Jamilla

LITTLE BLACK DRESS

2011-10-09T11:20:00.001+03:00

(articol publicat pe 9 nov. 2010 pe redwind.ro )

Micuța care te scoate din încurcături, mai ales când ai o ocazie și nu ai nimic altceva la îndemână să fii elegantă, finuță și –de ce nu?- sexi. Care te face să zici, uau, chiar pot fi şi eu încântătoare.

Va fi întotdeauna în tendințe. A fost ieri, este azi și va fi și mâine. E nemuritoare, așa cum se zice că ar fi și sufletul. Dar e și pretențioasă. Dacă nu o respecți, îți înfige încrederea într-un cui pe peretele rușinii din gândurile altora.

Este o rochie de seară, de cocktail sau, pur și simplu, balsamul atitudinii când, efectiv, nu știi în ce să te îmbraci, iar ocazia nu este deloc de neglijat. Sau este orice ocazie, pur și simplu. Cu atât mai mult, tu va trebuie să nu uiți să îți iei pe tine inclusiv stilul de a o purta. Este indispensabilă oricărei garderobe, mai devreme sau mai târziu îți va uimi atitudinea și îți va da valoare privirii altora. Îți va pune pe tavă gesturile/privirile cele mai dorite sau te aruncă în cel mai negru coșmar.

Regula ei este simplitatea. Dar această simplitate ascunde cele mai extravagante atitudini. Că o accesorizezi sau nu, micuța rochie neagră îți va reaminti să nu încetezi să te simți importantă mai întâi în proprii ochi. A învăța eleganța nu este a prelua little black dress ca pe propriul guru, dar este a evolua în atitudine și în creșterea self-esteem-ului (stimei de sine). Este despre a lăsa la ușă gândul că nu știi cine ești în acel moment. Ori știi, ori stai acasă.

Little black dress s-a născut în 1920, ca idee, dar a fost definită și performată de Coco Chanel în 1926 (ca obiect vestimentar purtabil în orice moment al zilei) și, în timp, a suferit o serie de transformări, azi existând mii de modele, aplicabile gustului fiecărei femei. Deși în 1960, tinerele preferau varianta scurtă a rochiei, cu timpul s-a accentuat și importanța celei lungi, potrivită –mai ales- pentru așa numitele femme fatale. Eu una, prefer varianta scurtă

Little black dress nu are puține de oferit. Trebuie să știi să o purți, să-ți lași acasă în dulap frustrările corpului și disconfortul emoțional al cotidianului, trebuie să-ți implementezi atitudinea de învingătoare și să nu-ți mai faci griji de ceea ce vor simți&vorbi alții. Trebuie să o privești ca pe o prietenă și ca pe colacul de salvare în situațiile inopinate. Totuși, nu e de glumă cu little black dress. Trebuie să te simți în stare să o porți, nu e pentru cine trăiește gelozia față de viața și scopurile altora, față de aspectul și atitudinea altora, căci vei da clar faliment în proprii ochi şi propria viaţă.

Ca indicator al încrederii în sine (chiar și acolo unde e scăzută) și ca mare punct de referință în eleganța care nu se demodează niciodată, această little black dress este incomparabilă, nu va fi vreodată la fel, poate începe o zi într-un fel și finaliza noaptea în alt fel, reamintindu-ți ție, purtătoarei că, dacă lași superficialitatea la naftalină, vei câștiga foarte mult în gesturile celorlalți și le vei absorbi timpul. Că, dacă eștu tu însăți simplă în gesturi și sentimente, devii complexă în solvabilitatea clipei. Că, dacă te joci cu purtarea acestei little black dress, există probabilitatea să devii victima propriei atitudini. Să dai cu capul de pragul de sus de abia te mai vezi pe urmă.

Dacă nu ești responsabilă pentru ceea ce ești, atunci little black dress nu e de tine. Nu e pentru cine vrea să pară altceva decât este. Îți poate da senzația asumării prezentului, dar îți dă și niște palme peste față, inclusiv în fața unui bărbat.

Sex-appeal-ul este este un must-have pentru oricare dintre noi, femeile, dar și un mesaj subliminal care poate face asocieri între ce exprimi tu ca femeie în acel moment, și între scopul și ocazia respectivă. Stilul ei costă puțin sau mult, în funcție de branduri sau de no-name. Dar sentimentul purtării ei costă al naibii de mult în ochii tăi ca femeie. Poți transmite semnale că ești gata să-ți negociezi plăcerea clipei și responsabilitatea unei conversațșii reușite. Că ești gata să faci impresie și să-ți ascunzi în accesorii felul de a fi, astfel încât să fii descoperită cu uimire de cel/cei pe care vrei să îl/îi impresionezi.

Te ajută la serviciu, la o nuntă, la un prânz, la club, te ajută mereu. Învață așadar, să o respecți, să-I înțelegi unicitatea și să -ți transformi în prietene însăși gândurile cele mai negre. Căci contrastează definitiv cu little black dress. Şi te ajută să nu pleci cu bocanci în picioare, în situaţiile de criză.

Învață să-ți previi eșecul așteptării de la acea ocazie, cu o little black dress. Dar acceptă-i, de asemenea, stilul elegant, căci te va ghida în lumea altor ocazii. Poți arăta bestial și poți crește în tine. Poți fi tu pentru tine, și alta pentru cei din jur. Cu ea nu poți greși, dar tot cu ea poți trece neobservată, dacă uiți s-o scoți în evidență și uiți ce te motivează în lumea personală, căci calea către succes îți rescrie comunicarea în fața plăcerii. A oricărei plăceri, având pe tine o little black dress.

Atenție, nu te uita pe tine în ea, purtând-o nonstop, devii plictisitoare și insolentă, poate chiar arogantă în a asculta punctele de vedere ale altora și a-ți trăi propria viață.

Fii cine ești tu!

Oana Nicolița

John Galliano

2011-10-09T11:14:00.001+03:00

(* articol publicat pe 19 decembrie 2010 pe redwind.ro )

Lui i se aplică celebra –fashion is obsession– (de pe Fashion Tv), doar că, pentru el, puterea vieții vine din influența limbajului său vestimentar în modă.

Galliano alege mereu altceva în fiecare sezon, față de omologii săi în domeniu. Frapează prin culori puternice, saturate, şi o vigoare a formelor, învățând în permanență jocurile succesului prin marea sa regulă: nu încetează să se joace niciodată. Adept al asimetriilor de orice fel, elaborate prin accentele teatrale, dramatice, în stilul desuet și boem al anilor ’50, își păstrează vizionarismul prin tenta modernă/excentrică. Glamour, street style, urban-chic, playa, theatral, toate le regăsești la el. Și încă mult mai mult de atât.

În majoritatea show-urilor sale, Galliano şi-a demonstrat veleităţile de regizor, actor, jucător de șah în piesa propriei vieți, transmontarea vechilor timpuri prin cele actuale, readucând în prim-plan imaginația și carisma sa, pasiunea pentru vestimentație și trăsăturile a tot ceea ce este feminin. De la jocul de rol cu personajele Charlie Chaplin şi Buster Keaton până la imprimeuri sălbatice, florale, avangardiste, șpoate prea futuriste pentru gusturile celor cafre nu îl înțeleg dar îl aclamă, chiar și numai în secret, JG dă filosofiei sale de viață un accent melodramatic, de neînțeles pentru majoritatea, atrăgând mereu viziuni oculare de impact. Utilizează inclusiv personaje de desen animat în eprimarea viziunilor sale.

JG e genial și vizionar. Inventează roluri unor accesorii destinate cu totul altor chestii. Pălăriile, costumele, jambierele, mustățile, aplicații diverse, machiaj de teatru și multe altele, toate astea contribuie la a evidenția calitatea sa: rezistă în timp și mereu lasă loc de interpretări. Mereu trebuie să citești printre show-urile sale. Te poți trezi cu cravată pe post de brățară, cu jambiere la pantofi sau, simplu, cu fluturi pe post de perucă, pe lângă curele pentru talii cambrate, dar curele atât de stridente, că tocmai aici e frumusețea nelalocul ei.

Juan Carlos Antonio Galliano Guillén este pe jumătate gibraltarain și pe jumătate spaniol. S-a născut în 1960. După ce a absolvit la 24 ani Colegiul de Arta si Design St. Martin din Londra (unde se mutase împreună cu familia sa la 6 ani) cu o colecție inspirată de Revoluția Franceză, își croiește drum către succes și apreciere, întâi printr-un boutique londonez care i-a cumpărat colecția de absolvire, apoi în 1987, 1994, 1995 și 1997 (ultima oară împreună cu Alexander McQueen) a fost desemnat British Designer of The Year. Își mută pasiunea pe scena Parisului din anului 1990, motivat de anumite eșecuri pe scena londoneză. La Paris ajunge în 1995 director artistic al Givenchy (când conglomeratul de lux leader in lume LVMH -Louis Vuitton Möet Hennessey- a ales Galliano, atât pentru Alta Moda cât şi pentru Pret a porter -Haute Couture e Ready to Wear -) apoi al Christian Dior. În 2000, Galliano revoluționează din nou lumea modei cu o colecție – „Clochards” („Vagabonzi”), de o ingeniozitate simplă dar excentrică (sublimă prin sursa inspirației – după propriile declarații, imaginile zilnice din cele 40 de minute de jogging matinal). Din 2001 el devine si responsabilul imaginii parfumurilor Dior iar colectia prezentata in 2007 la Palatul Versailles, creata special pentru aniversarea a 60 de ani de la infiintarea casei de moda Dior, a șocat încă o dată în mod pozitiv prin ținutele, inspirate de operele unor pictori celebri precum Picasso, Renoir, Degas, Goya. Nu mai vorbim de colaborările pentru Evita –cu Madonna în rol principal, sau de colaborarea cu Kylie Minogue, Cate Blanchett, sau chiar lady Dy (a creat o haină “blu marino” pentru Principessa de Galles, care a îmbrăcat-o la deschiderea expoziţiei pentru aniversarea de 50 ani a casei Dior la Metropolitan Museum of Art din New York), Taylor Momsen etc.

Cea mai nouă colecție prezentată la Paris a uimit printr-o notă și mai dramatică, mai ales că machiajul manechinelor a completat imaginea de ansamblu a ținutelor surprinzătoare prin nuanțe stridente, combinații diverse și multă transparență epatând febril. Iar pentru Crăciunul lui 2010, JG a realizat o fantezie subacvatică prin designul bradului de Crăciun pentru hotelul de lux londonez Claridge’s (citându-l, cu — corali roz, cai de mare, anemone și meduze, toate strălucind ca pietrele prețioase și plutind printre frunzele de argint–).

JG e dependent de el însuși, acționând în concordanță cu propriile sale idei și propriul mod de viață. De viață.

Oana Nicolița

Apelul unei mame

2011-02-22T19:42:00.001+02:00

Pentru gemenele ei. Merita macar sa cititi.

Doamna Daniela Gina Zaharia cere doar o farama de speranta. Nu vrea soarele si luna, cere doar putin cate putin de la cei care pot, care vor, care nu trec prin asa ceva si nici nu si-ar inchipui vreodata cum e sa treci prin asa ceva. Nu cerseste, se lupta.

Sa va auda lumea, doamna!

Curaj, curaj, curaj, nu renuntati!

Jamilla!

Despre pantofi și femei

2011-02-19T10:28:00.002+02:00

Eu personal, sunt înnebunită după cei Manolo Blahnik, Christian Louboutin, D-Squared 2și cei din prezentările lui Elie Saab. Dar aceștia sunt moartea portofelului meu actual. Cu toate astea, rămân una din dorințele mele de pe lista cu –lucruri de obținut/realizat/făcut până mor—(măcar o pereche!). Ador și branduri autohtone cum ar fi Sepala, numai după Mihai Albu nu mă prea omor (până la umră, fiecare cu gusturile lui).

Pantofii Blahnik și Louboutin sunt scumpi ca naiba, dar efervescenți și ridică psihicul unei femei instantaneu. Ajungi să-i dorești , să-I visezi, la fel cum nu poți sta fără dragoste, sex, mâncare, apă. Indispensabilitatea lor te face să respiri rapid sau să te moleșești de tot, fără să-ți pese de repercursiuni. Ajungi să-i lași să-ți controleze în mod direct sufletul, stilul, acțiunile. Dacă sunt incomozi dar mori , efectiv, fără ei, ei bine, acești ei te vor trimite direct în agresivitate greșit înțeleasă și în frustrare. Te vor mânca de vie într-o seară în care poți fi superbă, dar țâfnoasă și irascibilă. O dai în bară și nu mai poți repara nici măcar lacrimile de după. Dacă sunt comozi, dar tot cu toc (mai rar comozi), te energizează psihic, ai vrea să vezi lucrurile dintr-o perspectivă nouă (deși parcă tot îți lipsește ceva) însă îndrăznești de-a binelea să acționezi, să-ți susții ideile în modul acela de –fii Zoe, bărbată—oriunde ai fi. Și asta face să-ți cadă barbații la picioare, să te mănânce d evie femeile (în gândurile lor pecuniare și în victimizare).

Pantofii cu toc avantajează orice femeie, camuflează nesiguranța de sine prin atitudinea “cu tupeu înainte” , validează încrederea de sine nu numai prin aspectul lor, ci și prin senzația pe care o ai când îi porți. Te cunoști prin ei dar devii fericita altora, numai a ta nu. Mai ales dacă ești înnebunită după ei și nu ți-ai luat ce ai visat. Dacă tu îți corelezi atitudinea prin pantofii pe care îi porți, ajungi într-un lanț al slăbiciunilor. Devii sclava presupunerilor exterioare și a privirilor, îți asociezi inconștient modul de a negocia (cu viața și situațiile întâlnite, cu oamenii în general), cu motivele lipsei de autenticitate prin care îți refuzi autocunoașterea și asumarea de sine, dar îți bazezi succesele pe tranziția schimbării în gesturi și gândire.

Pantofii cu tocuri nu există fără femei , dar nici femeia nu există fără pantofi de toate felurile, în general. Pantofii îți pun întotdeauna sub semnul întrebarii limitele stabilite de alții, pentru că faci sacrificii ca să-i ai (cheltuieli mari, de cele mai multe ori haotice, sănătatea, coloana vertebrală ș.a.), dar tot îi iubești, îi adori, îi vrei ca pe ultima viață. Fără pantofi am fi tot femei,însă făcând parte din alt șir de dependențe, de toate felurile, deci parcă tot aici e mai bine să te aciuezi.
Femeia e sclava lumii și a lucrurilor. Eu sunt sclava pantofilor.

Pantofii perfecți pentru gustul fiecărei femei în parte, o fac să-și dezvolte o multitudine de sentimente ascunse până atunci. Dacă nu îi ai, devii geloasă – nici nu există comparație cu gelozia din dragoste, că tot dragoste e și asta, nu?--, înveți să te compari, înnebunești, vrei să faci tot posibilul pentru ei. Astfel că ei (pantofii, nu numai bărbații) devin o formă de posesivitate care îți acaparează viața și sufletul. Dacă îi ai, vrei tot mai mulți, pe principiul ca dacă poți, de ce nu? Cu sute, cu mii, dar să îi ai, să-i variezi, astfel că a-i colecționa devine pentru tine ori o amăgire, ori o împlinire. Gelozia se transformă în carismă, purtarea lor devine insesizabil de șarmantă, ochii tăi capătă străluciri de care nici nu știai până atunci.

La femme fatale este poziția către care accezi, sau poziția de care fugi. Oricum ai da-o, ei, pantofii, pot declanșa războaie intrinseci și crize de personalitate, pot soluționa gestionarea atitutdinilor comportamentale eronate pentru alții, pot limita o femei la modă și lucruri superficiale sau o pot urma în visul ei de a face carieră cu propria pasiune, propriul hobby. Ce femeie nu ar fi în stare să facă dragoste cu timpul însuși, cu mesajele subliminale ale atitutdinilor purtătoare de pantofi cu toc trecând peste ce e mic și infim, ridicând-o pe ea deasupra ?! Ce femeie nu și-ar băga sub radiografia altor priviri pantofii preferați, numai pentru a învăța jongleria mentală într-un echilibru dramatic?!

O mie și una de modele de pantofi pentru o mie și una de femei. O mie și una de influențe pentru o mie și una de dorințe ale unei femei (cine vede colecția de toamnă/iarnă 2010 a lui Manolo Blahnik ori turbează, ori zâmbește resemnată, așa ca mine). Obstacolul întâmpinat cu perechea de pantofi potrivită în picioare, devine o evoluție favorabilă a zilei de mâine.
Nu aș zice nu nici la o pereche de pantofi Steve Madden, Baby Phat, Marc Jacobs, Elie Tahari, Enzo Angiolini, Michael Kors sau Corso Como . Și nici nu mă frustrez că nu pot să-i am, îmi găsesc împlinirea și satisfacția în alte modele, mai accesibile, brand sau no-name, dar nu mai puțin pretențioase, pompoase, excentrice.

Gustul meu, în general, se axează pe cei cu platformă, gangster/oxford, stiletto și casual. Mă îndrăgostesc și de o pereche de UGG dacă văd, numai să nu fie negre/maron. Nu mă văd în adidași/teneși decât în situații cotidiene și la sala de sport. Ocaziile presupun întotdeauna și ocazii de pantofi (a nu se înțelege chilipiruri). Sunt consștientă că intru pe teren minat, gândind că nu aș putea trăi fără pantofi mortal de faini, cu toc înaaaaalt, dar e terenul meu, al unei femei, al felului meu de a fi. Mi-l asum cu dragă inimă și cu inconștiența freneziei consumate în dragoste.
Dintre pantofii stilletto, casual, toc mic, toc mare, bot rotund, bot ascuțit, pumps, peep-toe, sling backs, platforme, mary jane’s, t-bars, oxford, espadrile, wedges, balerini, skimmers, care sunt cei pe care i-ai primi imediat în viața și picioarele tale!?

Oana N. / Jamilla

La coafor

2011-02-19T10:26:00.001+02:00

Coaforul este locul unde cultura urbană, bârfele, trend-urile și stima de sine a fiecărei femei coexistă în competiție cu imaginea. Nu mă extind acum să discutăm de beautycente-uri, unde ai de toate, de la coafor până la cosmetică, dermatologie, masaj etc. Vorbim de raportul dorință/acțiune/așteptare/rezultat în ceea ce privește părul/stima de sine și de pasivitatea noastră în majoritatea domeniilor cotidiene, unde nu prindem aceeași viteză de a ne schimba pozitiv, cum o facem la coafor.

Coaforul este locul care declanșează mari dileme existențiale feminine, determinând creșterea eficacității unei conversații pe post de receptor al stimulilor vestimentari, masculini, fashion-iști, cosmetizați într-o nouă imagine. Stima de sine crește direct proporțional cu lookul schimbat și garantează un climat emoțional cald, purtător de pasiuni pe culmile plăcerii. Aduce și neajunsuri, dar fiecare pasăre pe limba ei piere, nu?!

