Pe marginea prăpastiei

... când, de la bucurie, ajungi în întuneric și te gândești ce să faci cu tot timpul din lume, toate visele și bucuriile din suflet ... dacă pot fi dăruite din toata inima (primite) sau dacă, așa cum sunt eu, pot face fericit pe cineva (neștiind să-mi doresc ce își dorește și el)...

Pe marginea prăpastiei constați că timpul mereu a fost la fel și că viața ne-o facem noi înșine.

Dar, cel mai crud cu putință, constați că a respira prin sufletul tău ce nu respiră și altcineva, doare crunt.

Mereu aceeași, mereu eu, nu întotdeauna aici. Întotdeauna EU.

Jamilla.

ps: iertați-mi lipsa de comunicare, nu am disponibilitatea sufletească necesară raspunsurilor la comentarii, la acest post sau la cele din urmă, nu acum.