistente au ba, ele există. Devin anxietate și frustrare pt actuale, inclusiv unde nu e cazul. Bine, aici e discutabil oricum, sunt cazuri și cazuri.

În general vorbind, însă, eu rămân la ideea de GRRRR!!! față de fostele care nu lasă în pace! Aud deseori în jur, am pățit și eu, ohohoo1 Dar eu fac parte dintre fericitele care nu (mai) au de ce să se teamă. Sufletul și siguranța de sine știe de ce! Însă mi-a rămas gărgăunele pe creier, unul mare și negru ca dracul gol. Ghearele mele stau la naftalină și probabil or să mucegăiască. Dar sunt pregătite de atac, dacă mi se dă ocazia.

Fostele insistente sunt destinabile acelor oameni care își ratează marile iubiri, doar pe principiul satisfacției sexuale inconștiente la acel moment. Că, deh, dacă sunteți/vă credeți tauri (bașca, aveți nevoie de confirmare/statuare), apoi suportați consecințele!! Nu vă mai întrebați pe unde ajung coarnele, sigur nu în pereții propriei case sau în orgasmele bietelor foste, și nici în potența următoarei clipe. Și apoi, valea din viața care chiar conta. Nu mai contează beția, impulsul de moment sau alte motive, căci rămân doar motive, căcățișuri, în fața monstruozității înfăptuite față de iubirea actualei. Și poți să te pui și în sapă de lemn, o femeie (dacă așa vrea ea) uită greu trădarea (acu, dacă e mai slabă și trece peste, nu discutăm asta, sunt și alte conjuncturi, obligații, sunt copii, alte chestii).

Fostele de care vorbim, umblă cu cărți de joc (la figurat vorbind). Așii lor din mânecă sunt remedii pentru propriul suflet dar ajung, în timp, obiecte de tortură pentru dorințele lor. Actul sexual devine pentru ele marea piesă de teatru, care se va termina, de fapt, simplu și direct. Pa și pusi! Actul de comunicare devine pentru ele propria minciună, pe care ajung să o creadă. Pentru că poate deveni punte de legătură între solidaritatea foștilor cu actualele lor și cu prezentul lor.

Fostele sunt motive de închinăciuni pentru actualele, sau de râs. De bârfit și de înfruntat. Fostele sunt egoiste. Devin brute în a învăța pe ei, bărbații, pasiunea prin prisma compasiunii (eheheeei!) și își opun acțiunile unor forțe benefice. Devin cancerul altora (și nu din cauza generalizării excesive a conceptului de fostă, ci din cauza insistenței lor în viețile altora). Fostele acestea nu știu când să renunțe. și fac propriile vieți, dar în sufletul lor se țese pe veci plasa periculoasă a sfidării. Pot să treacă și 10 ani, tot își vor aminti/încerca ele ceva. V-aș sfătui să lăsați în urmă trecutul și să nu mai fiți indiferente față de propria suferință. Fericirea pe care o căutați este o limitare a întrebărilor și așteptărilor pe care le vreți voi. Căci aia nu e fericire, aia devine valea plângerii. Și o să plângeți mult și bine. Căci, se pare, nu vă ajunge trecutul. Mai ales dacă oamenii care au fost importanți pentru voi, acum sunt fericiții posesori de neveste sau altceva. Sau vă place ideea de antene la purtător?!

Eu am pată pe unele foste, mai ales pe una anume. Nu am nimic cu ele, cu ea, Doamne iartă-mă, că și eu sunt fostă pentru alte actuale. Dar eu nu păstrez legăptura cu foștii. șla o adică, salut, sănătate, la muți ani și cam atât. Nu intervin în viețile lor și nici nu mă interesează ce fac. Sunt fericită cu viața mea, spre disăerarea altora, dar nici că-mi pasă. Trecutul e zero.