Coaforul a devenit locul în care gelozia simțului se pliază pe legea atracției. Acolo nu contează mai nimic, decât că vrei și dorești, că aștepți, că vorbești, că asculți etc. Așteptarea schimbării este incitantă și vie, dar și anxioasă, că nu știi ce rezultat primești. Atingerea și bibilitul părului devine ritual de cosmetizare inclusiv a gândurilor și așteptărilor noastre conforme sau nu, cu realitatea. Dorința de schimbare devine acolo atât de răvășitoare, încât velația ulterioară rezultatului imaginii rcapătă înclinații spre posesia a tot ce aștepți, inclusiv de la cei din jur. Dar în viața de afară, cum ar fi să conteze totul la fel de mult!?

Ca femeie, merg la coafor. Când timpul, banul și, mai ales, gusturile personale îmi permit. Experiența și nevoia m-au învățat să mă vopsesc singură, șuvițez, tund etc. Mai dau și erori, dar se corectează fără probleme existențiale și crize de plâns isteric. Merg la coafor mai ales când am chef de păr drept, întins cu placa sau cu peria, de filat vârfurile etc, cu din astea nu am eu răbdare iar mama natură m-a dotat cu un păr ondulat și vrăjmaș intemperiilor externe cosmetizante.

Constat că a merge la coafor este pentru o femeie, mai mult decât plăcut sau mai mult decât traumatizant, depinde de la caz la caz, de la persoană la persoană, de raportul dintre dorință, efect și rezultat și, mai ales de eficacitate și așteptare.

Multe dintre marile saloane au eficacitate, performanță , stil, ambient plăcut, personal supracalificat, dar câteva au și atitudine care tremură pe scara Richter a nervilor, mai ceva ca lava vulcanică atunci când erupe Eyjafjallajokull (pentru cine nu știe, e vulcanul din Islanda care a blocat destul de recent traficul aerian în multe zone) dacă îndrăznești să le contești valoarea. Și nici nu justifică raportul preț / rezultat / calitate. Sunt și excepții, eu evidențiez o părere la modul general.

Coaforul, în raport cu schimbările societății, devine imaginea majorității femeilor, un mediu în care cuvântul circulă mai mult decât liber și afli marile soluții, multe neștiute/nerealizate până atunci. Te pomenești până și cu noutățile care survin pe bandă rulantă, încât (in)suficiența emoțională capătă aportul caloric pentru dezvoltare și se descarcă în mii de gesturi, atitudini, bârfe, culori ale vopselei, mișcările coafezelor, agitația sau calmul clientelor… ce ne-am face fără potențialul clipe relevat de statul la coafor, pe scaunul acela, atunci când ne trec o mie și una de gânduri prin cap, când imaginea pe care o așteptăm cu nerăbdare devine mai relevantă decât o mie și una de alte gesturi făcute la momentul potrivit!? Ce ne-am face, noi, femeile, fără energia a ceea ce vizualizezi hulpav, atunci când munca este finalizată și abia aștepți studiul intensiv în oglindă? și totul, pentru a ne simți mai bine. De ce nu ne simțim întotdeauna mai bine atunci când ne îmbrățișează părinții sua iubitul, când obținem ceva ce ne-am dorit (a doua zi uităm!), când facem ce ne-am dorit, când primim romantismul sau gesturile așteptate etc etc?

Dacă am fi așa de nerăbdătoare și în viață, atât de pornite să facem o schimbare prosocială și asertivă față de propriul sine și cei din jur, exact la fel cum suntem pornite să mergem la coafor să arătăm bine, indiferent din ce motiv (schimbare de look, coafura pt ocazie, impresionat partener sau, pur și simplu, aranjare cotidiană), oare cum am fi?

Ar fi viața noastră ca femei, mai bună? Eu zic că da. Păcat că imaginea tinde să fie totul în lumea optimizării de sine.

Oana N. / Jamilla

Pierderea cuiva drag

2011-02-19T10:23:00.002+02:00

Pierderea cuiva drag este Golgota fiecăruia dintre noi. Este cel mai negru punct și cel mai urât coșmar. Abia atunci înveți să alegi uitare/iertarea/valorizarea. Toate chestiile importante de pînă atunci devin apă chioară. Prezentul devine infern.

Tot aud deseori în stânga și dreapta mea (de la prietene, cunoștințe, colege, partenere de conversașie pe forumuri sau blog etc) despre drame personale, pierderi tragice personale sau ale partenerilor, îndoieli și neputință, clacare și resemnare, ori –pur și simplu- mers mai departe. Am trecut prin asta, în mod indirect dar repetat și, oricum ai da-o, suferința poate da adevărate lecții de comunicare. Ea nu caută, ea alege direct.

Nu există să uiți, nu întotdeauna. Nu uiți, poate arunci în timp, într-un colț al minții. Nu merge întotdeauna faza cu timpul, că vindecă. La mine a mers când mi-am pierdut bunicile, dar probabil e o amăgire căci, dacă stau bine să mă gândesc, mă umflă și acum plânsul când dau de dor și de raftul cu amintiri din dulapul minții.

Mă întreba ieri o amică, ,,Ce mă fac, Oana!?”. Nu există un răspuns și o acțiune standard, cred eu. Am început, evident, să o încurajez din tot sufletul meu (și chiar credeam, cred, ce i-am spus!). Dar, oprindu-mă o clipă, constatam amar că totul era vorbărie goală în acel moment.

Nu ai cum, pur și simplu nu ai cum să faci pe cineva să treacă peste, eventual să-l faci să se simtă o idee mai bine. Dar ai cum să-l faci să se descarce, lăsând calea să-și spună tot oful, toată implicarea emoțională și jalea de necuprins. Cuvintele pot face mult bine. Dar tot cuvintele lasă cele mai mari urme, căci reamintesc întruna durerea. Tăcerea, nici ea nu e mai prejos. Poate limita o durere sau o poate amplifica. Tăcerea e totul în marile momente.

Atunci când ești persoană direct/indirect implicată în durere (prin pierderea cuiva propriu drag sau prin pierderea cuiva drag pentru altcineva foarte drag ție), nu poți găsi un model de comunicare eficient pentru durerea ta sau pentru durerea lui/ei. Poți doar să te desfășori, să apelezi la cineva, face to face sau pe net, poți să stai alături de ceilalți dragi. Să-l lași/s-o lași să se desfășoare, să-și aleagă tăcerea și ușile închise, tu doar fiind acolo. Simplu și, paradoxal prin acțiune, îți este și ție extrem de greu. Tu, ca persoană indirect legată, suferi în tăcere, de suferința și durerea lui/ei. Înveți că sufletul și mintea, ca două lucruri distincte, nu mai coexistă împreună în astfel de situații. Înveți că ești total neputincios, poați doar să fii și atât. Dragostea face enorm de mult bine, dar tot dragostea poate doborî.

Înveți că problema lui/ei nu poate deveni a ta, oricât ți-ai dori să găsești o cale. Înveți amar cât de greu e doar să fii lângă cineva. Nu e vorba de sacrificarea propriului timp, ci de durerea de a ști durerea lui, de a ști și că vei trece și tu, la un moment dat, prin asta. În acest caz, uitarea nu mai devine victima trecutului, ci o cale de mijloc printre durerea și negativismul asociate acceptării realității, asociate unei resemnări fără seamăn. Mângâierea și îmbrățișarea, ca arme prezente, devin uneori, cel mai bun aliat. Alteori, contra timpului.

Din păcate, de cele mai multe ori, persoana direct implicată simte nevoia singurătății.
La dureri nu e ca și la marile bucurii, durerile ți le ții pentru și cu tine, cum spuneau amrii filosofi. Aici, ușile închise nasc un spațiu propriu care vindecă numai speculativ. Aici nu există ferestre deschise. Aici chiar e sfârșitul lumii, până te vei trezi într-o zi și te vei simți mai liniștită. Numai tu ai răspunsul lor în timp și calea de a le parcurge în propriul fel. Devii mai atașată de trecut și de toate amintirile, mai puțin implicată în viitor. Aici ar putea surveni rolul nostru, al celor din jur. Dar asta doar dacă tu ești pregătită să ne lași, să îi lași pe cei din jur lângă tine.

Da, știu, este al dracului de greu. Simți că tot rostul de ți-l știai nu mai e al tău și, mai presus de orice, nu știi cum să mergi mai departe fără acea persoană. Nu că nu ți-ai fi pus problema ci, pur și simplu, nu știi. Senzația durerii animă senzația inimii că bate fără rost în acel moment. Toată lumea din jur ți se pare că te tratează ca pe un clișeu. Întoarcerea la propriul timp și fuga de prezent dă naștere la scenarii ireale, dar și la revelarea unui curaj/unei puteri nebănuite în suflet. Nici nu știai că poți fii atât de puternică, de curajoasă. Clișeul “ nu ești singură“ dintr-odată nu mai pare atât de gol. Realizezi în propria manieră cum bagajul emoțional ți se duce de-a valma, cu tot cu un suport real și viu în fața ta. Dar mai realizezi și că începe un nou drum, în care trebuie și simți că vrei să fii mai puternică, pentru că numai tu poți face asta pentru tine.

Ești singura/singurul care deține cheia. Pentru că da, ai pentru cine și ce trăi mai departe, chit că o faci în memoria acelei persoane sau pur și simplu, pentru tine, respectându-ți propria rezistență interioară și propria existență. Generarea de lacrimi devine generare de emoții și descărcare. Ceilalți oameni dragi îți sunt aici, acum. Așteptarea dureroasă pentru tine este izbăvirea de durere pentru alții. Pentru persoana pierdută și pentru trecutul tău. Plângi, plângi, scoate tot afară. Alegi astfel, să fii tot TU, nu mai ușoară, ci mai împăcată cu tine și cu noul viitor.

Lasă-I pe ceilalți dragi aproape. În felul lor, așa cum știu ei. Nu este apropiere goală. Este esența faptului că sunt acolo, cu și pentru tine. Fără “dacă aș putea da timpul înapoi/poate dacă eram așa/acționam așa “, căci intri în lanțul slăbiciunilor. Ai făcut tot ce puteai, din toata ființa ta, nu ai de ce să te mai învinovățești. Culpabilizarea nu scoate la lumină emoția vindicativă a durerii, o accentuează. Poți fi tot TU în continuare, în alt mod. Nu ești experiment social, ești un om! Privește, o clipă, în jur. Mulți dintre ceilalți apropiați sunt prea aproape ca să-i vezi.

Numai tu, numai voi știți propriul răspuns, propria cale. Curaj, din toată inima. Liniștea vine în timp, sper eu.

Draga mea, CURAJ. Fetele sunt langa tine.

Jamilla / Oana Nicolița

Dependența de cumpărături

2011-02-14T19:29:00.001+02:00

În adevărata ei implicație, adevărata dependență de cumpărături se numește oniomanie (beac, ce cuvând nasol).

Vreau să fac o diferență: astăzi vorbimde dependența de cumpărături ca pasiune, ca factor de binedispunere, de poftă de viață, de dorință de nou, de chef de umblat, de căutat tot ce e trendy pt tine, de înveselit stima de sine, de uimit bărbații și propriul nostru ego, de petrecut timpul, ș.a. Nu vorbim de sensul ei ca boală, de oniomanie, de implicațiile psihice și de adicția în sine care distruge vieți la propriu, cum distrug și alte adicții.

Majoritatea dintre noi fetele, ne simțim mult mai bine când face,m o grămadă de cumpărături. Eu una, sunt disperată după shopping. Dar mă controlez actualmente, în sensul că nu-mi pot ucide portofelul de fiecare dată când am chef (așa cum o făceam cu bucurie sadică înainte) deoarece astăzi, am (ca să nu zic alte priorități) niște responsabilități și griji pe cap, suntem doi (deeeeh, uneori mă mai mănâncă palmele și o tulesc la cumpărături dacă am bănuți în plus), plus că facturile, stomacul șli casa nu stau după cheful meu de cumpărături. Și mai sunt și bugetară. Și mă simt și responsabilă de cei din jurul meu. Și d emunca lor, și de a mea. Ca atare, mă controlez. Nu-mi mai proiectez întotdeauna neliniștile, agitația și dorința de a-mi mai lua câte ceva asupra cotidianului, nu mă mai mint. Doar mă amăgesc în cazuri de criză, apoi îmi recunosc amăgirea  Și apoi, îi trag un șut cât colo, că trebuie.

Am observat o chestie. Mă bucuram îngrozitor de tare când îmi luam nu știu ce, deși mai aveam acasă asemenea, sau când veneam acasă după cumpărături. Dar! Dar după o oră mi se întâmpla să mă simt vinovată, mă năucea o senzație de –vai, cât de nesimțită pot fi, alții nu au nimic, ai mei se chinuie cu grijile zilnice, eu uite ce fac--. Îmi proiectam asupa ego-ului o întreagă bătălie. Până a doua zi traversam etape tranzitorii între regrete și bucurie, între spaimă, sentimente de culpabilitate și poftă deviață și tot așa. Îmi scoteam la lumină partea întunecată. De a doua zi depășeam faza.

Nu sunt compulsivă, dar mă cred mai atractivă când intru în faza de cumpărături. Văd ceea ce sunt eu, dar vreau mai mult. Întotdeauna voi dori mai mult, căci, dincolo de natura umană, e natura bărbatului și a lumii întregi din jur. Responsabilitatea mea ca om variază mult de responsbailitatea mea ca femeie rătăcind printre căile succesului și insuccesului personal. Fac cu ochii ca girofarul când văd ce îmi place și, mai așles, când pot să-mi cumpăr. Când nu pot, sufăr (arăt sau nu, depinde de situație), mă oftic, fac ca trenul prin casă, fără ca ceilalți să înțeleagă de ce, apoi mă calmez subit. Mă fură dragostea soțului, cotidianul, alte pasiuni.

Nu am cunoscut oniomani/oniomane. M-am gândit deseori, și eu mă încadrez aici?! Sunt cumpărătoare înverșunată, cunoscuții pot să vă spună clar. Declanșez crize de frustrare intrinsecă atunci când realizez posibilitatea de a cumpăra acum și aici. Limbajul ochilor stabilește clar, regulile jocului, căci ochiul vede, mintea și inima vor. Însă nu sunt angajată în lumea disperării. Niciodată nu mi-am cheltuit banii de rate la bancă sau cei de mâncare. Cheltuiam absolut totul în afară de aceștia. Eram cumpătată aici, și necumpătată în grija unui ban de buzunar, că plângeam a doua zi după ieșiri în oraș. Că deh, dacă am cumpărat atâtea, trebuia să le și scot în lume, nu?! Și, ca să fac diferența de oniomani, eu nu am haine cu etichetele de cumpărături pe ele în dulap. Nu devin depresivă că-mi iau prea multe, doar mă încearcă acel sentiment de vină pe care îl depășesc a doua zi.

Aveam într-o vreme haine cu etichete pe ele în dulap, când îmi luasem prea multe, dar de când cu viața în 2 și cu prioritățile stabilizate, am reușit să le port pe toate, bașca să le variez zilnic, de mă mir și acum câte haine și lucruri și tot felul de chestii am. Sunt moartă după haine. Un bărbat nu înțelege întotdeauna că o femeie nu se poate îmbrăca des de 2 ori la fel. Și că noi, femeila, apreciem o chetsie la adevărata ei valoare, vedem tot felul de calități. Sunt moartă după cosmetice, accesorii, încălțăminte, obiecte de decorațiuni, după cărți de lecturat, după chetsii de bucătărie și câte și mai câte. Cred că după lumea întreagă!!! Dar, prin toate astea, înțeleg să negociez cu lumea ăntreagă, cu propriul meu aspect exterior, cu bucuria mea dar și a bărbatului de lângă mine când sunt mereu aranjată, pusă la punct etc. Sunt agresivă cu tendința de neîngrijire a propriei persoane, extrem de critică atunci când o văd la atele (care își permit să facă ceva pentru ele dar nu o fac!), sunt dificilă inclusiv cu propria mea persoană . Căci, dacă vreau să fiu fericită și în alte aspecte, muțumită de mine însămi, numai eu îmi pot crea propria lume ideală, printre cumpărături.

Tiparele comportamentale implică mereu soluții d eieșire din crize de viață și situație. Eu, la cumpărături personale (pt mine însămi, nu pt casă etc), analizez rar situația. Îmi urmez instinctul, așa cum își urmează un vânător prada. Devin uneori, depresivă dacă trece o perioadă mare de timp și nu ajung la cumpărături. Sunt învățată nu neapărat să fiu în trendy mereu, fashion-victim, ci să fiu mereu aranjată, accesorizată, pusă la punct, inclusiv cu noutățile și cu gândul că nu întotdeauna cele mai bune lucruri sunt gratuite.

Cele mai bune lucruri se obțin greu!!!!

Jamilla / Oana Nicolița!

(art.publicat și pe redwind.ro)

Blonde vs brunete

2011-02-13T11:07:00.002+02:00

Zice s-ar că majoritatea bărbaților preferă femeile blonde. Nu mai zic de sânii mari aferenți și fundul boboc, gen Kim Kardashian (doar că ea-i brunetă!).

Literatura de specialitate, marile reviste, diverse studii medicale și câte și mai câte au arătat, în timp, preferința bărbaților pentru femeile blonde. Se mai spune, din punct de vedere științific, că femeile blonde au o cantitate de progesteron mai mare decât brunetele, acest hormon feminin fiind extrem de important in capacitatea femeii de a fi fertilă. Istoria ne spune și ea că blondul, culoarea părului care înnebunește hormonii masculini, este asociată nu numai cu fertilitatea, ci și cu seducția, puterea feminină. Teoria evoluției sugerează ca omul neandertalianar fi preferat blondele. Peter Frost, un antropolog canadian, susține că bărbații preistorici nu aveau o viață lungă și înclinau să aleagă mai degrabă femeile blonde, acestea ieșind în evidență. Ce-i frumos, și lui Dumnezeu îi place!

Se mai zice că blondele au capacitatea genetică de a avea sâni mari mai mult decât brunetele. Ca atare, sunt mai preferate la pat, decât brunetele. Și când mă gândesc și la potența financiară a bărbaților care le stau alături, iese ditai industria silicoanelor! Dar și uraganul Katrina în portofelele lor! Că blondele sunt mai ușor de agățat.La partea intelectuală mă abțin să comentez, cunosc și brunete dotate foarte slab, intelectual vorbind. Slavă Domnului, pe lumea asta avem loc toți! Norma Jeane Mortenson, ulterior Baker, ulterior Marilyn Monroe a fost întâi brunetă. A devenit blondă și, ca atare, imaginea marilor tehnici de seducție feminină. Ea spunea că parfumul o îmbracă. Ea avea diamantul drept cel mai bun prieten. Fashion-icon pentru lumea întreagă, Golgotă pentru propriul ei destin. Madonna e blondă. Kim Kardashian e brunetă. Jaqueline Onassis a fost brunetă. La fel și Angelina Jolie, tot brunetă.

Dar știți vorba aia, oamenii confruntați cu stereotipuri, mai ales cele legate de femei, probabil le asimilează în mod inconștient, nemailuând în seamă tendințele societale , ci doar trend-urile și hormonii. De brunete se spune că sunt mai cerebrale, au tendința să fie mai plinuțe (așa o fi universal vorbind?!). Cum tenul deschis si părul blond natural sint caracteristici rare, brunetele devin majoritare și dominante, utilizându-și caracteristicile instinctuale mult mai bine în viața reală. Nu vorbim aici de IQ-ul blondelor vs brunete, căci cunosc blonde (natural) extraordinar de deștepte, nu numai brunete extraordinar de deștepte. Dar cunosc și brunete pe care, dacă le auzi vorbind, spui clar –asta-I o tută!!--.

