DE MÂNĂ CU TIMPUL

… sau cine se grăbeste, el ori noi!?

Am împlinit 28 ani recent. Sunt măritată de câteva luni, suntem împreună de 5 ani. Sunt fericită. Nu e lucru mare, e doar viața mea. Mă nefericește însă, TIMPUL. Dușmanul și prietenul meu, al nostru, al tuturor. De mine, de noi depinde ce alegem: să ne fie prieten ori dușman? Să ne grăbim pe lângă el, sau alături de el?

Dincolo de toate astea, rămâne gândul ,, Ce urmează?!,,.

Nu mă gândesc la un copil acum. Nici la carieră sau la faptul că sunt bugetară și, ca sute de mii de alți bugetari, suntem în incertitudine financiară. Nu mă mai gândesc la insatisfacțiile avute de-a lungul celor 28 ani. Ci la satisfacția de acum, la satisfacțiile de până acum, mici, mărunte, mai mari, dar numai și numai ale mele. Încă învăț să coexist cu timpul, nu contra lui. Liniștea interioară contează cel mai mult în această coexistență. De ce să mă grăbesc și eu!? De ce să-mi despart educația de valorile afective, ori judecata de crucea unui cotidian prea încărcat, atunci când timpul o cere, în loc să remarc marea calitate a acestui timp (veșnicia) în raport cu mica, infinita condiție umană (moartea)?! Ca atare, apreciez esența aceste coexistențe: să înveți să nu aștepți acțiunea și dovada că trăiești. Să înveți să acționezi oricum ar fi, în acord/dezacord cu tine, dar să acționezi. Chit că timpul se grăbește mereu.

Ce se întâmplă cu timpul de astăzi? Unde fugim așa? Unde sunt dorințele mele de anul trecut? Dorințele soțului meu și așteptările noastre? Schimbarea asta, clipă de clipă, îți poate omorî existența alegerilor anticipate în suflet. Dar îți poate revela esența acestui nou viitor, gândul că înțelepciunea nu distinge binele de rău și timpul de om, înțelepciunea te lasă să fugi sau să stai, ca să adaptezi norocul la ceea ce alegi în timp. Te lasă să îi privești pe cei dragi, nu cum i-ai privi ultima oară, ci cum îi privești zi de zi și să înțelegi, DACĂ VREI/EȘTI PREGĂTIT/Ă.

Unde e siguranța timpului, chiar și cea din copilărie, când ne jucam liniștiți în ograda bunicilor sau în apartamentul părinților, cu senzația că nimic nu este de prisos la acel moment?! Unde e clipa pe care o prindeam bucuroși în brațe, când ne serbam zilele de naștere alături de alți copii și ne simțeam cei mai importanți în fața familiei, figurile centrale pe care nimeni și nimic nu le putea atinge atunci!? Unde e primul sărut, prima amintire cu chipul mamei, primul stres (în cazul altora, examenul de admitere la liceu, în cazul meu, prima dragoste), timpul petrecut cu tata, tati, când ți se pare că el e cel mai cel și că, atunci când vei fi mare, îți dorești pe cineva asemeni lui? Unde e învățătoarea, unde sunt bunicii, unde-i Bobiță, cățelul copilăriei mele, ori primele poze cu colegii de clasă, cu amintiri demult pierdutre și regăsite la ceas de bilanț în pragul unui timp care fuge peste tot?! S-au grăbit ele să se ducă în universul cel mai fericit pentru a mă lăsa să evoluez printre cele mai aspre răni, sau m-am grăbit eu în creșterea minții, și nu timpul, marele meu prieten (în acest caz, căci a vindecat și micile mele mari dureri)? Amărăciunea acestei constatări poate deveni esența propriului trecut. Sau poate, esența gestului pe care-l fac mereu seara: îi pup pe toți cei dragi, să fiu eu liniștită în sufletul meu. Să știu că a sacrifica ziua pentru noapte nu înseamnă a sacrifica noaptea pentru ziuă. Nu pentru că se poate întâmpla ceva, căci chiar se poate. Ci pentru că, undeva în inima mea, știu că sunt imboldul și arma mea contra acestui timp hoț de suflete. Căci păcătuiesc față de mine, tot așteptând.