Am ce am cu fosta/fostele care nu înțeleg să stea în banca lor nici după ani de zile. Adică nici când omul care a făcut parte din viața lor, acum are propriul drum și este mai mult decât clar că nu-l mai interesează trecutul. Deși pupila fostei se dilată și acum cînd aude de fostul ei, actualul alteia (mă întreb dacă e vorba tot de pradă și prădător sau de orgolii tembele, ami ales când se joacă murdar și cu călcări pe cadavrele altora). Indiferent că fostul, actualmente, e însurat sau la stadiu de iubit care a petrecut ani de zile și petrece în continuare, cu actuala. Așa că, dacă fosta îl sună în miez de noapte, când actuala (devenită soție/concubină sau rămasă la stadiu de iubită, după caz) doarme adânc și profund și habar nu are, e jale. E jale pentru demnitatea fostei, crezând că, spre deosebire de alți adulți, ea rămâne specială, interesantă, oau! Și că, unde a fost foc, rămâne fum. Dar ce te faci, dacă fumul ăla devine unul înnecăcios și puturos, încât foștii lor și actualii actualelor ajung să-și smulgă părul din cap de draci, pe de o parte (nimerind în discuții inutile cu actuala), și să se înfoaie în pene, pe de altă parte (vai, ce căutați suntem, ce amintire mi-a păstrat, ce important sunt, mă vrea înapoi dar deh, acu pot s-o refuz!!! (sau nu?!)). E jale și pentru actuală căci, la un moment dat va descoperi telefonul, conversația, ideea. Se va stresa , va discuta pașnic cu actualul/soțul/concubinul sau va face ca trenul și ajunge direct la istericale, plânsete, bănuieli-monstru, discuții cu fosta, chiar păruieli. E jale și tare mă mir ce Dumnezeu e în capul fostei/fostelor. Or crede, poate, că moștenirea genetică și anumite aspecte exterioare/intelectuale le face să rămână mereu cele mai cele pentru fostul, căci au petrecut niște clipe atât de minunate cu fostul și clipele fostului cu actuala lui sigur nu sunt atât de superbe!

Eu fac parte din tagma celor pașnice. știu ce am de făcut, dacă ar fi cazul. Și a fost cazul și am făcut ce a fost de făcut. Unde a fost nevoie, am lămurit elegant și atât. Căci mă bazez pe disocierea de alte exemple, mă bazez numai pe ce văd în fața ochilor/simt/detectez, cum vreți să-i spuneți. Manipularea reciprocă devine pentru mine principalul argument că fosta (pentru majoritatea bărbaților, chiar dacă aceștia nu o vor uita ca și om, nu ca și femeie) rămâne doar o fostă și atât, dacă nu mă arunc în aventura cunoașterii a ceea ce mi se pare mie că văd, dincolo de ceea ce este de fapt (chestie inaplicabilă în cazul celor care își prind actualii cu fostele în flagrant).

Ei bine, vă dau o veste: vă asigur din proprie experiență ca trecutul în unele cazuri rămâne trecut. Că prezentul (prezenta, actuala)dacă știe ce vrea de la viață, cum vrea, dacă –mai ales- e compatibilă cu fostul tău/actualul ei, îi lasă lui libertatea de spațiu și viață și face o mie și una de lucruri pe care tu nu le-ai făcut pentru el și, mai ales, au o altfel de relație decât ați avut voi (nu degeaba v-ati despărțit! )… clar, e jale pentru tine, orgoliul tău și biata ta mândrie spânzurată în dorințe deșarte. Căci, te rog să mă crezi, a te plânge la fostul inclusiv când ai probleme, e o armă care nu mai prinde. Dacă el nu își recunoaște nici sieși că tu mai ții la el, e problema lui. Dar problema ta devine obsesia. Devine o armă care se pierde în persuasiunea timpului tău și o face câștigătoare pe ea, actuala. Biata ta armă prinde la unii, nu prinde la alții.

Nu are nici o relevanță că fostele s-au trezit după ani de zile și au –primit—revelația despre trecut și foștii lor. Că ariile lor de metode aplicabile tertipurilor murdare se învârte în cerc vicios și în care ajung, de multe ori, numai ele (fă altuia, cazi tot tu în capcana ta!). Cred că aceste foste au nevoie de un profund proces de revictimizare față de propria viață sau, mai bine zis, de cunoaștere a responsabilității proprii și sociale. Dacă nu lași omul în pace, nu rezolvi nimic. Dacă omul stă de vorbă cu tine în miez de noapte, ori e plictisit, ori are chef să fută ceva (fără să știe actuala), dar nu o va lăsa pe ea pentru tine, mai rar astfel de cazuri. Iertarea ajunge să rănească, să se transforme în ură inutilă și în obsesii de rahat.