Cică brunetele ăși doresc mai mult copii. Emană forță și personalitate, sunt mai cu vino-ncoa la sex appeal, datorită naturaleții neforțate. La ele alintul înseamnă raționalizarea clipei. Au putința de a transforma energia vizuală negativă într-una pozitivă. Zâmbesc altfel. Se tem și ele de lume, dar nu se agață de propria lume prin seducție ci prin pasiuni colaterale și forța gândirii. Respingerea pentru ele e un pas înainte. Așa o fi!? Cert e că brunetele sunt glamour și încrezătoare. Cert mai e și că, orice ar fi, blondă sau brunetă, o femeie trebuie să fie genul bărbatului căruia se adresează și între ei trebuie să fie ceva. Sclipirea, scânteia, un zâmbet, orice. Da,. Culoarea părului o fi dominantă vizual dar, inconștient, chimia corpului face legea.

Eu sunt brunetă. Blondă am fost doar vopsită. Am revenit la nuanțele mele de brunetă, deoarece dăpdeam senzația că afară era vopsit gardul și înăuntru leopardul (prea mă lua lumea de blondă la creieri pentru că, cică, aș fi deja frumoasă și ajunsesem să mă tem pentru siguranța de sine în privința intelectului. Trebuia să redevin stăpână pe mine, nu să îmi alung personalitatea din integritatea ei).

Ce ziceți?

Oana Nicolița (Rovența-Micu)/ Jamilla

(art.publicat și pe redwind.ro)

Femeia și aventurile

2011-02-13T10:58:00.002+02:00

Unele femei trăiesc numai cu gustul aventurii. Nu aventura de orice fel, gen o călătorie în locuri exotice, ci aventuri sexuale. Altele își doresc s-o facă măcar o dată în viață, să vadă cum e, căci gustul incitant al gândului în sine bate, probabil, rațiunea cotidianului plictisitor. Love affairs sunt doar pentru marile vedete, marii afaceriști, femeile versate ori –prestatoare în domeniu-- care știu exact la ce se așteaptă sau ce își doresc.

Aventura este înțeleasă ca schimb de plăcere sexuală, timp de o noapte sau de două-trei, fără niciun fel de implicație morală sau de obligații și aduce cu sine avantaje, dezavantaje, disconfort emoțional sau, dimpotrivă, pasiune și energie întreținute de conștiința nopților scurte. Depinde de la femeie la femeie, de stilul educațional de care a avut parte sau de influența mediului de viață.

Unele femei singure nu își doresc aventuri sau nu au avut niciodată. Pentru ele, fără vină și greșeli, totul ar fi mai ușor și nua r fi nevoite să înfrunte propria realitate, dar nici așa nu este simplu, căci vor visa la ceva incitant sau vor căuta evadarea în alte chestii.

Avantajele sunt pentru femeile ieșite din relații lungi, cu despărțiri amiabile sau mai puțin amiabile, care au nevoie de o evadare sexuală sau de plăcere/relaxare fizică, pur și simplu, fără să se gândească la nimeni și nimic. De distracție și atât. Sau sunt pentru tinerele care doar așa trăiesc. Ori sunt avantaje scurte, de moment și se merge pe carpe diem (trăiește clipa), repetând însă, nopțile. Sunt și pentru fetele singure dar cu carieră pe forțele proprii, care pur și simplu nu au cheful/timpul necesar pentru implicații/complicații. Și atunci își iau plăcerea și singurătatea și o impărtășesc preț de o noapte. Aventurile sunt avantaje simple inclusiv pentru oricine e singur (sau nu… deși aici pot interveni consecințe dezastruoasecu victime colaterale, pentru viețile celor implicați), dacă le privești ca situație simplă, cu puține complicații sau chiar fără ele. Aventura nu ține de dezvoltare personală și de evoluție spirituală. Ea ține doar de fizic și de distracție, privită ca o activitate de sex sportiv. Riscurile pot fi minime sau maxime, de la situație la situație și de la caz la caz (ca orice lucru în viață sau ca orice situație cu 2 fețe, sunt și femei implicate în relații, care ajung să aibă aventuri din varii motive subiectul ăsta e prea complex să-l dezvoltăm acum). Pentru femeile singure, riscurile sunt minime și cu efecte considerate sănătoase. Un alt avantaj poate fi puterea și controlul propriului prezent și al propriei alegeri de a-ți petrece noaptea și de ați asuma un zâmbet nou, dimineața. Cu condiția, probabil, să nu-l mai revezi, ca să ai la ce visa sau ce povesti nepoților.

Dezavantajele unei aventuri, sunt că femeile care visează la o aventură (ca în filme chiar, deși sună răsuflat), indiferent dacă sunt implicate în relații sau nu, ajung să aibă așteptări prea mari și să ceară promisiuni timpului celorlalți. Părerea mea. Pentru că dezamagirea de a doua zi dimineață poate fi frustrantă, căci noaptea a trecut prea repede sau senzația de a doua zi nu e cea așteptată, când patul rămâne gol și femeia se simte părăsită. Iar gustul amar nu ți-l poți îndulci, cred, cu niciun fel de zahăr, indiferent că e gestul prietenei sau al cuiva drag, ori niște cumpărături sua o afacere de succes. Sau experiența în sine nu a fost așa cum trebuia, ori incompatibilitatea fizică a survenit rapid. Am văzut și eu Sex and the City, dar nu putem compara România cu SUA, și nici influențele exterioare ale prejudecăților existente, ori mijloacele de adaptare la viața în sine. Aventura nu este privită întotdeauna ca o distracție asumată de sine în România (nu vorbim aici de cercurile mondene cu altfel de experiență și altfel de mijloace financiare/ provocări ale clipei), ci este mai mult ascunsă. Pretențiile unei femei cer rezultate pe măsură. Efectele pot fi dezastruoase, tot pe măsură. Un dezavantaj ar mai fi și că, dacă nu te protejezi sau nu cunoști persoana în cauză suficient, te riști cu BTS.

O regulă a aventurilor, în literatura de specialitate, e că femeile nu trebuie să-și introducă partenerul de nopți pasionale (și atât!) în cercul obișnuit de prieteni. Dar ce te faci cu obișnuința în sine?! Cunosc asemenea cazuri iar prietenele în cauză nu au uitat prea rapid experiența în sine. Dar nici nu au mai repetat-o. Îmi povesteau detașate despre aventură dar ceva mă face să cred că au dat vrabia din mână pe cioara de pe gard. Nu s-au simțit jenate sau vinovate ci, pur și simplu, goale și, ca să citez pe una din ele, --nu mă simt nici măcar rănită, am doar un gust amar, mă simt ciudat, exact cine nu sunt--. Cunosc și un caz fericit, a avut o aventură mișto, nu l-a mai văzut niciodată, au știut fiecare ce a vrut de la celălalt și acum noi două râdem de detalii și de ceea ce-și mai amintește. Alt dezavantaj poate fi că intimitatea nu este de natura unei apropieri reale, căci nu poate fi vorba să rămâi prietenă cu aventurierul tău sau să ai parte de momente intime așa cum poți avea numai alături de cineva într-o cursă pe termen lung. Pasiunea e bună pe moment probabil, căci –ca la orice lucru sau ca la orice situație din viață—pe termen lung poate surveni monotonia și plictisul. Nu elti mai deschisă ântr-io aventură ci doar cauți necunoscutul care te atrage iremediabil sau care îți trăsnește niște palme neașteptate.

Stimularea emoțională a aventurii procesează experiența prezentului și a plăcerii, dar nu oferă garanții de păstrare în timp. Pe de altă parte, poate fi o evadare din cotidian care poate detensiona și mințile cele mai strălucite. Sunt oameni și oameni, cazuri si cazuri, fel de fel de situații.

Mai important ca orice, femeile știu că nu își pot permite să-și piardă demnitatea. Au dreptul să aleagă o aventură sau au dreptul s-o refuze. Important e să fie pe placul lor, să nu se simtă vinovate, să-și asume experiența și să treacă, pur și simplu, mai departe.

Orice ar alege, totul e să-și asume inclusiv senzațiile de după, nu numai căutarea timpului pierdut.

Oana Nicolița / Jamilla!

(art.publicat și pe redwind.ro)

Despre foste

2011-02-13T10:52:00.002+02:00

Nu vorbim de conceptul de fostă. Ci numai de cele care insistă, și insistă, și găsesc fel și fel de motive să caute/să mențină legătura cu foștii, mai ales în miez de noapte și pe ascunse. După mult timp, inclusiv după ani de zile. Deși au alți iubiți, alte trasee de viață. Dar țin legătura obsesiv cu foștii, cu familiile lor, cu visele foștilor. Și, mai ales ziua, când ele zâmbesc în față actualelor foștilor lor, cu cea mai inocentă detașare.

Fostele astea sunt coșmaruri și terori pentru actualele. Indiferent că vorbim de terori nocturne, inexistente au ba, ele există. Devin anxietate și frustrare pt actuale, inclusiv unde nu e cazul. Bine, aici e discutabil oricum, sunt cazuri și cazuri.

În general vorbind, însă, eu rămân la ideea de GRRRR!!! față de fostele care nu lasă în pace! Aud deseori în jur, am pățit și eu, ohohoo1 Dar eu fac parte dintre fericitele care nu (mai) au de ce să se teamă. Sufletul și siguranța de sine știe de ce! Însă mi-a rămas gărgăunele pe creier, unul mare și negru ca dracul gol. Ghearele mele stau la naftalină și probabil or să mucegăiască. Dar sunt pregătite de atac, dacă mi se dă ocazia.

Fostele insistente sunt destinabile acelor oameni care își ratează marile iubiri, doar pe principiul satisfacției sexuale inconștiente la acel moment. Că, deh, dacă sunteți/vă credeți tauri (bașca, aveți nevoie de confirmare/statuare), apoi suportați consecințele!! Nu vă mai întrebați pe unde ajung coarnele, sigur nu în pereții propriei case sau în orgasmele bietelor foste, și nici în potența următoarei clipe. Și apoi, valea din viața care chiar conta. Nu mai contează beția, impulsul de moment sau alte motive, căci rămân doar motive, căcățișuri, în fața monstruozității înfăptuite față de iubirea actualei. Și poți să te pui și în sapă de lemn, o femeie (dacă așa vrea ea) uită greu trădarea (acu, dacă e mai slabă și trece peste, nu discutăm asta, sunt și alte conjuncturi, obligații, sunt copii, alte chestii).

Fostele de care vorbim, umblă cu cărți de joc (la figurat vorbind). Așii lor din mânecă sunt remedii pentru propriul suflet dar ajung, în timp, obiecte de tortură pentru dorințele lor. Actul sexual devine pentru ele marea piesă de teatru, care se va termina, de fapt, simplu și direct. Pa și pusi! Actul de comunicare devine pentru ele propria minciună, pe care ajung să o creadă. Pentru că poate deveni punte de legătură între solidaritatea foștilor cu actualele lor și cu prezentul lor.

Fostele sunt motive de închinăciuni pentru actualele, sau de râs. De bârfit și de înfruntat. Fostele sunt egoiste. Devin brute în a învăța pe ei, bărbații, pasiunea prin prisma compasiunii (eheheeei!) și își opun acțiunile unor forțe benefice. Devin cancerul altora (și nu din cauza generalizării excesive a conceptului de fostă, ci din cauza insistenței lor în viețile altora). Fostele acestea nu știu când să renunțe. și fac propriile vieți, dar în sufletul lor se țese pe veci plasa periculoasă a sfidării. Pot să treacă și 10 ani, tot își vor aminti/încerca ele ceva. V-aș sfătui să lăsați în urmă trecutul și să nu mai fiți indiferente față de propria suferință. Fericirea pe care o căutați este o limitare a întrebărilor și așteptărilor pe care le vreți voi. Căci aia nu e fericire, aia devine valea plângerii. Și o să plângeți mult și bine. Căci, se pare, nu vă ajunge trecutul. Mai ales dacă oamenii care au fost importanți pentru voi, acum sunt fericiții posesori de neveste sau altceva. Sau vă place ideea de antene la purtător?!

Eu am pată pe unele foste, mai ales pe una anume. Nu am nimic cu ele, cu ea, Doamne iartă-mă, că și eu sunt fostă pentru alte actuale. Dar eu nu păstrez legăptura cu foștii. șla o adică, salut, sănătate, la muți ani și cam atât. Nu intervin în viețile lor și nici nu mă interesează ce fac. Sunt fericită cu viața mea, spre disăerarea altora, dar nici că-mi pasă. Trecutul e zero.

Am ce am cu fosta/fostele care nu înțeleg să stea în banca lor nici după ani de zile. Adică nici când omul care a făcut parte din viața lor, acum are propriul drum și este mai mult decât clar că nu-l mai interesează trecutul. Deși pupila fostei se dilată și acum cînd aude de fostul ei, actualul alteia (mă întreb dacă e vorba tot de pradă și prădător sau de orgolii tembele, ami ales când se joacă murdar și cu călcări pe cadavrele altora). Indiferent că fostul, actualmente, e însurat sau la stadiu de iubit care a petrecut ani de zile și petrece în continuare, cu actuala. Așa că, dacă fosta îl sună în miez de noapte, când actuala (devenită soție/concubină sau rămasă la stadiu de iubită, după caz) doarme adânc și profund și habar nu are, e jale. E jale pentru demnitatea fostei, crezând că, spre deosebire de alți adulți, ea rămâne specială, interesantă, oau! Și că, unde a fost foc, rămâne fum. Dar ce te faci, dacă fumul ăla devine unul înnecăcios și puturos, încât foștii lor și actualii actualelor ajung să-și smulgă părul din cap de draci, pe de o parte (nimerind în discuții inutile cu actuala), și să se înfoaie în pene, pe de altă parte (vai, ce căutați suntem, ce amintire mi-a păstrat, ce important sunt, mă vrea înapoi dar deh, acu pot s-o refuz!!! (sau nu?!)). E jale și pentru actuală căci, la un moment dat va descoperi telefonul, conversația, ideea. Se va stresa , va discuta pașnic cu actualul/soțul/concubinul sau va face ca trenul și ajunge direct la istericale, plânsete, bănuieli-monstru, discuții cu fosta, chiar păruieli. E jale și tare mă mir ce Dumnezeu e în capul fostei/fostelor. Or crede, poate, că moștenirea genetică și anumite aspecte exterioare/intelectuale le face să rămână mereu cele mai cele pentru fostul, căci au petrecut niște clipe atât de minunate cu fostul și clipele fostului cu actuala lui sigur nu sunt atât de superbe!

Eu fac parte din tagma celor pașnice. știu ce am de făcut, dacă ar fi cazul. Și a fost cazul și am făcut ce a fost de făcut. Unde a fost nevoie, am lămurit elegant și atât. Căci mă bazez pe disocierea de alte exemple, mă bazez numai pe ce văd în fața ochilor/simt/detectez, cum vreți să-i spuneți. Manipularea reciprocă devine pentru mine principalul argument că fosta (pentru majoritatea bărbaților, chiar dacă aceștia nu o vor uita ca și om, nu ca și femeie) rămâne doar o fostă și atât, dacă nu mă arunc în aventura cunoașterii a ceea ce mi se pare mie că văd, dincolo de ceea ce este de fapt (chestie inaplicabilă în cazul celor care își prind actualii cu fostele în flagrant).

Ei bine, vă dau o veste: vă asigur din proprie experiență ca trecutul în unele cazuri rămâne trecut. Că prezentul (prezenta, actuala)dacă știe ce vrea de la viață, cum vrea, dacă –mai ales- e compatibilă cu fostul tău/actualul ei, îi lasă lui libertatea de spațiu și viață și face o mie și una de lucruri pe care tu nu le-ai făcut pentru el și, mai ales, au o altfel de relație decât ați avut voi (nu degeaba v-ati despărțit! )… clar, e jale pentru tine, orgoliul tău și biata ta mândrie spânzurată în dorințe deșarte. Căci, te rog să mă crezi, a te plânge la fostul inclusiv când ai probleme, e o armă care nu mai prinde. Dacă el nu își recunoaște nici sieși că tu mai ții la el, e problema lui. Dar problema ta devine obsesia. Devine o armă care se pierde în persuasiunea timpului tău și o face câștigătoare pe ea, actuala. Biata ta armă prinde la unii, nu prinde la alții.

Nu are nici o relevanță că fostele s-au trezit după ani de zile și au –primit—revelația despre trecut și foștii lor. Că ariile lor de metode aplicabile tertipurilor murdare se învârte în cerc vicios și în care ajung, de multe ori, numai ele (fă altuia, cazi tot tu în capcana ta!). Cred că aceste foste au nevoie de un profund proces de revictimizare față de propria viață sau, mai bine zis, de cunoaștere a responsabilității proprii și sociale. Dacă nu lași omul în pace, nu rezolvi nimic. Dacă omul stă de vorbă cu tine în miez de noapte, ori e plictisit, ori are chef să fută ceva (fără să știe actuala), dar nu o va lăsa pe ea pentru tine, mai rar astfel de cazuri. Iertarea ajunge să rănească, să se transforme în ură inutilă și în obsesii de rahat.

Le-aș dori fostelor să le fie milă de propria demnitate și de propriul timp, să-și acorde lansa unui nou început, nu unor insomnii legate de trecut și exacerbări sexuale, că e degeaba. Disperarea voastră devine trofeul celor pe care îi tot căutați. Conflictele nu respectă regulile vieții și, dacă le-o faceți altora, la un moment dat, o veți păți și voi din partea altora.
Că așa e în viață, ce nu-ți place, nici altuia nu-i face!

Oana Nicolița aka Jamilla!

(art. publicat și pe redwind.ro)

DE MÂNĂ CU TIMPUL

2011-02-12T12:12:00.001+02:00

… sau cine se grăbeste, el ori noi!?

Am împlinit 28 ani recent. Sunt măritată de câteva luni, suntem împreună de 5 ani. Sunt fericită. Nu e lucru mare, e doar viața mea. Mă nefericește însă, TIMPUL. Dușmanul și prietenul meu, al nostru, al tuturor. De mine, de noi depinde ce alegem: să ne fie prieten ori dușman? Să ne grăbim pe lângă el, sau alături de el?

Dincolo de toate astea, rămâne gândul ,, Ce urmează?!,,.

Nu mă gândesc la un copil acum. Nici la carieră sau la faptul că sunt bugetară și, ca sute de mii de alți bugetari, suntem în incertitudine financiară. Nu mă mai gândesc la insatisfacțiile avute de-a lungul celor 28 ani. Ci la satisfacția de acum, la satisfacțiile de până acum, mici, mărunte, mai mari, dar numai și numai ale mele. Încă învăț să coexist cu timpul, nu contra lui. Liniștea interioară contează cel mai mult în această coexistență. De ce să mă grăbesc și eu!? De ce să-mi despart educația de valorile afective, ori judecata de crucea unui cotidian prea încărcat, atunci când timpul o cere, în loc să remarc marea calitate a acestui timp (veșnicia) în raport cu mica, infinita condiție umană (moartea)?! Ca atare, apreciez esența aceste coexistențe: să înveți să nu aștepți acțiunea și dovada că trăiești. Să înveți să acționezi oricum ar fi, în acord/dezacord cu tine, dar să acționezi. Chit că timpul se grăbește mereu.