Gândesc că profețiile timpului, de cele mai multe ori, sunt ireale în luciditatea sa. Presupun și iertare, și deziluzii, presupun și așteptare, și conștiință. Dar sunt reale prin prisma propriului adevăr, acela de care ne lovim atunci când dăm cu capul de pragul de sus. De cei 28 ani de care mă lovesc eu de când i-am împlinit. Îmi doresc un copil, dar nu acum (și fără ,,dar când?!”). Îmi doresc îmbunătățirea vieții profesionale, dar nu acum. Acum îmi doresc să rămân tot eu. Păi, asta intră în contradicție cu a fi sau a nu fi. A fi în contradicție cu propriul suflet, propriul timp și propria identitate de sine și a fi de acord cu tot ceea ce presupune lumea înconjurătoare și mediul de viață, implicit cel emoțional, cu schimbarea și graba asta, mereu o grabă bolnavă de frică. Dar dacă stau pe loc, ce se întâmplă? Nu e vorba de regăsire, ci de acceptare (a nu se confunda cu resemnare!).

Mă grăbesc eu sau timpul? Eu, poate, încercând să-mi agresez propriile motivații de bază în ceea ce mă definește și în ceea ce vreau de la viață, de la timp.
Dar timpul ce vrea de la mine, de la noi? De ce nu ne lasă să ne desfășurăm liniștiți în întreaga splendoare a naturii umane?! Găsesc că ne lasă. Mă lasă. Găsesc că noi suntem mereu în competiție cu el, nu invers. Nu mă mai întreb de ce, pentru ce, pur și simplu aleg să fiu. Eu nu cer iertare timpului, eu cer iertare numai celor dragi, de obicei, dacă există vreo greșeală. Și poate aici este greșeala, căci timpul nu iartă, dacă noi nu îl iertăm pentru prea rapida-i curgere. Noi îl facem așa. Acest război intrinsec și mut în gesturi mă definește de vreo câteva săptămâni. Pe de o parte, îmi dă un impuls. Pe de altă parte, îmi contracarează identitatea de sine căci mă face să vreau sinceritatea și propriul fel ca principiu primordial al existenței mele. Dar principiul primordial al existenței în condițiile actuale devine tot timpul, cu graba lui sau cu graba noastră. Constatăm dureros de lucid că anii trec rapid, că am pierdut atâtea trenuri în gară, că acum-ul este scump, costă multe bilanțuri (sau nu e hărăzit tuturor a-l simți cu adevărat) și devine cruce de căpătâi când îți stabilești noi țeluri.

Constatăm, constat dacă vreau, și că acest timp este primul gest în calendar în întâmpinarea zilei de mâine, cu zâmbetul pe buze și cu liniștea că sunt. Că pot fi fără să mă autopoedepsesc pentru dorințele nerealizate, pentru bilanțuri târzii efectuate în prag de aniversare, că pot fi pur și simplu, liniștită și cu senzația înaintării în vârstă nu ca pe un trofeu, ci ca pe o împlinire firească.
Aleg să mă grăbesc alături de timp, nu contra lui, dar aleg să fiu așa cum sunt. Pentru că SUNTEM ACUM, nu degeaba, ci de mână cu timpul. Aleg să nu fiu indulgentă cu propriile alegeri, dar nici curvă cu propriile dorințe. Aleg să rămân eu de mână cu timpul, pentru a încerca mereu ceva nou. Nu e vorba de adaptare/schimbare, e vorba despre a privi cu adevărat, nu pe lângă tine în timp.

Tu ce alegi!?

Oana /Jamilla!

(art.publicat și pe redwind.ro)