Le-aș dori fostelor să le fie milă de propria demnitate și de propriul timp, să-și acorde lansa unui nou început, nu unor insomnii legate de trecut și exacerbări sexuale, că e degeaba. Disperarea voastră devine trofeul celor pe care îi tot căutați. Conflictele nu respectă regulile vieții și, dacă le-o faceți altora, la un moment dat, o veți păți și voi din partea altora.
Că așa e în viață, ce nu-ți place, nici altuia nu-i face!

Oana Roventa Micu aka Jamilla!

(art. publicat și pe redwind.ro)

DE MÂNĂ CU TIMPUL

… sau cine se grăbeste, el ori noi!?

Am împlinit 28 ani recent. Sunt măritată de câteva luni, suntem împreună de 5 ani. Sunt fericită. Nu e lucru mare, e doar viața mea. Mă nefericește însă, TIMPUL. Dușmanul și prietenul meu, al nostru, al tuturor. De mine, de noi depinde ce alegem: să ne fie prieten ori dușman? Să ne grăbim pe lângă el, sau alături de el?

Dincolo de toate astea, rămâne gândul ,, Ce urmează?!,,.

Nu mă gândesc la un copil acum. Nici la carieră sau la faptul că sunt bugetară și, ca sute de mii de alți bugetari, suntem în incertitudine financiară. Nu mă mai gândesc la insatisfacțiile avute de-a lungul celor 28 ani. Ci la satisfacția de acum, la satisfacțiile de până acum, mici, mărunte, mai mari, dar numai și numai ale mele. Încă învăț să coexist cu timpul, nu contra lui. Liniștea interioară contează cel mai mult în această coexistență. De ce să mă grăbesc și eu!? De ce să-mi despart educația de valorile afective, ori judecata de crucea unui cotidian prea încărcat, atunci când timpul o cere, în loc să remarc marea calitate a acestui timp (veșnicia) în raport cu mica, infinita condiție umană (moartea)?! Ca atare, apreciez esența aceste coexistențe: să înveți să nu aștepți acțiunea și dovada că trăiești. Să înveți să acționezi oricum ar fi, în acord/dezacord cu tine, dar să acționezi. Chit că timpul se grăbește mereu.

Ce se întâmplă cu timpul de astăzi? Unde fugim așa? Unde sunt dorințele mele de anul trecut? Dorințele soțului meu și așteptările noastre? Schimbarea asta, clipă de clipă, îți poate omorî existența alegerilor anticipate în suflet. Dar îți poate revela esența acestui nou viitor, gândul că înțelepciunea nu distinge binele de rău și timpul de om, înțelepciunea te lasă să fugi sau să stai, ca să adaptezi norocul la ceea ce alegi în timp. Te lasă să îi privești pe cei dragi, nu cum i-ai privi ultima oară, ci cum îi privești zi de zi și să înțelegi, DACĂ VREI/EȘTI PREGĂTIT/Ă.

Unde e siguranța timpului, chiar și cea din copilărie, când ne jucam liniștiți în ograda bunicilor sau în apartamentul părinților, cu senzația că nimic nu este de prisos la acel moment?! Unde e clipa pe care o prindeam bucuroși în brațe, când ne serbam zilele de naștere alături de alți copii și ne simțeam cei mai importanți în fața familiei, figurile centrale pe care nimeni și nimic nu le putea atinge atunci!? Unde e primul sărut, prima amintire cu chipul mamei, primul stres (în cazul altora, examenul de admitere la liceu, în cazul meu, prima dragoste), timpul petrecut cu tata, tati, când ți se pare că el e cel mai cel și că, atunci când vei fi mare, îți dorești pe cineva asemeni lui? Unde e învățătoarea, unde sunt bunicii, unde-i Bobiță, cățelul copilăriei mele, ori primele poze cu colegii de clasă, cu amintiri demult pierdutre și regăsite la ceas de bilanț în pragul unui timp care fuge peste tot?! S-au grăbit ele să se ducă în universul cel mai fericit pentru a mă lăsa să evoluez printre cele mai aspre răni, sau m-am grăbit eu în creșterea minții, și nu timpul, marele meu prieten (în acest caz, căci a vindecat și micile mele mari dureri)? Amărăciunea acestei constatări poate deveni esența propriului trecut. Sau poate, esența gestului pe care-l fac mereu seara: îi pup pe toți cei dragi, să fiu eu liniștită în sufletul meu. Să știu că a sacrifica ziua pentru noapte nu înseamnă a sacrifica noaptea pentru ziuă. Nu pentru că se poate întâmpla ceva, căci chiar se poate. Ci pentru că, undeva în inima mea, știu că sunt imboldul și arma mea contra acestui timp hoț de suflete. Căci păcătuiesc față de mine, tot așteptând.