Ce se întâmplă cu timpul de astăzi? Unde fugim așa? Unde sunt dorințele mele de anul trecut? Dorințele soțului meu și așteptările noastre? Schimbarea asta, clipă de clipă, îți poate omorî existența alegerilor anticipate în suflet. Dar îți poate revela esența acestui nou viitor, gândul că înțelepciunea nu distinge binele de rău și timpul de om, înțelepciunea te lasă să fugi sau să stai, ca să adaptezi norocul la ceea ce alegi în timp. Te lasă să îi privești pe cei dragi, nu cum i-ai privi ultima oară, ci cum îi privești zi de zi și să înțelegi, DACĂ VREI/EȘTI PREGĂTIT/Ă.

Unde e siguranța timpului, chiar și cea din copilărie, când ne jucam liniștiți în ograda bunicilor sau în apartamentul părinților, cu senzația că nimic nu este de prisos la acel moment?! Unde e clipa pe care o prindeam bucuroși în brațe, când ne serbam zilele de naștere alături de alți copii și ne simțeam cei mai importanți în fața familiei, figurile centrale pe care nimeni și nimic nu le putea atinge atunci!? Unde e primul sărut, prima amintire cu chipul mamei, primul stres (în cazul altora, examenul de admitere la liceu, în cazul meu, prima dragoste), timpul petrecut cu tata, tati, când ți se pare că el e cel mai cel și că, atunci când vei fi mare, îți dorești pe cineva asemeni lui? Unde e învățătoarea, unde sunt bunicii, unde-i Bobiță, cățelul copilăriei mele, ori primele poze cu colegii de clasă, cu amintiri demult pierdutre și regăsite la ceas de bilanț în pragul unui timp care fuge peste tot?! S-au grăbit ele să se ducă în universul cel mai fericit pentru a mă lăsa să evoluez printre cele mai aspre răni, sau m-am grăbit eu în creșterea minții, și nu timpul, marele meu prieten (în acest caz, căci a vindecat și micile mele mari dureri)? Amărăciunea acestei constatări poate deveni esența propriului trecut. Sau poate, esența gestului pe care-l fac mereu seara: îi pup pe toți cei dragi, să fiu eu liniștită în sufletul meu. Să știu că a sacrifica ziua pentru noapte nu înseamnă a sacrifica noaptea pentru ziuă. Nu pentru că se poate întâmpla ceva, căci chiar se poate. Ci pentru că, undeva în inima mea, știu că sunt imboldul și arma mea contra acestui timp hoț de suflete. Căci păcătuiesc față de mine, tot așteptând.

Gândesc că profețiile timpului, de cele mai multe ori, sunt ireale în luciditatea sa. Presupun și iertare, și deziluzii, presupun și așteptare, și conștiință. Dar sunt reale prin prisma propriului adevăr, acela de care ne lovim atunci când dăm cu capul de pragul de sus. De cei 28 ani de care mă lovesc eu de când i-am împlinit. Îmi doresc un copil, dar nu acum (și fără ,,dar când?!”). Îmi doresc îmbunătățirea vieții profesionale, dar nu acum. Acum îmi doresc să rămân tot eu. Păi, asta intră în contradicție cu a fi sau a nu fi. A fi în contradicție cu propriul suflet, propriul timp și propria identitate de sine și a fi de acord cu tot ceea ce presupune lumea înconjurătoare și mediul de viață, implicit cel emoțional, cu schimbarea și graba asta, mereu o grabă bolnavă de frică. Dar dacă stau pe loc, ce se întâmplă? Nu e vorba de regăsire, ci de acceptare (a nu se confunda cu resemnare!).

Mă grăbesc eu sau timpul? Eu, poate, încercând să-mi agresez propriile motivații de bază în ceea ce mă definește și în ceea ce vreau de la viață, de la timp.
Dar timpul ce vrea de la mine, de la noi? De ce nu ne lasă să ne desfășurăm liniștiți în întreaga splendoare a naturii umane?! Găsesc că ne lasă. Mă lasă. Găsesc că noi suntem mereu în competiție cu el, nu invers. Nu mă mai întreb de ce, pentru ce, pur și simplu aleg să fiu. Eu nu cer iertare timpului, eu cer iertare numai celor dragi, de obicei, dacă există vreo greșeală. Și poate aici este greșeala, căci timpul nu iartă, dacă noi nu îl iertăm pentru prea rapida-i curgere. Noi îl facem așa. Acest război intrinsec și mut în gesturi mă definește de vreo câteva săptămâni. Pe de o parte, îmi dă un impuls. Pe de altă parte, îmi contracarează identitatea de sine căci mă face să vreau sinceritatea și propriul fel ca principiu primordial al existenței mele. Dar principiul primordial al existenței în condițiile actuale devine tot timpul, cu graba lui sau cu graba noastră. Constatăm dureros de lucid că anii trec rapid, că am pierdut atâtea trenuri în gară, că acum-ul este scump, costă multe bilanțuri (sau nu e hărăzit tuturor a-l simți cu adevărat) și devine cruce de căpătâi când îți stabilești noi țeluri.

Constatăm, constat dacă vreau, și că acest timp este primul gest în calendar în întâmpinarea zilei de mâine, cu zâmbetul pe buze și cu liniștea că sunt. Că pot fi fără să mă autopoedepsesc pentru dorințele nerealizate, pentru bilanțuri târzii efectuate în prag de aniversare, că pot fi pur și simplu, liniștită și cu senzația înaintării în vârstă nu ca pe un trofeu, ci ca pe o împlinire firească.
Aleg să mă grăbesc alături de timp, nu contra lui, dar aleg să fiu așa cum sunt. Pentru că SUNTEM ACUM, nu degeaba, ci de mână cu timpul. Aleg să nu fiu indulgentă cu propriile alegeri, dar nici curvă cu propriile dorințe. Aleg să rămân eu de mână cu timpul, pentru a încerca mereu ceva nou. Nu e vorba de adaptare/schimbare, e vorba despre a privi cu adevărat, nu pe lângă tine în timp.

Tu ce alegi!?

Oana Nicolița - Jamilla!

(art.publicat și pe redwind.ro)

Femeia-șarpe

2011-02-12T11:49:00.003+02:00

Ce poate fi mai înălțător pentru o femeie avidă de fericirea altora și blocată în frustrarea-i aparte? Sentimentul că ea e acolo, undeva sus, deasupra celorlalți. Că, deși e un om dificil, tenebros, este și obsedată de perfecțiune. Eu aș zice că este obsedată de comparație! Pentru că sentimentul ei de ,,undeva sus,, este derivat dintr-un complex de superioritate, veșnic suprapus învelișului rece și insidios al vorbelor&privirilor ei, asemănător cu solzii șarpelui, țintuind-o într-un colț al fulgerelor verbale ale celorlalți.

Partea caracteristică a scheletului unui șarpe este craniul, zice Wikipedia. Partea caracteristică a acestei femei este aerul care îi învăluiește capul, aerul de dominatoare, puternică și de neînvins. Manifestă ca femeie-șarpe, compasiune, generozitate și iertare față de colegii mai importanți în statutul funcțșiei executorii, pentru că e de preferat ca șefului /șefei să-i oferi un cadou într-un anumit fel. Dar articulațiile maxilarelor acestei femei, degeaba au un ligament extrem de elastic, căci ascund oftică și ciudă pură, zbucium veșnic perpetuat de ceea ce vede la altele și nu-i convine ei. Mobilitatea ei este dată de frenezia cu care se bagă pe sub pielea altora (șefii, de exemplu), veșnic la datorie și muncitoare, dar veșnic ascunsă, secretoasă și împiedicată în propria-i neputință de a-și face viața frumoasă.

Tot Wiki zice că șarpele își poate mișca gura în toate direcțiile și o poate deschide extrem de larg. Ei bine, femeia-șarpe își împroașcă în toate direcțiile crezurile și propriile sale principii, dar nu pe față. Nu, o face extrem de atentă, lângă cei/cele pe care și le adună în jurul ei (cum se adună puii lângă o cloșcă) și cărora le devine guru. Deschizându-și larg mintea ofuscată, își domină ,,puii,, ca nu cumva să facă aceștia vreo mișcare greșită sau, Doamne-ferește, să țină cu altcineva decât ea. Nu vorbește urât, nu împroașcă veninul direct, nu înjură, eventual se enervează îngrozitor și abia atunci țipă/urlă, după caz. Dar, când propri oftică atinge cote fenomenal de înalte, reușește să înghită hulpav un domeniu vast de idei ale celor din jur, mai mare decât însuși capul ei, decât aerele ei.

Măi oameni buni, toți simțim invidie, la un moment dat, cu sau fără voința noastră, că așa e natura umană înfăptuită. Dar pentru femeia/șarpe, invidia este țelul vioeții, indiferent că o recunoaște sau nu față de ea însăși. Nu cumva să fii fericită în fața ei, că turbează imediat ce te întorci cu spatele. Nu cumva să îndrăznești să o înfrunți, că atunci scoate la înaintare armele prostului și îți cade absolut greu la digetsie(nu neapărat jignirile, nu prea e cazul, având în vedere că femeia-șarpe pare/este extrem de politicoasă în văzul lumii). Dinții ofticii ei o ajută să muște din orgoliul celorlalți, să atingă unde doare, dar insidios și subtil și să fixeze prada, indiferent că-i în perioada aia a lunii când instinctele feminine explodează, sau nu.

Așteptările acestei femei/șarpe nu pot mesteca și digera tot ce vede la ceilalți și ea nu are, prin urmare trebuie să își înghită prada întreagă. Și prin înghițit, înțeleg avalanșa de tratamente preferențiale față de toți ceilalți, de gesturi prietenoase și șmechereli cu îndrăzneală, în așa fel încât tu să cazi în dizgrația majorității! Căci tu, vezi Doamne, ai îndrăznit să fii mai mișto, mai îngrijită, mai înfiptă, ami atentă sau nu știu cum, față de ea, darămite s-o mai și înfrunți.

Femeia-șarpe urcă și coboară cu agilitate printre stările de spirit ale celor care iau deciziile, respirația sa devine șuierătoare (când adulmeză ocaziile de înfipt răutăți gratuite) și fața capătă coloristică palidă, pregătită de atac. Uită toate lucrurile bune legate de ea însăși (căci da, are și părți cu adevărat bune, dar e selectivă, bibilește numai pe cine nu merită!) și începe să se se cațăre, să înoate și să se scufunde cu o agilitate ca de șarpe printre atributele ideale pe care le posedă alții și ea nu, înfigându-se cu tărie pe sub pielea celor mari și cu putere de decizie. Devine mâna lor dreaptă în toate situațiile, nemaicontând ce pot și alții din jur. Ea e perfectă, nemaipomenită, mereu la ordin, mereu victimă, tocmai datorită mobilității a coastelor și vertebrelor invidiei sale ca stimul în acțiune. Alege mai mereu rolul criticului, impunându-și sieși o conduită adaptată numai la scopuri, nu și mijloace.

Ori are prea puțin respect de sine (dar nici nu se omoară să facă ceva pentru propriul aspect /propria persoană, ea pare că se simte extrem de bine în pielea ei, contrazisă fiind doar de acțiunile de mare deșteaptă), ori realitatea ei este arbitrară, considerând că nu are nimic și restul are totul. Pentru că, deși se adaptează la orice mediu profesional, astfel încât trăiește la sânul de vârf (spre durerea celor mici și cu adevărat competenți), în cele din urmă va deveni renegată de scopurile profesionale, de bani, de sentimentele bune și frumoase în viață, renegată de propriul suflet.

Orice medalie își are propriul revers!

Oana Nicolița (Rovența-Micu) aka Jamilla :-)

(articol publicat și pe redwind.ro)

Hoinară...

2010-10-31T14:30:00.002+02:00

... nu numai în sufletele altora, ci și pe alt site.
La inițiativa colegului Mihai în ale online-ului, voi publica articole aici.
Sub numele meu real.
Doamne ajută :-))

Jamilla!!!!!

Mână în mână

2010-10-30T21:12:00.004+03:00

:-)))

my hand in my husband's hand :-)

Good night to all!!

Jamilla!

Efecte ale divorțului la copii

2010-10-29T18:38:00.002+03:00

Divorțul în societatea actuală este mai mult decât răspândit.
El nu mai apare ca un eșec, ci ca o soluție și un început pentru o viață mai bună. Dar doar în cazurile bune/fericite, dacă mă pot exprima așa, în cazurile în care persoana care divorțează scapă de abuzuri și alte le asemenea. Cu toții știm că există atât consecințe pozitive, cât și consecințe negative, la toate nivelele, pentru un copil și nu numai (psihologic, comportamental, material etc).
În timp ce părinții au motive reale (sau nu, în anumite cazuri, mai rare ce-i drept) pentru separare, copiii, în special cei mici, înțeleg arareori aceste motive și, de cele mai multe ori, încep să-și pună întrebări, cărora nu le vor putea da un răspuns dacă nu vor fi ajutați să o facă. Copiii, dar și adolescenții capătă o serie de probleme derivate din divorțul părinților dar, în general, părinții trebuie să le explice motivele și, mai mult decât atât, să nu-i facă să se simtă vinovați, ori mijloc intermediar între ei, ca mamă și tată. De asemenea, profesorii sau alte persoane implicate direct sau indirect (rude, prieteni apropiați etc) în viețile acestor copii, joacă un rol important în astfel de momente.
Efectele se pot observa direct sau indirect în comportamentele și conduitele pe care un minor le adoptă (irascibilitate, hipersensibilitate, performanțe școlare și sociale scăzute, acte deviante/delincvente, identificarea în privința rolului sexual, distanțarea între ei și conflictul părinților până la distanțare societală, devalorizarea modelului parental, stimularea și dezvoltarea agresivității personale, stigmatizarea, automutilarea, depresia ș.a.)
În societățile/comunitățile tradiționale există tendința de stigmatizare a copilului ai cărui părinți divorțează. Stima de sine a acestuia devine cât mai scăzută, inclusiv funcționarea/dezvoltarea sa sub toate aspectele. Nu va ști cum să facă față extinderii rolurilor (mai ales când există frați mai mici) sau distribuirii sarcinilor parentale, dacă părinții nu cad de acord și, mai important, dacă nu este ajutat.
De cele mai multe ori, se întâmplă ca un copil să plătească pentru greșelile părinților. Din păcate.

Și aș putea continua la nesfârșit. Ce am scris mai sus, am spicuit cât de rezumativ am putut, dintr-o lucrare a mea din timpul facultății. Cine are nevoie, sugerez și bibliografia aferentă.

Întâlnesc deseori la serviciu cazuri de copii care vin cu dosarele părinților (în general, ale mamelor), părinții fiind divorțați și, pe lângă povara deja existentă a divorțului, acel copil/adolescent poartă și povara bolii părintelui în grija căruia a rămas. Este îngrozitor și devin extrem de încărcați. ;Maturizați precoce, pentru ei copilăria nu există/nu a existat. Din păcate, nu se pot face prea multe. Dar măcar m-a făcut să mă hotărăsc să scriu și informații din literatura de specialitate și din experiența a unui asistent social, implicit a mea, dat fiind faptul că mă confrunt cu cazuri clare și reale, zi de zi.

Numai bine tuturor și aveți grijă de cei dragi. Alții nu au parte de cei dragi.

Jamilla!!!

Gândul de adineauri

2010-10-29T17:48:00.002+03:00

Băi, mă simt al dracului de optimistă, mai nou. mai că-mi vine să uit de nervii serviciului, crizei, grijilor, sănătății și alte cele.
Cuca-m-aș pe restul, am pentru cine/ pentru ce trăi.

Sunt, în primul rând!!

Doamne ajută :-))

nah și ceva note muzicale, din nou, iac-așa, pentru urechile răbdătoare :))

Jamilla!!

Vizita la doctor

2010-10-29T15:51:00.004+03:00

LATER EDIT: Duda nu are cancer. URAAAA!!! Tocmai îmi dădu mesaj că a aflat rez. Doamne-ajută, draga mea prietenă. Fără să știi, m-ai făcut și pe mine un om mai curajos.

___________________________________________________________________

Încă am un nod în gât. Ce mama naibii, e absolut total inconfortabil!

Nu am nimic grav, chestii derivate din vremea rece. Gâtul iritat, inflamat, roșu, urechile și ele afectate, nasul varză. Și nu merge orice pastiloi, dată fiind hipoacuzia mea. Dar, dacă tot m-am dus la controlul ăsta, m-am dus și la altele. Căci am tot amânat, de nu știu când, pe principiul că mai stau, nu-i bai. Că am stat atât și nu o fi foc. Dar de unde!?!?

Iote că-i bai! M-au apucat nervii pe mine acum și pe căile vieții. Fac parte din tagma celor care și-au lăsat/au tendința să-și lase sănătatea pe alte locuri decât 1. Când e vb de doctori, ai un oarecare disconfort emoțional, este?!!? Chit că-i control de rutină.

Mdeah, știu, toți doctorii sunt și ei tot oameni, dar nah, disconfortul tot e. Că-i teama de necunoscut, de ceea ce poți afla sau teama în sine, subconștientă, de boli, spitale etc, nu știu. Dar știu sigur că mai mult de jumate dintre noi toți simțim acest disconfort la controalele medicale.

Băi frate, și când am sunat adineauri, prin mama (eu neavând curaj!!!) să aflu rezultatele testului Papanicolau pe care nu am mai îndraznit să mi-l fac de 3-4 ani, am răsuflat ușurată. Apoi, mi-a fost rușine. Al dracului de rușine. M-am convins (??? abia acum!?!) că sunt cea mai importantă pentru mine și mi-am cam bătut joc de treaba asta, tot amânând un test. Niște controale.

Căci altele nu au avut norocul meu și asta o știu sigur. Duda, prietena mea dragă, tocmai a fost operată IAR și diseară află rezultatele biopsiei. Deci, de 2 ori, rușine mie. Viața mi-e dată, îmi poate fi luată oricând. Dar măcar să nu fie pe mâna mea!

Aviz celor lipsite de curaj!

Jamilla!

Pentru Duda, un gând bun:

Reflecție

2010-10-26T13:38:00.003+03:00

De la Friedric Nietzsche: ,, Chiar și cel mai curajos dintre noi nu are decât arareori curajul să facă ceea ce într-adevăr știe. "
Bând adineauri un ceai fierbinte, mă gândeam că numai cine vrem noi ne lasă urme în viață, în viețile noastre, deși ne trec atâtea suflete în suflet. Eronat. Lasă urme și cine nu trebuie (aviz răutăcioaselor care mă supără din cauza faptului că le-am dat prea multă atenție).
Noroc că soțul și cei dragi sunt atat de faini, implicit viața mea e atât de FAINĂ, ca se face totul ca să dispară urâtul CÂT AI CLIPI.
Eu am o mulțime de urme, drumuri, poteci în mine.
Însă doar cine vreau eu, le parcurge pe de-a întregul. Mi-am găsit soarta.
Momente pe care le păstrez într-o palmă :-)
Pentru alții e o nimica toată, pentru mine e calea mea.

Jamilla!!!

Ceai

2010-10-24T18:46:00.003+03:00

Ce să am... !?!? :-) Nu am nimic. Am doar o poftă nebună de ceai. De la o vreme, beau în draci ceai. Bem amândoi. Încet, încet, mă limitez doar la o ceașcă de cafea dimineața și, apoi, mă întind la cât mai mult ceai. De orice fel (ăla verde încă nu-l agreez îndeajuns, poate doar dacă e cu lime) plus miere. Că așa vine pofta, mâncând, bând, pofta de timp și de trai. Pofta de muncă, de odihnă, de tot.

Ce mișto, să simți aburul din cana de ceai, să te simți, pur și simplu. știu că vreau întregul orizpnt și că va trebui să fac o grămadaă să reușesc. Asta da zi, e cald în sufletul meu, e cald și în casă, e cald când îmi privesc soțul în ochi. Mă uitam zilele trecute la felia de lămâie din ceaiul lui (ce mișto mă privea!!) și aruncam, insesizabil, un ochi viitorului. Renegarea zilei de mâine nu e renegare de sine, constat cu nerăbdare. Libertatea de viață nu ține de statut și de modul de a trăi, ține de timpul din sufletul meu, al lui, amândurora.

Eșecul în acte mărunte și supărări zilnice de sreviciu e atât de simplu pentru unii, pentru cine îl caută cu lumânarea, atât de inefabil și de impulsiv pt mine, dar atît de curajos. E impulsul înainte pentru tot ceea ce am eu nevoie. neprevăzutul dintotdeauna m-a tulburat însă e atât de mic și de insignifiant față de ceea ce înseamnă o cană de ceai, alături de soțul meu, doar privind ÎNAINTE. Pe mine întotdeauna mă doare un lucru mărunt, dar astăzi nu mă doare că nu pot prelungi o bucurie măruntă, ca aburul dintr-o cană de ceai.

Jamilla!!!

ps: fotografie de pe http://www.delia-iacob.com/

Pentru sotul meu

2010-10-21T08:59:00.003+03:00

Am scris la Cabral, pt concurs. Dar, dincolo de acest concurs, am scris mai presus de privire, suflet si gand.

Ma mancau degetele sa scriu, imi ardea creierul sa fug dupa timpul nostru. Al meu stie, simte zi de zi. Eu nu scriu pentru reconfirmare sau sa vedeti voi, ceilalti, scriu pur si simplu, sa mai las iar un sentiment in urma, un pas si un zambet, un gest si gand, caci daca nu acum si nu pt EL, atunci cand... pt cine atunci!?!??!

Zambesc cu gura pana la urechi.

Misto sa fii om. Si tare nu as vrea sa fiu nemuritoare.

Jamilla!

"“Il iubesc pe sotul meu… iubesc simplu si, in mod paradoxal, complex in curgerea timpului. Il iubesc pentru ca are calitati, pentru ca are defecte, pentru ca e omul meu, pentru ca, in fata lui sunt EU, OANA, nu femeia machiata, aranjata , sofisticata sau ce vreau eu sa fiu, sau mai stiu eu cum… sunt Oana cea adevarata, total adevarata, dincolo de handicapul meu auditiv, de defecte, de felul de a fi, de calitati, dincolo de ce stiu sa fac si de cum stiu sa fiu. Il iubesc nebuneste azi. Maine poate il iubesc calm, poimaine ma sucesc si devin vulcanica intr-o tacere atat de simpla in luciditatea ei, rasfranta doar in gesturi. Il iubesc, pur si simplu, pentru ca rade frumos, zambeste, pentru cum se enerveaza , ori cand devin prea logoreica, ori cand imi repeta de zeci de ori cand nu inteleg… apoi ma imbratiseaza. Il iubesc fara gandul ca maine poate nu va mai fi asa. Il iubesc azi, acum, prezentul demiurgic contra unui timp care mereu se grabeste… iubesc cum ma mangaie cand nu aud ceva sau sufar ca nu am auzit acel ceva. Il iubesc pt cum ma ,,altoieste,, verbal, pe un ton calm, cand stau si imi plang prea mult de mila. Ma trezeste la realitate si ma lasa in continuare sa fiu EU, exact cum eram si inainte sa ne cunoastem. IUbesc felul in care ma lasa sa-mi pastrez mereu aceeasi identitate de sine. Il iubesc caci mi-a aratat ca, desi suntem atat de muritori, putem fi noi insine, e singurul lucru care iti ramane in viata cu adevarat al tau. NOI, fara minciuni, fara aparente, fara parerile altora si experiente constranse de cotidian. Iubesc ceea ce inseamna numele meu pe buzele lui sau ceea ce traiesc cu el, trezindu-ne impreuna dimineata. Nu am cum sa nu iubesc, de asemenea, si felul in care isi bea cafeaua sau rade… gesturi pe care eu le vad si altora li se par obisnuite dar pentru mine, cele mai mari. Iubesc cum articuleaza numele meu, cum isi misca buzele in asa fel incat sa-l inteleg, cum ma face sa ma simt atat de Oana, cu toate excentricitatile si impulsivitatea mea. Iubesc la el rabdarea si cum ma face sa -mi doresc sa realizez si mai multe in viata, cum prinde o clipa timpul in bratele lui (aratandu-mi un gest de dragoste sau fiind el insusi, simplu!) si imi zice: buna dimineata, veverita mea! Noapte buna, Onuta!"

COCO POPESCU

2010-10-19T10:25:00.003+03:00

Crina Coco Popescu, ma faci sa ma simt tare mica. Al dracului de mica si neinsemnata.

Crina, multumesc. Am sa incerc sa fiu mai buna si mai atenta cu propriile mele vise, cu viata mea. Nu o sa le mai prafuiesc in incercarea maturitatii... macar sa ma straduiesc. De aia am o viata, printre altele.
Multumesc pt imbold, fara sa stii, mi-ai dat un imbold sa-mi urmez sufletul.

J.

Batranica din Mehedinti

2010-10-18T13:04:00.001+03:00

De la Cabral, via Doru Panaitescu. Cititi, merita.

Mai sare cineva?

;-)

Jamilla!

Îl iubesc? Sigur?

2010-10-17T09:33:00.002+03:00

Preluată de la Cabral, pentru că m-am băgat și eu în concurs.
Comentariul meu e la pagina 3, mai în josul paginii. Nu știu de ce, nu reușesc să dau copy-paste :(
Nu intenționam să scriu pt concurs, apoi m-am trezind scriind și asta a fost :) Ce am scris e cartea mea de căpătâi în timp.
E timpul meu, zi de zi.

Jamilla!!!

Sustin din toata inima

2010-10-15T19:29:00.001+03:00

... EDUCATIA!
Nu numai pt ca eu am avut sansa sa am parte de ea, nu numai...
Asta seara, simplu,
Oana.

Multumesc, haiducul sufletului meu!

2010-10-13T08:08:00.003+03:00

Pentru sotul meu, pentru mine, pentru zambete.

Va doresc tuturor o zi faina!

:-)

Jamilla!

Pentru Laura.

2010-10-11T10:17:00.003+03:00

Astazi ar fi fost ziua ta.
Laura, esti printre noi.
Trec anii, nu trece si amintirea. Nici zambetul.
Laura a iubit si daruit cate ceva, celor din jur, din tot sufletul ei.
J.
___________________________________________________________________________________
"Daca ar fi fost sa trec printr-o padure cu lupi, ca sa ajung la tine, as fi ajuns cu zdrentele tineretii mele sfasiate, dandu-ti ultima ei suflare.
De-ar fi fost sa trec prin ierburi cu serpi, ca sa ajund la tine, cu talpile goale as fi calcat pe suierul mortii mele, aducandu-ti-o sa-i inchizi ochii.
Dar la poarta casei tale vegheaza dragostea; si mi-am retras pasii ca la iesirea cu icoana din biserica.
Cant ragusita pe sub ferestrele casei tale, cum canta copiii italieni pe strazile oraselor noastre, in mizeria frumusetii lor cu ochi mediteranieni.
Cant cu mana intinsa sub cer, ca odinioara cei neimpacati la raspantii de drum: Ascultati voi toti bucuria si durerea mea." - Lorelei -Ionel Teodoreanu.

Pentru părinții mei

2010-10-10T09:31:00.005+03:00

De azi într-un an, faceți 30 ani căsătorie.
Iubesc tot ceea ce sunteți, iubesc tot ce ați făcut din mine.
Iubesc cum tati se duce dimineața după ziare și cum mami face clătite. Pentru că eu, fata lor, am rămas să locuiesc în aceeași curte cu ei.
Iubesc venirea voastră acasă, zilnic, de la serviciu, cu zâmbetul pe buze, indiferent câte probleme și greutăți aveți (știu că habar nu am de nimic din toate greutățile voastre, am crescut mereu atît de senină și liniștită!). Iubesc că mă lasați în pace când vin cătrănită, bufnind orice și arțăgoasă. Mi-ați arătat că vârsta nu ține cont de timp, de alții, ci numai de noi înșine. Că timpul e cel pe care ți-l oferi tu însuți, dincolo de cotidian. Că pot să fie o mie și una de greutăți (sunt atât de naivă, dar știu că pot lupta in viață!), dar dacă ai familia lângă tine, ai totul. Că sănătatea nu ține cont de bani și de alții, ci de ce faci tu pt tine. Păcat că p-asta încă nu o învăț cum trebuie, dar sper că am timpul necesar :-). Mi-ați arătat cum oamenii lovesc exact unde te doare mai tare, dar cum poți să treci peste asta. Ori zâmbind, ori mergând pur și simplu, mai departe. Dar și cum oamenii pot să învețe de la noi, și noi de la ei. Am văzut la voi cum revelația vârstei nu are nici o legătură cu toți cei care trec prin viața noastră, ci cu propria forță interioară. Mama și tata sunt cavalerii mei teutoni :-)
Acum am familia mea și sper, cândva, să pot spune: iată, am atâția ani de căsătorie, cu bune și rele, ca și părinții mei, am ce să învăț la rândul meu, pe alții, am ce să las în urma.
Tati, nu am să uit niciodată cum mi-ai spus într-o zi, după nervii mei din acea zi: dragă, întotdeauna trebuie să știi să lași loc de bună ziua, orice ar fi! (e al naibii de greu s-o învăț p-asta, căci impulsivitatea nu îmi lasă loc de logică)
Mami, nu am cum să uit când mi-ai spus, ,,Măi fetițo, nu mai pune totul la suflet, viața și timpul nu înseamnă neliniște și supărări, CĂ VIAȚA CHAR E PREA SCURTĂ, ce Dumnezeu! Bucură-te de viața ta, ce atâtea frustrări?!!?,, (și p-asta continui încă s-o învăț, îmi amintesc abia când sănătatea mea o ia la vale). A spus-o un om mereu cu probleme și greutăți pe umeri, dar mereu cu zâmbetul pe buze, fără ca eu să știu vreodată, poate, adevărul-adevărat despre acele greutăți.
Cum spun apropiații, am crecsut ca într-un cocon de mătase, în lumea mea, mereu ferită dar și mereu atenționată... am crescut mai mult decât frumos.
M-au împins de la spate și mi-au dat și palme verbale când a trebuit.
Nu aud bine, dar aud exact cât îmi trebuie, am învățat să mă descurc singură datorită alor mei. Am familia mea, un serviciu, un Matiz (Bubulina!), un cățel și toată dragostea din lume.
Mami și tati, mwuuuuuahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh!!!
Astăzi, doar Oana.
____________________________________________________________________________

Gândindu-mă la amintirile cu Laura . Întrebare.

2010-10-08T15:37:00.002+03:00

Laurei Damian, cu dor!!!!.... pe vremuri ne întrebam amândouă, multe.
Acum, ea e dincolo de îngeri. Întrebările mi-au rămas mie, bucuria ei mi-a rămas amintire.
Vă pun o scriere din 2007, inspirată dintr-o discuție cu ea, referitoare la o poveste de dragoste și răsfrângerea trăirilor unuia asupra celuilalt. Am regăsit scrierea pe pagina mea de pe poezie.ro. și am simțit nevoia să o recitesc.
Jamilla!
_____________________________________________________________________________

Când apare un nou drum, un nou sens...
Întrebarea este dacă ai curajul să rişti aşa cum îndrăzneai cândva...
Ar trebui să încetez în căutarea imperfecţiunii tale. Imperfecţiunea este în mine perfectă în mod paradoxal, întoarcerea la sentimentul iubirii făcând posibile, totodată, sângerările tale în sufletul meu.
Emoţia intensă m-a structurat iarăşi în percepţii invizibile celorlalţi, accesibile ţie şi astfel, te-am lăsat să mă vezi cum sunt.
Ar trebui să-ţi laşi emoţiile şi întunericul să mă surprindă în tăcere, ca să pot simţi lumina... să le pot desfiinţa bucată cu bucată şi pe mine să mă reîntregesc.
Nu e fugă de tine ci de ceilalţi, de confruntări dureroase căci, trebuie să recunoşti, luxul redescoperirii costă multe şi tocmai aceste costuri fac jocul viitorului.
Pur şi simplu, fără gândul la un bilanţ al vieţii.

Oana Rovența-Micu.

Noctem bonam, magister Ghinoiu!

2010-10-07T12:03:00.004+03:00

Preiau de la Alex Radescu. Nu as fi putut s-o zic mai bine, cred.

Din toata teroarea liceului, eu imi amintesc nervii, plansetele mele, certurile dar si rasetele la unele glume si nazbatii... imi amintesc cum ne lasa totusi, sa copiem la lucrari ca deh... pt noi era o limba total moarta, latina!

Imi amintesc, de asemenea, un moment de acum doi ani: m-a servit cu banane, avea la dansul si ne-am intalnit intamplator la serviciul meu. Eu pofteam, ma duceam sa imi iau, m-a vazut si nu a ramas nepasator. Atunci am vazut alta fata a dansului. Atunci si la discutiile ulterioare vizavi de viata, serviciu, copii. Odata m-a repezit: ce mai stai cu maritisul?!!? Hai draga, ca viata trece! Nu am stiut ce sa-i arspund atunci, pe loc. Venise pe jos, sontac-sontac, abia mergea si, totusi, a refuzat sa-i chemam un taxi. "Ma plimb, eu ma plimb!!!"

Stiu sigur ca a fost impovarat de boala si de propria reputatie. Dar admir rezistenta dansului si curajul de a rezista impotriva propriului sine si tuturor, in propriul fel.

J.

Negativisme de zi cu zi

2010-10-06T06:33:00.003+03:00

Din seria: de-ale serviciului.

Zilele trecute la serviciu, dau într-un dosar de o adeverință de venit de la o primărie. Adresată ,,Comisiei de handicapați,,. Prima dată am râs de exprimare, m-a amuzat, a doua oară m-a întristat.

E păcat, se putea folosi o formulare adecvată, actul acela putea ajunge oriunde, nu numai la noi la serviciu. Cică suntem în UE. Sau că, acum, se zice ,,cu dizabilități,, sau ,,comisie de evaluare complexă,,. Și venea de la o primărie, ai cărei angajați participă anual la instructajul Direcției noastre. Și când te gândești că accesul la informație nu permite, de cele mai multe ori, reconversia credințelor personale ale fiecăruia, reflectate sau nu asupra experienței profesionale.

Am mai pățit deunăzi, o chestie asemănătoare. Mi-a zis cineva, -ai văzut unde ai parcat? Pe un loc de handicapați-. Și un zâmbet larg, distrat. Nu a știut că eu însămi sunt persoană cu handicap și nu asta e problema, ci cum a spus-o și termenul. Constat acum lucid, însă, că nici termenul în sine nu m-a deranjat, chiar deloc aș zice, ci mila pe care o denota tonul. (Semnificația tonului nu arăta percepția clară asupra termenului, ci asupra reflecției proprii/părerii. Marea problemă astăzi, este că se confundă boala cu handicapul. De parcă reticența ar rezolva ceva, în loc să ne ambiționeze pe noi, cei în sine). I-am spus: am parcat regulamentar, legal, exact aclo am dorit să parchez. Nu avea rost să-l mai las să se simtă prost, asta nu rezolva prejudecata cotidiană.

Nu are ce căuta mila. Părerea mea.

Jamilla!

Persoanele cu handicap și aparținătorii

2010-09-18T08:22:00.004+03:00

V-am obișnuit cu postări de suflet. De acum, o să postez și din domeniul asistenței sociale, domeniul în care profesez. Cine știe, poate cuiva îi vor prinde bine informațiile. Da, știu, grădina Google-ului este mare. Și totuși...

Persoanele cu handicap au și ei drepturi. Văd zilnic cazuri din ce în ce mai grave. Mă doare uneori că eu, spre deosebire de alții, am avut șansa unei familii curajoase, obișnuite, cu granițe deschise, mereu în contacte extinse cu comunitatea, care nu m-a lăsat sub nici o formă să mă complac. Care m-a împins de mică de la spate (și poate am simțit și eu, la fel ca alții, că mi-e prea greu sau că nu mai pot... nu m-am lăsat!), care au insistat pentru mine, viața mea, drepturile mele, m-au învățat să mă autodepășesc, orice ar fi, să am încredere în mine ca om, nu neapărat ca persoană cu handicap... care, mai ăresus de orice, s-a purtat normal cu mine, nu au făcut caz de dizabilitatea mea și, mai ales, nu au ținut cont de gura lumii. Dovada este că astăzi sunt eu, Oana, pe picioarele mele. da, am și eu realizările proprii, curajul aferent, personalitatea extrovertită și așa mai departe. Dar contează enorm mediul de viață!! dar mă și bucur enorm pentru ce sunt. poate dacă auzeam perfect, eram o superficială. Oricum sunt superficială în unele aspecte :-) dar continui să mă autoeduc.

Persoanele cu handicap au dizabilități care pot fi transformate în abilități. Legea 448 din 2006, republicată, este legea pentru protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Găsiți acolo drepturi, facilități și alte informații (ce nu înțelegeți, mă întrebați).Ideea este că, la ora actuală, deși nr persoanelor cu handicap crește, oamenii nu sunt informați. Din lipsă de timp, din comoditate, din diverse alte motive, nu contează. Legea există și trebuie adusă la cunoștință în mod constant celor vizați.