Gândesc că profețiile timpului, de cele mai multe ori, sunt ireale în luciditatea sa. Presupun și iertare, și deziluzii, presupun și așteptare, și conștiință. Dar sunt reale prin prisma propriului adevăr, acela de care ne lovim atunci când dăm cu capul de pragul de sus. De cei 28 ani de care mă lovesc eu de când i-am împlinit. Îmi doresc un copil, dar nu acum (și fără ,,dar când?!”). Îmi doresc îmbunătățirea vieții profesionale, dar nu acum. Acum îmi doresc să rămân tot eu. Păi, asta intră în contradicție cu a fi sau a nu fi. A fi în contradicție cu propriul suflet, propriul timp și propria identitate de sine și a fi de acord cu tot ceea ce presupune lumea înconjurătoare și mediul de viață, implicit cel emoțional, cu schimbarea și graba asta, mereu o grabă bolnavă de frică. Dar dacă stau pe loc, ce se întâmplă? Nu e vorba de regăsire, ci de acceptare (a nu se confunda cu resemnare!).

Mă grăbesc eu sau timpul? Eu, poate, încercând să-mi agresez propriile motivații de bază în ceea ce mă definește și în ceea ce vreau de la viață, de la timp.
Dar timpul ce vrea de la mine, de la noi? De ce nu ne lasă să ne desfășurăm liniștiți în întreaga splendoare a naturii umane?! Găsesc că ne lasă. Mă lasă. Găsesc că noi suntem mereu în competiție cu el, nu invers. Nu mă mai întreb de ce, pentru ce, pur și simplu aleg să fiu. Eu nu cer iertare timpului, eu cer iertare numai celor dragi, de obicei, dacă există vreo greșeală. Și poate aici este greșeala, căci timpul nu iartă, dacă noi nu îl iertăm pentru prea rapida-i curgere. Noi îl facem așa. Acest război intrinsec și mut în gesturi mă definește de vreo câteva săptămâni. Pe de o parte, îmi dă un impuls. Pe de altă parte, îmi contracarează identitatea de sine căci mă face să vreau sinceritatea și propriul fel ca principiu primordial al existenței mele. Dar principiul primordial al existenței în condițiile actuale devine tot timpul, cu graba lui sau cu graba noastră. Constatăm dureros de lucid că anii trec rapid, că am pierdut atâtea trenuri în gară, că acum-ul este scump, costă multe bilanțuri (sau nu e hărăzit tuturor a-l simți cu adevărat) și devine cruce de căpătâi când îți stabilești noi țeluri.

Constatăm, constat dacă vreau, și că acest timp este primul gest în calendar în întâmpinarea zilei de mâine, cu zâmbetul pe buze și cu liniștea că sunt. Că pot fi fără să mă autopoedepsesc pentru dorințele nerealizate, pentru bilanțuri târzii efectuate în prag de aniversare, că pot fi pur și simplu, liniștită și cu senzația înaintării în vârstă nu ca pe un trofeu, ci ca pe o împlinire firească.
Aleg să mă grăbesc alături de timp, nu contra lui, dar aleg să fiu așa cum sunt. Pentru că SUNTEM ACUM, nu degeaba, ci de mână cu timpul. Aleg să nu fiu indulgentă cu propriile alegeri, dar nici curvă cu propriile dorințe. Aleg să rămân eu de mână cu timpul, pentru a încerca mereu ceva nou. Nu e vorba de adaptare/schimbare, e vorba despre a privi cu adevărat, nu pe lângă tine în timp.

Tu ce alegi!?

Oana /Jamilla!

(art.publicat și pe redwind.ro)