Am un serviciu dificil dar este meseria pe care mi-am dorit-o. Mă frustrează însă, că aparținătorii persoanelor cu handicap pot fi mai dificili uneori, decât persoanele în cauză. Da, știu, este greu să te lupti pentru problemele celor dragi, pentru situația de viață, ținând cont și de condițiile mediului de viață și ale economiei. Este greu să simți că duci o povară (dar poate să nu fie nici așa)... ei sunt tot oameni și nu au nevoie de milă, au nevoie de curaj și acceptare în propria familie, acolo unde este posibil. Oameni buni, (vă spune însăși o persoană cu handicap), nu vă ajutați așa. Nici pe ei nu-i ajutați așa. Învățați să vă deschideți mintea, să depășiți prejudecata că ei nu pot face mai nimic... învățați să nu-i țineți departe de comunitate, să îi acceptați voi înșivă exact așa cum sunt, nu cu milă și compătimire, ci cu curaj, demnitate și acceptare. Acceptați ceea ce sunt, dacă vreți să învingeți situația și să mergeți mai departe. Persoanele cu handicap, prin dizabilitatea lor, pot face unele lucruri mult mai bine decat chiar cei considerați normali, după normele societale comune. Își pot depăși limitele și pot reuși. Pot funcționa în propriile familii, pot avea serviciu, pot trăi la fel de simplu. Nu vorbim aici de cazurile atât de grave, âncât necesită asistent personal sau nu pot funcționa nici parțial. mai presus de toate, acești oameni au nevoie DE SOCIALIZARE.

Repet, nu judec pe nimeni și nu fac morală nimănui. Îmi exprim doar o opinie din experiența mea profesională și proprie. Mă doare să văd că, de exemplu, copii cu deficiență auditivă (cum am și eu), se complac în dizabilitatea lor deoarece și familiei îi poate fi jenă, rușine sau nu îndraznește mai mult. E greu, repet, știu atât de bine. Dar cine a zis că este imposibil?!?!

J.

DAX - the man with the sax

2010-09-03T15:24:00.002+03:00

Viața e viață.
Dar toți înțelegem?
Intrați pe blogul lui pentru toată povestea.
Dați mai departe. Atât tot, dați mai departe.

J.

Buna dimineața, lume!!!!

2010-08-17T06:41:00.003+03:00

Începe o nouă zi, deci hopa sus!!!!

Vă doresc o zi bună alături de voi înșivă, de încredere și de timp.

J.

Pic, pic pic... peste tot în gânduri

2010-08-01T09:48:00.003+03:00

Căci simplul gest de a bea cafeaua dimineața, naște incursiuni în lumea altora.
Cu ploaie sau fără.
J.

Love... is in the AIR. NOW!

2010-07-30T10:23:00.002+03:00

Jamilla!!!

ps: Oameni buni, viata nu va asteapta. Nu mai amanati sa traiti. Daca nu acum, atunci cand? Vrei ceva, fa-o! (ma chinui sa imi ascult propriul sfat :D )

Moș Ene

2010-07-29T21:00:00.002+03:00

Bre, mi-e somn al dracului dar mai ciudă mi-e că e deja 9 pm și simt că nu făcui tot ce se putea face astăzi.... și corpul mă trage către pat, mintea îmi spune să raționez, iar inima și sufletul urlă: wake up, mișcă-ți fundul și acționează!!
Astăseară o să ascult de corp, mâine e vineri -deci până luni ascult de inimă :-)))))))))))))))
Ce mișto trebuie să fie să te doară tam-nisam -la banană- :-)
Ce mișto trebuie să fie dacă aș alerga eu timpul, nu el pe mine. Asta e crucea mea :-)
J.!!!

Revelația de dimineață

2010-07-28T06:31:00.003+03:00

M-am trezit al dracului de greu azi-dimineață la 5.40, căci trebuia să-i fac pachetul lui R. pt serviciu. Și mă chinuiam somnoroasă cu cașcavalul, cafeaua și alte cele... ...am mai dat și cu capul de ușita de sub chiuvetă când m-am aplecat (la mine nu există să nu mă lovesc vreodată în bucătărie) și.... m-a lovit. Făceam și înainte pachet. Tot cu toată dragostea și toate cele.

Azi ceva fu altfel. Simții pe deplin că SUNTEM AMANDOI fiecare pt celălalt. Nu o spun din cauza nunții. Nici vorbă, nu hârtia sau biserica te face.

O spun din cauza senzației că nu era un automatism, ca alea când te trezești și te speli pe dinți sau mai știu eu ce.... chiar simțeam să fac, dar cu bucuria aia ca atunci când primești ceva, cu nerăbdarea și fluturii ca de început (și avem 5 ani împreună), ca și cum încă vreau să-l mai surprind. Și ce dacă bărbații sunt cerebrali și femeile emoționale? Ce dacă eu mai am fluturi și el a trecut de stadiul ăsta?Bine că îi am și că mi-e foame de privirea lui non-stop, de gesturile lui, de felul lui de a fi. Dacă nu acum, apoi când!?!?

Băi, mișto senzația. Și gândul mă duse apoi la mine. Nu îmi pasă că mă duc la serviciu, că am câteva sute de lei salariu acum pe criză, am acasă tot ce am nevoie.

Bre, nu-i lucru mare, dar e totul pt mine.

WAKE UP, copii, have a nice day!!!

Jamilla!!!

Îmi vând rochia de mireasă!!!

2010-07-23T12:08:00.003+03:00

Rochița mea Tabrett - Maggie Sottero nu vrea să stea în dulap cu anii, nici la cutie în praf, vrea să mai fie purtată, e luminoasă, drăguță, al dracului de comodă și ușoară, e impecabilă (și curățată, de asemenea) și... pfoooaaaaaaiiii cum sună, ca la matrimoniale. Bleaaah, nu e bine. Sună ca aromele de sirop. Hmmm....

Atunci să încercăm așa: e criză, se aude!?!? Îmi vând rochia la preț de criză, 1500 lei (cunoscătoarele știu pe unde se învârt prețurile unei rochii mireasă MS, la care îți fac ochii ca girofarul... deci un preț mai mult decât rezonabil) și bașca, dau cadou accesoriile mele de mireasă, adică setul de accesorii Carla Brillanti (cercei, colier, brățară), tiara și voalul... cu perle, cum altfel!??! La nevoie, cadorisesc și poșeta de mireasă, pe care încă nu mă îndur s-o dau. Bineînțeles că e asortată :-))) Nah, e bine!??!
Cui nu-i arde de superstiții vizavi de perle sau vizavi de o rochie purtată deja (inutil să reamintesc că e impecabilă ... strălucește -îmi vine să râdddd!!!!- ca zâmbetul din reclamele blend-a-med) :-))))))) să mă contacteze :-))))))))
Tabrett a mea este ivory/vienna cream, exact nuanțele de pe siteul mamă , diferența între a mea și cea de pe site e că a mea are bretele, pt că nu m-a dotat mama natură cu un bust f. generos, doar nu le puteam avea pe toate (Doamneeeee!!!) (oricum, mi-a fost puțin cam mare/largă la bust dar în euforia nunții, NICI CĂ MI-A PĂSAT!). Ooooo, uitasem să menționez, are trenă și NU, nu s eîmpiedică nimeni în ea, doar are sistem de prindere, ca majoritatea rochiilor, sic-sic!
(Pentru detalii gen măsuri, lungime, mărime, poze cu mine mireasă etc etc, dați mesaj/comentariu și stabilim cum comunicăm :P)

Jamilla!!!!

:-)

A wonderful day

2010-07-09T08:08:00.002+03:00

Ziua nunții a fost ceva de vis!!!! Nu am cuvinte sa descriu.... și da, am tras și vreo câteva crize de plâns, panică dar s-au remediat toate cu zâmbetul lui R. al meu și toți cei dragi aproape.
Mă puteți vedea aici.
De azi plec în vacanță, uraaaa!!! (apropo de luna de miere, nu am câștigat nici eu, nici R., a ramas undeva la mijloc destinația, plecăm la turci).

Jamilla!!!

De dragoste

2010-06-29T22:06:00.003+03:00

R. doarme, ajunse din călătorie. Mă uit la el și știu. El e omul meu. El e drumul pe care îl vreau, lângă care rămân eu însămi. Culmea e că senzația e mai mult decât senzație, o știu mai mult ca oricând. Doarme atât de frumos, iar eu nu mă pot gândi decât la dimineața care va veni și la zâmbetul meu. Liniște existențială și de bine, liniște în totalitatea zâmbetului sincer. Asta sunt acum.
Știți senzația aia, când privești ceva/pe cineva, și știi pur și simplu, că privirea aia e o revelație în sine?
Sunt fericită.
Nu e de ajuns să privești, dar eu știu că, pentru mine, e de ajuns că ȘTIU DEJA unde este lumea mea.

Jamilla!

Fix 7 zile

2010-06-26T08:23:00.004+03:00

Atât mai am de astăzi până la ziua cea mare. Și când mă gândesc ce semnificație are 7-le în lumea asta, în tot, nici măcar nu avem idee cât de recognoscibilă poate fi lumea prin ochii unui 7. Spunea Coelho într-o carte, -multe se pot întâmpla într-o săptămână-.

Da, am emoții cu carul, până la Dumnezeu și înapoi și singurul lucru care mă supără acum, este că sunt răcită de miercuri și nu îmi mai trece odată iar gâtul mă tot doare de aproape o lună, m-am cam săturat de sensibilitatea organismului meu. Mă îndop cu vitamine, calciu și D3, Theraflu și degeaba (nu prea am voie antibiotice). Da, fraților, știu că am imunitatea scăzută, dar trebuie să mă pun pe picioare!! Nu o să fiu un zombie leșinat în ziua nunții, asta e CLAR!

Rochia mea Maggie Sottero -Tabrett- e gata, mă așteaptă. La fel și săndăluțele, Anne Klein - Halima light gold/silver leather, voalul cu perle, accesoriile Carla Brillanti, tot cu perle.

Mă mai așteaptă și buna dispoziție, cheful de distracție, de a face atmosferă, emoțiile, gândul că voi fi mireasă (nu râdeți, doar știți că, pentru noi femeile, e ceva important încă din copilărie), nerăbdarea, așteptarea....

Soțul meu are emoții și el, deși alt gen. Știu însă că va ieși super bine, s-a implicat toată familia cu tot sufletul, am avut și avem sprijinul tuturor, inclusiv al nașilor, din plin!!! - eu bunăoară, am avut și o criză de panică/plâns de 2 ore săptămâna trecută- nici nu mă gândesc să devin Bridezilla (mă controlez, inspir, expir, ha ha :-)))) )

Nu mai rămâne decât așteptarea cu sufletul la gură, pregătirile, iarăși emoțiile - sunt varză, ce să mai!!!!

Printre toate astea, zâmbesc tâmp uneori, continuu, ireal, pierdută :-)))) M-am integrat în lumea asta prin felul meu și cu dragostea celor din jur. Îmi trăiesc sufletul fără discrepanța dintre timpul pierdut și viitorul câștigat, mi-am dobândit încrederea în propria bucurie și clipă. Nu mai știu să mă simt singură și îmi place al naibii! Nu fac altceva decât să fiu, pur și simplu, dincolo de copilul care eram și dincolo de omul care mi-ar fi plăcut să fiu, vreodată.

Cel mai mult îmi place ce simt, și anume cu toată ființa, că el, soțul meu, este omul meu. Simt că mă văd îmbătrânind lângă el, indiferent prin ce încercări ne va trece viața sau destinul. Indiferent cât derău poate fi uneori în viață, pe lângă bine, dar suntem noi amândoi împreună. (nu am să o dau în siropoșenii, stați liniștiți :) ). Asta înseamnă că învăț să ascult, pe mine, pe el, lumea fiecăruia, că învățăm să coexistăm cu toate cele.... înseamnă că mă pot redescoperi în fiece clipă alături de R.

Sunt eu, rămân eu, dar sunt totuși, alta!!!

Jamilla!!!

12 iunie

2010-06-16T19:50:00.003+03:00

O zi extrem de importantă pentru mine, pentru noi doi și nu numai. Am devenit dna N.
Și nu mă refer la faptul că o hârtie ține dragostea a doi oameni, la mersul vieții, ci la curaj, la împărtășirea a ceva in 2, la EL PT MINE ȘI EU PT EL, NOI AMÂNDOI.

Zâmbesc întruna. Și mai am și o păcătoasă de diaree de câteva zile!!! Iar emoțiile m-au cam deșirat sâmbătă, la primărie. El a rezistat mai bine ca mine în privința aceasta!!! Dar ce de poze am făcut!! Ce petrecere faină ne-au pregătit cei dragi (familia și apropiații)!!!!! Momentul serii a fost înspre 10-11 noaptea, când Carmen a adus tortul, înconjurată de câțiva dfintre cei dragi, fiecare cu 2 torțe în mâini. Am lăcrimat pe furiș :-) Ce amintiri, ce seară... și încă avem de recuperat în privința odihnei....:-)

Revin :-)

J.!!!

Azi, acum, aici

2010-06-01T06:58:00.004+03:00

Azi parcă nu miroase a primăvară, ci a ploaie de toamnă.

Azi sunt mai liniștită (dar pe de altă parte, din ce în ce mai stresată, acuș în iunie vine momentul X și în iulie momentul Y).

Știți nerăbdarea aia ca de copil, când știe că trebuie să primească ceva!? Așa și eu, dar știu și că primim exact ce dorim (câteodată), deci ar trebui să am grijă cu timpul și clipa și de ceea ce am. PENTRU CĂ HABAR NU AM SĂ APRECIEZ DELOC, din păcate. Și ăsta e stigmatul meu.

Oricât îmi doresc, nu mă pot alinia mereu la adevărul esențial al sinelui. Am vorbele mele fără glas, am dorința mea de mai bine, am mereu, dorința de a aștepta ceva. Acum, azi, bine ar fi să nu mai amân timpul.

Când aud de alții, suflete nemuritoare, zic că sunt o norocoasă, mereu am fost o protejată a sorții. Dar oare chiar știu!?!? Știm?!?!

Azi sunt simplu, eu, J.

,,A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai vad, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,

iau cuvintele şi le-nec în mare.

Şuier luna şi o răsar şi o prefac

într-o dragoste mare,,. (Nichita Stănescu)

ps: nu sunt tristă! Sunt doar intrigată că, până la vârsta asta, încă nu am învățat să mă autoeduc în privința propriilor adevăruri. Și mai am pretenția să-i înțeleg cu adevărat pe cei de lângă mine.

Trecut, prezent, viitor

2010-05-07T18:03:00.003+03:00

Trecutul e expresivitatea ochilor mei.
Prezentul e când îmi pun ,,acum-ul" în brațele celor dragi, neuitând de mine.
Viitorul e, deopotrivă, spaimă și bucurie... un orizont care își menține abilitatea de a fi mereu, între neputință și curaj.

Toată lumea astăzi, la serviciu, polemiza inutil (inclusiv subsemnata!)pe tema reducerilor bugetare. Dincolo de astaa, prefer să rămân optimistă în pesimismul meu, cedându-i timpului propriile drepturi.

Cum zicea Petre Țuțea, "fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democrației de a asigura selecțiunea naturală a valorilor. Democrații gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate și unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e parerea mea despre democrație".

Treaba e că degeaba nu rămân indiferentă, pentru că habar n-am cum să mă adaptez la schimbarea nevoii. Trecutul pare că devine viitor.

J.

ps: una peste alta, prefer să visez la ,,săptămâna de miere,, - de ,,lună de miere,, nici nu poate fi vorba!! (și da, ne-am răzgândit iar cu privire la destinația -de miere-)

Tăcere

2010-05-03T17:55:00.002+03:00

Tac gândind vremea și nu soarele
tac gândind că nu știu să fiu cum trebuie.

J.

Dureri de cap

2010-05-02T11:14:00.005+03:00

Și la propriu, și la figurat.

Nervi acasă, ca orice om, când ți se adună multe, apoi după explozie verbală și de lacrimi, liniște, pace și zâmbet.

Timpul crește, stresul e din ce în ce mai mare, acrobațiile financiare mai dificile.

Noroc că, aseară (ca de obicei după o criză de plâns și o ciondăneală cu al meu, mi-am reamintit ce motive de bucurii am, deși starea de sănătate a unor membri ai familiei mele nu este deloc roz... un alt motiv care îmi seacă sufletul) m-am și liniștit, după ce am fiert pe dinăuntru în suc propriu, o zi întreagă. Și mă gândeam, de asemenea, cum fuge clipa când ai nevoie de ea, cum nu simți oamenii la supărare/nervi (fiind preocupată cu propriul sine), cum plânsesem după înțelepciunea bucuriei. Civilizația timpului mă face egală cu toți, orice ar fi, deși inegală cu lungimile de undă ale celor apropiați. Înjuram în gând anxietatea de clipă și voiam îmbrățișarea cea mai dragă, dincolo de sărăcia unei vanități datorate neputinței. Cu toate astea, încă mă simt încastrată în patologia plăcerii materiale.

Zâmbesc acum, da, zâmbesc!

ps: foto de pe Google Image.

Chef de viață

2010-04-28T18:59:00.003+03:00

... deși numai vești proaste/,,lovituri,, primesc săptămâna asta, mai ales legat de salariu, serviciu, răutățile celor de acolo. Dar am și un căcălău de motive de bucurie!!!! (se apropie vara, concediul, nunta, plaja.... petrecere, timpul cu cei dragi, cuțulache și o grămadă de alte motive!!!!)
....da, chef de viață, pentru că eu sunt eu și așa rămân, am de ce, am pentru ce/pentru cine, am motivație, am ce îmi doresc (aproape totul), sănătate să am, că restul o veni de la sine.

Jamilla!

Lumea

2010-04-24T19:56:00.002+03:00

Uneori mă sperie lumea, universul, timpul.
J.

ps: foto de pe Google Image.

Stări diverse

2010-04-21T20:06:00.004+03:00

Azi m-am supărat rău de tot la serviciu. Dar rău! Unii oameni, efectiv, nu văd bârna din ochii lor, doar paiele altuia, o chestie cu care nu mă pot obișnui în veci. Care o fi rostul plăcerii să te to bagi în ograda altuia, să-i faci rău, să faci pe deșteptul clipă de clipă? Oameni suntem toți. Îmi trecură nervii din clipa în care închisei ușa biroului (mai puțin durerea de cap, persistă și acum... câh! Dacă pun botul la toți proștii și mă enervez!)

Una peste alta, sunt fericită! Venind acasă, am lăsat totul la ușă, -acasă- e numai al meu, nu amestec capra cu varza (înceeeerc...!). Zâmbesc, râd, iar zâmbesc, mă duc la R., îl mai pup, vin la calc., nu am stare!

Luai -acum juma de oră- și invitațiile de nuntă, sunt ale mele ... zâmbesc întruna, e altceva când le vezi în mână. Se apropie clipa, se apropie și emoțiile, mă dau peste cap toate dar abia aștept, cu toate senzațiile de care e în stare mintea mea cea rebelă, exact acum.

I have a dream, visul propriului suflet... e simplu, e atât de simplu...! Uneori!

JAMILLA !!!

Cartea timpului meu prezent

2010-04-11T09:09:00.005+03:00

Unii vorbesc de cartea vieții. Eu vorbesc de cartea timpului meu. Scriu cărți, dar mai greu să îți scrii propriul timp. Cu soarta uneori nu te pui.

Am soarta mea și îmi place cum o am. Singură mi-am făcut-o, pe alocuri, alții au hotărât-o pe margini dar ce e scris, e scris deja.

Timpul meu prezent mă trage de urechi deseori, vine cu frate-său, trecutul (noroc că-l alung rapid!!) căci eu bâjbâi încă în a-mi creea viitorul. Schimbarea mea în mai matură devine un drum greu accesibil, dar drumul meu. Trăiesc și știu de ce/pentru ce. Restul cred că nu ar trebui să mă mai mire. Și totuși mă miră de ce sunt atât de înnebunită după chestii simple, atât de simple în farmecul lor.... ciocolata-baton Bounty pe care o mănânc cu febrilitatea unui copil, fiind ciocolata copilăriei mele.... cafeaua pe care o beau zilnic, dar mă întind la ea cu savuratul, de parcă ar fi ultima.... cărțile pe care le citesc, joaca cu Alfie (scuzați cacofonia), statul pe miresici.ro, ieșirile în oraș, machiajele, dansul, muzica.... timpul în care fac toate astea, iubirea, familia, serviciul, totul.

Sunt nevoită să-mi asimilez timpul meu din ce în ce mai des, în sensul acelor de ceasornic, punctuale în curgerea lor rapidă spre viitorul meu. Riscul de a fi pedepsită de conjuncturile vieții, atunci când fac exact ce cred eu de cuviință, este mic/pueril pe lângă riscul pe care mi-l asum fiind eu însămi. Ăsta-i sensul vieții mele.

Ăsta-i timpul meu, cartea pe care trebuie să o joc la fiecare secundă, fără a da la zaruri clipele cu cei dragi contra a altceva mai permisiv, căci nimic din ce e atât de ușor, nu e atât de plăcut. Sunt atât de sigură de mine în mediul celor dragi, că nimic nu-mi mai trebuie.

JamilLa!

ps: devin melancolică recitindu-l pe Jacques Salome.

"Nu e de ajuns sa îi promit ziua de maine, dacă nu sunt capabil/ă să trăiesc in prezent."

Pregătiri de nuntă

2010-04-10T08:35:00.004+03:00

Fierb în suc propriu, mă coc singură, mă agit.... fac liste cu mama de 4 zile, liste și iarăși liste, calculăm, aproximăm, refacem....pune-i pe unii cu alții, încearcă să mulțumești pe toți, oricum ai da-o, nu iese, frate!!

Așa că, de acum, încerc cu (un pic, dar încerc măcar) calm, răbdare și...ce o fi, o fi. Organizați suntem, serioși suntem, factori surpriză apar oricând, deci mare atenție.

Rochia o am (Tabrett de la maggie Sottero, doar că a mea are bretele, bustul meu nu e așa dotat de la mama natură, un motiv în plus de nesiguranță pt mine..... îmi trebuie cupe siliconice, deci! Că doar nu vreau să-mi fâlfâie vântul la bust în cea mai mișto zi a mea), sandalele au venit săptămâna trecută (o minunăție, dacă mă întrebați pe mine, au și un nume fain, Halima auriu, de la Anne Klein), voalul, tiara și accesoriile sunt cu perle (da, iete na! zică babele ce or vrea, perle am vrut și cu asta, basta!), Carla Brillanti.... ce să vă mai spun!?!? aaaaa, am luat și figurina de tort, o drăgălășenie/haioșenie mică, deși dacă te uiți de aproape, mireasa are ochii ca la strabism (eu pe la 6 ani cam așa aveam, deci iată coincidența, ha ha) :-) am luat banda aurie (cică piele ecologică!) pentru plicurile invitațiilor, îmi mai trebuie fluturi, veșnica și marea mea obsesie, să fie fluturi în sală, măcar 10-20, atârnați pe undeva, cocoțați pe mese, găsesc eu! la mărturii am renunțat, erau bani aruncați degeaba (după discuții interminabile și interes în stânga și dreapta).

Îmi mai trebuie rochița de cununie civilă, verighetele le avem, lăutarii de nuntă îi avem (taraful Tapotă), fotograf avem, cameraman - avem o promisiune...biserica am schimbat-o, că așa i s-a năzărit subsemnatei acum câteva săptămâni (mare ți-e grădina, Doamne!!!), e una faină/nouă, nu zic care, să nu afle toți curioșii, sic!

Textul de invitații l-am compus, prima dată mi-a ieșit siropos până la toți sfinții, acum e acceptabil, chiar foarte (după scremut de creieri și tăiat și rescris cât să placă ambelor familii, să nu aibă gust de șerbet din ăla boieresc), mai trebuie comandate (CURÂND!) invitațiile.

Cam ce ar mai fi? Nu știu, acum nu-s în stare să-mi amintesc mare lucru din ce mai lipsește.

Dar iată, fremăt zi de zi, abia aștept, pe de altă parte îmi vine să găsesc naibii o căruță, un avion, ceva, și să zbor de aici la polul opus :-)

Jamilla!!!

ps: Luna de miere o vreau în Italia, o zonă anume, despre asta data viitoare! (alții visează la Mauritius, eu visez la S....)

My style

2010-04-05T17:10:00.002+03:00

Once upon a time...

JAMILLA!!

Iepurașul de Paști

2010-04-02T08:33:00.004+03:00

Iepurașul meu de Paști constă în ziua de astăzi, prima după mult timp, în care mă trezesc acasă, alături de al meu și să nu fie weekend.

Plus de asta, știți deja: familia și timpul sunt coșul meu de bunătăți sufletești.

Ouăle de pe masă ore îmi sunt, la fel și bucuria de a alerga după timp.

Sărbători luminate!!!

Jamilla !!!

ps: foto de pe GoogleImage.

În loc de cuvinte :-)

2010-03-28T09:49:00.003+03:00

Cuvintele nu arată tăcerea din suflet, gestul o înfăptuiește, mai sublim decât timpul în sine. Deși nu aud ce aș vrea, simt atât de simplu. De aia zâmbesc.

Jamilla!!!

ps: foto de pe Google Image.

Cafea cu nerăbdare

2010-03-27T09:15:00.007+02:00

O băui deja, în fugă, cu poftă, nervoasă, adormită și abia așteptând să plec în oraș, unde am treabă.

Prima dată după ceva timp, când mi-e mai mult somn ca niciodată, dimineața. Și totuși, soarele ăsta de afară mă îmbie să mă motivez. După atâta iarnă, mult soare. Și îmi place al naibii!!!

Mă gândeam la o chestie aseară: să faci cumpărăturile în doi, pentru amândoi, mi se pare ceva super. De ce? Pentru că, dincolo de ceea ce înseamnă totul în doi și cât de diferit e, o chestie comună, de zi cu zi, poate revela tot universul meu emoțional (lângă al lui) și mă simt total altfel. Pecuniarul schimbării mele într-un om (cu timpul) ceva mai matur, presupune și atenția la detaliile minuscule, ce ne conduc universul cotidian. Observ cum descopăr noi sensuri în gesturi simple. Le văd doar eu și contează simplu. Chit că el privește lucrurile ca un bărbat și eu ca o femeie. Care ar mai fi farmecul, altfel!?!?

Să fac cumpărături în doi, mă face să fiu mai calmă la cei din jur, mai răbdătoare la agitația și nervii din supermarket (oricum sunt agitată și nervoasă de când m-am născut) și să mi se pară atât de sublim simpla lui atingere când îmi face semn să fiu atentă la el. prostie, ați zice, dar e întregul meu univers interior, actualmente.

Știați că mintea mea e cam sucită? Văd lucruri unde nu sunt și unde alții nu văd nimic. Le văd în lumina unui timp care mă desparte iremediabil de începutul relației noastre și mă aruncă spre viitor. Văd cum privirea lui devine persuadantă când ne ciondănim, dar cum şi gândul meu vine să-l mângâie.

De ce se ciondănesc bărbaţii şi femeile la cumpărături şi, în general, pe lucruri atât de mărunte? Pentru că lucrurile mari deja sunt prea puţin controlabile şi bulversează tot ceea ce ştim cu ardoare. Pentru că, altfel, ne-am plictisi cu roz şi soare întruna, şi ne-am cunoaşte prea puţin.

Şi uite aşa mi-am disociat privirea superficială de adevărul esenţial din clipa însăşi.

Cine spunea că o cafea nu te face să ajungi cu gândul dincolo de aburi, aiurea şi spre nicăieri?

Am mai realizat o chestie: în doi se fac concesii suplimentare timpului şi modului de a trăi, că altfel chiar ai cum să scapi de redundanţa farmecului pierdut în doi. Şi ar fi păcat.

ps: imagini de pe nenea Google Image

Numai timpul

2010-03-20T18:09:00.002+02:00

Timpul vindecă, dar timpul mai și crestează destine încrucișate printre străzile altor suflete.

Timpul e marele meu dușman, repet, dar și marele meu prieten. Ambivalența lui mă sperie. Dar tot el îmi aduce curajul și puterea.

Timpul este ipocrit, nu știe să rabde și, cu toate astea, atât de prețios: nu știu când îl pierd sau pentru ce.

Întrebarea e, merită să știu?! Mai bine las cursul vieții de la sine.
JAMILLA!

Chestia e că tocmai timpul e marele șef al vieții noastre de zi cu zi. Și mi-a trebuit o criză, ca să înțeleg.

Iubesc viața mea de acum

2010-03-12T15:05:00.004+02:00

EXACT AȘA CUM ESTE EA. Îmi iubesc timpul, vârsta, tot ceea ce am, chiar dacă nu știu cum să o arăt mereu și mă frământ din orice ca o prostuță. Cum îmi spunea cineva odată, eu nu știu să trăiesc fără să mă frământ din orice căcățiș. Deși multe realități cotidiene le iau ca pe un afront personal, mă iau și pe mine de moț și îmi revin rapid.

Îmi iubesc perechea în felul meu, cu zâmbetul meu, cu stilul meu haotic de a vedea uneori lucrurile, dar în stilul meu.

Te sărut, R. al meu! Iubesc lucid și romantic tot ceea ce mă faci să văd zi de zi, indiferent că e bun sau rău. Iubesc toate privirile tale, toți nervii noștri la lucrurile mărunte, alea sunt sarea și piperul. pentru că toate astea coexistă împreună. Jur că m-aș plictisi să fie totul miere. Unde ar mai fi incitantul contradicției?

Iubesc momentul când dai drumul la videoclipul cu Andre Rieu pe stadion! Am descoperit atâtea datorită ție. Ai descoperit atâtea datorită mie. Suntem doi nebuni în lumea noastră din gând - mișto :-)

Iubesc tot ce îmi spui, ce faci și toate gesturile când îți bei cafeaua, când fumezi, când te uiți la mine, indiferent cum te uiți. Iubesc tot amalgamul care iese din mine, reacție la stările tale zilnice. Zău că orele care fug delirant se întrepătrund acum altfel, în doi.

Zâmbesc dimineața pe furiș când nu mă vezi. Râd singură când știu că nu mă vezi și sunt fericită că suntem. Lălăi aiurea prin casă (știu că știi că falsez îngrozitor, ha ha) când știu că nu mă auzi, tocmai PT CĂ IUBESC VIAȚA NOASTRĂ, EXACT AȘA CUM E EA.

Yours Oana.

Iubesc pe noi doi, omule!

Încurajare pt Mărgeluță

2010-03-11T17:31:00.006+02:00

Măi Mărgeluță! Motive pentru care să reîncepi să zâmbești:

1. Ce-i al tău e pus deoparte. Crede în tine și în al tău. Ai dragoste, cu restul veți răzbi, încet-încet. Pentru că, poate, ți se/vi se întâmplă toate astea ca să descoperi cine ești/cine sunteți. Nu mă refer la a privi cu optimism ci a face un salt peste. Pur și simplu. Oricum nu ai ce pierde.

2.Tot răul e, mai mereu, spre bine. Indiferent de cât rău e, mereu se poate și mai rău dar, pe de altă parte, e o ocazie să devii mai puternică (nu te iau cu abureli, hai, zâmbește, trece...nu! dar te iau de priviri și te provoc să-ți accepți propriul fel de a fi exact așa cum este. de ce să-l schimbi? Nu ești tu de vină. Nici el!)

3.Sunteți sănătoși, aveți mâini, picioare, minte, ochi, auz și toate cele. Mai rămâne să descoperi ce trebuie schimbat în viața ta, să începi să crezi în tine (mă enervezi când trăiești pt alții, nu și pt tine. Lasă ce a fost, încearcă ce va fi cu alți ochi).

4.Vei ieși la liman și cu nunta, și cu totul. Dar ieși din casă, folosește altfel timpul. Agresivitatea asta a vieții/timpului nu are nevoie de autoculpabilizare până la limită și automutilare emoțională. Ai încredere în omul care ești, în ceea ce vrei să faci. Deci, fă ceva (ORICE, dar găsește-ți ceva care să te bucure, un hobby, o ocupație emoțional-recreativă, o modalitate să te bucuri de puținul timp împreună). Caută-ți încrederea unde ai ascuns-o.

5.Conștiința înțelege problema financiară ca o problemă fără de care nu poți supraviețui. Nu e chiar așa, fără sănătate nu poți supraviețui. Lasă plânsul și treci la treabă. Mobilizează-ți voința, încrederea, puterea de a privi. Nu te mai auto-limita la timpul din prezent și la probleme, nu te mai raporta la -nu pot-. POȚI.

6.Lasă durerea și prejudecățile deoparte. Contează că el este bine, nu a pățit nimic. Accidentul e nasol, mașina și mai și, dar el NU are nimic. Multe lucruri vin și se duc, la fel ca și experiențele urâte prin care ați trecut. Viața este, pur și simplu, sau nu este. DAR ESTE A VOASTRĂ și numai voi v-o puteți schimba. Nu mai aștepta să o schimbe altcineva. TU!

7. Luptă-te cu propriul prezent. Ia-l de moț și scutură-te de trecut. Dacă tu continui să te gândești la tot ce s-a întâmplat, nu te va mai lăsa să trăiești liniștită mai departe. Nu-ți mai irosi energia pe ce a fost, conservă-o pe ce va fi. Atât de puțin cât este acum, ESTE. NU ești singură, îl ai pe el, te are pe tine. Te ai și tu pe tine.

ZÂMBEȘTE și uită-te în oglindă. Schimbă-ți felul de a privi lucrurile și începe să crezi în tine și în voi.
Altfel, timpul TRECE. (Lasă-ți în pace violența gândurilor, furtuna calmează de multe ori. Fii tu și gata! Unde o să mai ardă!??!)

ps: restul listei ți-o faci tu, ai să vezi că mai sunt și alte motive. Nu ai voie motive negative să adaugi pe listă. Nu îți mai bloca modul de a gândi/simți și nu te mai autopedepsi.Nu rezolvi nimic. Pur și simplu, mergi mai departe și ia-ți timpul și încrederea de mână, alături de ceea ce simți (lovitura de grație nu mai e lovitură, dacă îi tragi un șut în minte și treci mai departe. Pur și simplu.)

Numai bine și te mai aștept.

JAMILLA!!!

De noapte bună

2010-03-06T23:09:00.006+02:00

Sunt cu visele și noaptea în brațe.

Mă gândesc la o mie și una de chestii.
Vreau să visez numai lucruri mișto - ca toată lumea de altfel - :-)
Acum am nevoie sa dorm, să visez liniște.

Căldura vine din sufletul meu.
Patul e moale, perna la fel, conștiința liniștită.
Mâine: gata de o nouă zi, o nouă provocare, o nouă revedere... de gânduri noi și cafele bune, de familie și cei dragi, cărți, de joaca împreună cu Alfie cățelul.... de forum și de toate cele, zi de zi, mereu aici, aproape și totuși, atât de departe, mereu aceeași și, totuși, alta.

Mâine, mereu e timp de alte treburi, trebuie întâi timp pentru noi înșine. Dacă nu acum, atunci când!?!?
Că nu aud bine, nici că-mi mai pasă demult. Sunt eu.
Noapte bună!

"Avem timp pentru toate. Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga, sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou, sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine, avem timp sa citim si sa scriem, sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris, avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam, avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu. Avem timp pentru ambitii si boli, sa invinovatim destinul si amanuntele, avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile, avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam, avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem, avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea, avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem. Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru putina tandrete. Cand sa facem si asta - murim. Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !! Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita. Restul ... depinde de ceilalti. Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie, altora s-ar putea sa nu le pese. Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere, si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi. Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata Ci PE CINE ai. Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute. Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva. Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca, ci cu ceea ce poti tu sa faci. Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor, ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva. Am invatat ca oricum ai taia, orice lucru are doua fete. Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde, s-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi. Am invatat ca poti continua inca mult timp, dupa ce ai spus ca nu mai poti. Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie, indiferent de consecinte. Am invatat ca sunt oameni care te iubesc, dar nu stiu s-o arate. Am invatat ca atunci cand sunt suparat, am DREPTUL sa fiu suparat, dar nu am dreptul sa fiu si rau. Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta, iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata. Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu, nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul. Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten, oricum te va rani din cand in cand, iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta. Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii, cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti. Am invatat ca indiferent cat de mult suferi, lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta. Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea, dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii. Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc. Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc. Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc, si nu faptele sale. Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru. Si pot vedea ceva total diferit. Am invatat ca indiferent de consecinte, cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata. Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore de catre oameni care nici nu te cunosc. Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat, cand te striga un prieten, vei gasi puterea de a-l ajuta. Am invatat ca scrisul, ca si vorbitul, poate linisti durerile sufletesti. Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult, iti sunt luati prea repede ... Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile. Am invatat sa iubesc ca sa pot sa fiu iubit." (O.Paler)

ps: poza este de pe domnu' Gogu

Pentru miresele mele....

2010-03-06T12:39:00.007+02:00

.... cele de pe forum, știu ele care :-) Smile, please!! Say Cheese! :-))))(partenerele mele la vorbă, la stresul, nervii și emoțiile pt nuntă, la frecat ridichea pe seama treburilor casnice -când nu avem chef, știiiiu-, la împărtășit bune și rele, sfaturi și hărnicie și alte cele (am uitat inventivitatea, mă scuzați) fără miresoii noștri prin preajmă :-)))) )

Deci, Simo, Dienuk, Puffy, Cat, Floriciki, ButterflyAnna, Clauditza25, Amely, Manu, Carlita, Sweetnicoleta, Keke, Anda2005, IonelaMihaela,Vanessa, Micuta, Elogio și nou-venitele în grupul nostru, poftim de ascultați (mă scuz de pe acum în caz că am uitat pe cineva, neuronii mei nu funcționează azi, hi hi):

Verde

2010-03-05T19:22:00.004+02:00

Să-l miros, să merg pe el, să-l am în suflet și ochi. Să fie mult verde ziua, să visez verde, să simt căldura și primăvara. Gândesc la cald azi și la rece mâine.

Mă înfurii pe nimicuri și mă bucur tot de nimicuri.

Vreau să-i pun alui meu în palme liniștea și zilele însorite. Constat că fericirea poate însemna și simpla privire a lui, când mă îmbrățișează, când mâncăm împreună, când facem de toate împreună. Sunt fericită că sunt eu. De-a dreptul haios adevărul, tocmai cînd mă aștept eu mai puțin să recunosc.

Sună atât de clișeizat și, totuși, atât de veridic :-) Mi se pare că zilele și nopțile curg de la sine, cu vîrstele noastre împreună și cu sentimentul că nu suntem singuri. Mi se pare că sunt atât de puerilă și sensibilă și numai a sufletului meu uneori, dar atât de a lui alteori!!!

Agresivitatea mea față de lume, în unele conjuncturi, este agresivitatea eu-lui meu față de ceea ce nu pot accepta/înțelege sau față de ceea ce îmi răpește din teritoriul meu și din timpul celor dragi. Însă faptul că îmi pot fuziona visele cu timpul mă ajută să înțeleg atracția față de lumeși fazele relației de cuplu. faze mișto, faze nervoase, faze faine, pur și simplu, faze fără de care nu putem coexista cu propriile abilități.

Sunt sclava dragostei, timpului, banilor, muncii, sentimentelor față de cei dragi, sclava propriei mele lumi. Dar sunt fericită în irecognoscibilitatea jocurilor de zi cu zi și în alternarea sublimă a ecologiei propriilor mele relații cu timpul, cu anotimpurile, cu vârsta, cu propriul eu!

Vreau verde azi, mâine și tot timpul :-)

SPRING TIME

2010-03-01T14:02:00.006+02:00

Zâmbesc.

Și vă spun sincer, am atâtea gânduri și griji în cap!!! Și iar zâmbesc. Dar ce contează astăzi? Azi contează doar zâmbetul meu.
Clar, sunt dusă :-)

*****

Afară miroase alb a suflete mii și mii.

Reamintesc aici o poezie de acum câțiva ani, tot de a mea, care astăzi mi se potrivește perfect, lovindu-mă cu clipa demiurgică a ACUM-ului :-) :

FUGARĂ PRIN SUFLETE

Văd des întruchipări ale influenţelor din minte
însemnând paşii altora poticniţi între pietre de încercare,
parte din piatra cea mare,
parte din timp.
Simt o mulţime de lucruri până obosesc
să fie frumos şi linişte pentru ceilalţi
(aşa pare, lume!)
nu şi pentru mine.
Îmi ucid inconştient instinctul şi simţirea,
fugară prin suflete,
negăsindu-mă iar pe mine.
Am sărit din leagănul limitelor
căutându-mă la răspântii de vise.

(Oana Rovența-Micu, volumul -Înger de octombrie-)
*****

(ps: foto de pe pcwin.com și gutudragos.blogspot.com)

Așa este scris

2010-02-28T10:09:00.006+02:00

"Sunt o mie de feluri de a pierde o zi, însă niciunul de a o întoarce înapoi"... "Pentru a-ţi realiza visele, trebuie mai întâi să te trezeşti" (proverbe arabe).

Și eu am o mie de priviri, însă nu știu a le înțelege pe toate... și-s ale mele!

Văd o mulțime de mâini, priviri, chipuri, le înțeleg și nu mă înțeleg pe mine deseori! Mă uit în palmele mele, care mi-e traiectoria?

Nu vreau să știu, vreau să trăiesc ȘI clipa.

(ps: foto de pe Google Image)

Ploaie

2010-02-27T09:11:00.005+02:00

Măi oameni buni, eu iubesc ploaia (uneori îi urăsc ritmicitatea).

Aia măruntă, de te seacă la suflet, de te face să visezi cu ochii deschiși, de știe ce-i în sufletul fiecăruia, de știe să-mi ia visul și să-l ducă spre zări.
Plouă mărunt afară, mocănește (vin de pe terasă, deși încă sunt bolnavă și răcită) și, de când stau la casă, ador să-mi trezesc ludicul din mine într-un mod atât de real și lucid. Bre, e atât de fresh uneori!!!
Mă văd ambivalentă, după cum e ziua sau noaptea, după cum e ora sau secunda, aș face o grămadă într-un timp atât de scurt și, pe de altă parte, aș lenevi întruna.
Ploaia asta miroase atât de verde, atât de curat și a nou început! Vine primăvara, e clar (chiar vine!?)
Ce am să fac cu toată dragostea din mine dacă viața nu-i va finaliza traiectoria?!
Ce am să fac cu dependența mea de viață și lume când, de multe ori, caut insistent o singurătate aparte în vocile fără glas?
Ce am să fac cu ploaia conștiinței mele, pentru orice fleac și pentru străduința ipocriziei mele de a fi complexă într-o lume, deseori atât de simplă?
Ploaia e ploaie afară, picătură cu picătură, sunet pe sufletul meu, pe auzul meu, în palmele mele, antrenându-mi inteligența privirii.
Și totul devine, brusc, mai inteligibil, eu perseverând în dizolvarea valorilor cotidiene îndoielnice, spre a primi provocarea schimbării.
Ploaia e destinația mea către lume.

(ps: foto de pe fireflyforest.net și open.salon.com/blog/ts)

În noapte

2010-02-26T20:31:00.006+02:00

... adineauri eram în balansoar, pe terasa casei și am venit fuguța la calculator. Aerul de seară, umed, răcoros dar fresh, ca din vremuri demult apuse, ca de ieri și nicăieri, cu vise demult duse, cu speranța drept înainte, cu gândul meu în brațe...
Mă tot gândesc la viață, îmi fac o mie și una de griji din/pentru orice și nu știu să fiu alta!!!
Și al meu, doarme așa de frumos, mă uit la el zâmbind, simt că noaptea mă îmbie să sper și mai abitir la tot ceea ce îmi doresc să fac, vizitez, cred, dăruiesc, lupt cu toată ființa pentru noi doi! Și aerul ăsta de afară e tare aromat, miros de seară dincolo de orice gând.

(foto de pe myspace.com)

How life is teaching me...

2010-02-25T11:34:00.007+02:00

. . . NOW !!!

. . . "Teachers open the door but you must walk through it yourself ” . . . BUT . . . “There are no miracles for those that have no faith in them” . . .

(ps: foto de pe www.media.photobucket.com)

Dragoste

2010-02-23T20:11:00.006+02:00

Orice ar fi, știu, vreau, iubesc, doresc, simt, exist. Sunt iubită.

Aceasta îmi ajunge. Și de acum, timpul îmi va fi aliat, nu dușman.

ps: foto de pe Google Image.

Sănătatea, înainte de toate

2010-02-21T09:28:00.006+02:00

O lecție pe care am învățat-o dur, în ultimele trei zile. Nu aș fi zis că o criză de rinichi mă poate termina, fiind prima și, sper, ultima.

Am mers la serviciu ca prostul la bâlci, rezistând în loc să mă ocup de problemă.

Acum, suport consecințele. Voi fi bine dar nah, trebuie tratament, investigații și multă, multă liniște.

De abia acum, simt că am învățat ceva. Cu ce preț?!!?

Mi-am integrat mereu sufletul în lumea celor duri și am călcat pe mine. Greșit! de acum, sănătatea înainte de toate. Altfel, la ce bun lumea, viața și timpul, dacă habar nu am sau nu am vrut (conștient), să mă ocup ȘI de mine?!

De 2 zile îmi ascult corpul, încerc să-l înțeleg, s-i înțeleg durerile și limbajul, știu dureros de lucid ca acest corp al meu a clacat pe fond psihic.

Culmea, zâmbesc clar astăzi, acum, sunt optimistă pentru că ȘTIU acum. Cum să fac față durerilor, vorbelor fără glas, tăcerii și sufletului meu, cum să fac față sunetelor pe care nu le aud, oamenilor pe care nu-i suport/sunt prea proști să știe de ce trăiesc (m-au rănit fiind vina mea, nu am știut cum să nu-i iau în seamă), cum să fac față greutăților serviciului și cotidianului, cum să fac față iubirii care vine de-a valma și cocoloșelii celor dragi, cum să fac fașă atracției pentru timp și viselor mele... oameni buni, ce am învățat eu în ultimele zile sună a clișeu, văd zilnic aceste lucruri, dar , totuși, m-a făcut să mă desprind de autenticitatea propriului meu fel de a fi și acum mă restabilizez pe poziție.

Îmi accept corpul, îl iubesc și voi prelua conștient, regulile sale și lumea în care trăiesc!

ps: foto de pe nea Gogu.

La mulți ani...

2010-02-16T17:32:00.006+02:00

... iubitul meu! Cu toată dragostea, cu tot sufletul și cu tot ceea ce sunt.

Today my world is all around him. Today my soul is all mine.

Și astfel, întrevăd orizontul în doi, mereu dincolo de noi, între 27 clipe.

Cafeaua de dimineață

2010-01-24T09:08:00.005+02:00

Cu cafeaua în mână, stau la laptop și privesc pe geamul din fața mea... se văd norii, cerul (stăm la mansardă).

El doarme, doarme așa de frumos, încât îi aud visele.

Îmi simt timpul aliat de data asta, îmi simt inima zburdând și știu ce dulce e dimineața în doi.

În doi, dincolo de noi, fără zările rătăcite în palma mea.

Jamilla!!

Pe marginea prăpastiei

2010-01-22T17:32:00.006+02:00

... când, de la bucurie, ajungi în întuneric și te gândești ce să faci cu tot timpul din lume, toate visele și bucuriile din suflet ... dacă pot fi dăruite din toata inima (primite) sau dacă, așa cum sunt eu, pot face fericit pe cineva (neștiind să-mi doresc ce își dorește și el)...

Pe marginea prăpastiei constați că timpul mereu a fost la fel și că viața ne-o facem noi înșine.

Dar, cel mai crud cu putință, constați că a respira prin sufletul tău ce nu respiră și altcineva, doare crunt.

Mereu aceeași, mereu eu, nu întotdeauna aici. Întotdeauna EU.

Jamilla.

ps: iertați-mi lipsa de comunicare, nu am disponibilitatea sufletească necesară raspunsurilor la comentarii, la acest post sau la cele din urmă, nu acum.

Tra la laa

2010-01-18T17:51:00.002+02:00

Jamilla!!!

ps: "Unul dintre cele mai grele lucruri în viață este să ai cuvinte în inimă pe care nu le poți pronunța"(James Earl Jones)...

ps2: un alt lucru, și mai greu, e să învăț să accept că el mă vede exact așa cum sunt, zi și noapte, cu multe defecte, nu numai cu calități și că mă iubește tocmai pentru aceasta și mai ales, pentru că suntem unul lângă celălalt exact cum nu suntem zi de zi cu lumea întreagă.

Un nou început ...

2010-01-16T09:45:00.003+02:00

Bine v-am regăsit!

... cu gândul că sunt cine eram, dar că voi fi mai mult de atât.

Îmi consolidez starea de a completa timpul în doi și mă tem zi de zi, paradoxal cu curajul de a continua să merg pe acest drum.

În doi totul s evede altfel, acum, zi de zi, la acest nou început. Ce mă disperă uneori, e teama de bucurie dar și teama de a rămâne total descoperită, eu, în fața lui. Și totuși, zâmbesc, cum de altfel, o fac încontinuu, de pe 4 ianuarie. Sunt ambivalentă, se vede treaba, căci mi-e și o frică de viață, de mor. Și nu se vede deloc pe mine, trăind din plin.

E ceva nou pt mine, multă bucurie și stare liniștită în suflet dar și multe temeri. Nicicând nu au coexistat mai bine în mine, toate acestea.

JAMILLA!!!

ps: am plecat la bucurești sută în mie după rochia Krisha Marie și am venit acasă cu rochia Tabrett, tot de la Maggie Sottero. Despre aceasta, în curand :-)

Întrebare

2009-12-28T09:49:00.008+02:00

Am atâtea să-ți spun,

deși ți-am spus de atâtea ori

povești din sufletul meu.

(ce aud cu privirile, ce caut cu palmele).

Vorbesc, spun, simt

un lucru, un gest, o taină nenăscută

și rămâne timpul nespus...

(dincolo de ferestre în timp, cu îmbrățișarea ta)

esențialul din tensiunea dulce-amăruie,

foamea mea de clipa netrăită încă.

Nu știu să vorbesc printre trăiri

(vorbesc cu gândul dimineților însorite

zâmbindu-ți roșu de vară ascunsă în cuvânt)

de când m-am pierdut printre roluri.

Rănile mele nu vreau să fie ale tale,

imaginile-ecran supraviețuind tăcerii...

rănile mele nu sunt împărțite.

Însă bucuria, da!

(clipă de agățat la urechi, să-mi fie auz nopților)

Invadarea mea de tine,

întreb mereu zările,

adesea zdrobește clipa cu aceeași furie

dintru început?!

(sorbind ora de secundă cu sufletul tău )

***

OANA ROVENȚA-MICU - din ,,Înger de octombrie,,.

Întrebarea de acum: timpul rămâne o pierdere a sinelui sau devine o cale către destinul altora, conștientizată prin reconcilierea vârstelor?

Zâmbesc, sunt fericită, privesc tâmp ecranul laptopului și realizez că sufletul meu s-a întors acasă, în sinele meu, așa cum mi-l știam. Credeam că mă pierdusem printre vise și întrebări.

Am rămas aceeași, nu mai simt ziua de astăzi ca pe o încercare întrebând timpul unde e forța mea interioară și nu-mi mai caut sufletul unde nu este, căci prezentul, îmi este, de acum, noul drum.

ps: foto de pe nea Gogu Image

Rochia de mireasă

2009-12-26T17:57:00.010+02:00

Întregul an 2009 m-am gândit febril la afurisita aia de rochie de mireasă.

Da, doamnelor și domnilor, voi deveni doamnă în 2010 și, cum-necum, îmi stă capul numai la asta.

Vorba alui meu (râzând): ,,în loc să te intereseze mai mult cum va fi viața noastră împreună după nuntă, cum ne vom obișnui etc, tu te gândești numai și numai la ziua nunții,,:-) Da, sunt femeie și mă gândesc cât vreau la ziua nunții, da, am fost și eu copilița care visa nuntă ca în basme, cu feți-frumoși, cai albi și alte drăcovenii de genul.

La multe a zis al meu da, la altele ba! Până la urmă, ce-i mult strică, o recunosc și eu, lol. Și ce Dumnezeului, am rămas cu fluturii :-) voi avea fluturi ca și mărturii de nuntă, fluturi în buchet, dacă vreau, îmi pun și în cap :-) să mă satur de ei :-) eee, nu strâmbați din nas, știu că exagerez odată, dar apropiații știu clar, eu sunt culmea culmilor, pretențioasă, excentrică și de-a-ndoaselea, nu le am eu cu gura lumii :-)))

Acum, îmi mănâncă zilele rochia de mireasă. Visam modele trendy, gen AmaraRoyale de la Maggie Sottero, cunoscătoarele știu preeaaaaa bine, modele fluturi, modele sirenă, modele așa și pe dincolo de să ajung cu poalele în cap dacă nu mergeam cum trebuie, în visul meu, modele împopistrate sau simple, în care să strălucesc, vezi Doamne, ca pirita în mâna prostului :-).

M-am mai calmat... dar așa, puțin. Eheheeeei, cum buzunarul nu-mi permite și cum nu îmi vine să-l pun aiurea pe al meu să dea un căcălău de bani pe rochie (Amara R. sare bine de mia jumate de euro - eu sunt bugetară și de 2 luni trăiesc o criză de bani, de nervi și de bani) am început să caut oferte.

Prefer, cu banii ăia de i-ar fi dat al meu pe o rochie scumpă, să luăm ceva în casă, să mergem să vizităm un oraș, țară ceva. Tot era mai bine, decât să stea săraca croială la naftalină cu anii, după nuntă. Dar nici croieli din astea încălecate/demodate nu voiam, oricât de ieftine erau....câhh!!

Zis și făcut. Plecasem eu să vânez rochii pe net, prin magazinele locale și pe te mai miri unde. Trosc-pleosc, în unele magazine dau de kitschosenii de rochii, prea mult sclipici (o spune una care adoră strălucirea!) și prea mult material din acela de zici că e satin de la sicrie. Cââââh!!! În altele dau de rochițe chiar faine, dar tot scumpe și zău, nu îmi vine să mai dau atâââât!

Mai caut! Mai renunț! Caut iarăși! Dau de cineva care vinde o rochie suuuuper mișto și o dă rezonabil, deh, nu mai contează povestea, contează c-o vinde!! (O., îți mulțumesc încă odată, dacă îmi vine rochia, mă duc și la biserică să-ți dau acatist de bucurie!) și de atunci, numai la asta îmi stă gândul. Rochia Krisha Marie tot de la M.Sottero. Faceți-mă superficială dacă vreți, eu sunt mireasa și vreau să fiu și eu superbă, ca toate miresele (atât cât se poate, lol).

Azi am voie să fiu visătoare și irealistă, nerezonabilă și pisăloagă, doar e vorba de rochie, cea de mireasă!! Și nu e una oarecare :-) (râddddd :-))) ) Și să nu vă aud cu superstițiile, da? Până la urmă, p-aia o vreau și nimic nu mă întoarce din cale. Acum, să ne înțelegem cu hazardul: de mi-e bună, o iau pe loc, că-i la jumate de preț (R., te ador!!), de nu mi-e bună, mă întorc la Tg-Jiu cu coada între picioare și cu alte speranțe pt altă rochie :-) Acum, ce va fi, va fi.

Ne auzim deci, după revelion, cu sau fără rochie :-)))

Jamilla!!!!

ps: fluturi, vă rog!!

ps2: foto luate de pe nea Gogu Image

În ajun de Crăciun...

2009-12-24T18:23:00.006+02:00

Zâmbesc privind timpul în față. Mă consider deja pe drumul meu.

Îmi aștept visele să se scrie, să-mi aducă clipa în palme.

Vă doresc un timp care să curgă după cum își dorește fiecare. O dragoste asemeni sufletului fiecăruia, asemeni anotimpului de vară fugind după iarnă... sau invers.

Vă doresc să priviți zările așa cum nu ați mai făcut-o până acum. Să încercați ce nu aveați curajul să faceți. Să aveți curajul de a vă lua cel mai arzător vis în brațe. Să aveți puterea de a primi timpul așa cum este el, și viața așa cum vine.

Să vedeți cu ochi de copil zăpada de afară și verdele bradului. Să simțiți mirosul de cozonaci ca putere demiurgică a acum-ului, cum spuneam pe vremuri.

Să fiți voi înșivă și să nu mai amânați clipa, viața, dorința. Acum e acum, nu mâine și nici ieri. Vă doresc să lăsați în urmă orice cutie a Pandorei și să luați viitorul de moț.

Crăciun fain alături de toți cei dragi și... e vremea ca noile clipe să se scrie... !

JAMILLA!!!

ps: da, scuzați calitatea pozei, e făcută cu un mobil greu încercat în sms-uri :-) (ce vă spuneam eu, dacă nu aud bine ?!?!)... și da, am pe cap un accesoriu mini-pălăriuță, nu vă mai holbați atât :-))

Oooo, brad frumooos....

2009-12-20T12:46:00.006+02:00

cu cetinaaaa-i.... albă!!

Anul ăsta am avut chef de brad artificial alb-albăstrui. Și, în general, sunt cu brazii naturali, dar na, avusei chef de ceva aparte. Dacă era după mine, îmi cumpăram brad... mov!!! Dar unde să găsesc eu așa ceva?!?! Eeeee....!

Mă încântă pregătirile de Crăciun și de sărbători în general, mă mănâncă palmele să umplu casa de decorațiuni. Ador să mă împiedic printre ele când sunt împrăștiate pe jos după ce le scot din cutie. Sunt o romantică incurabilă!! (Azidimineață, mergând la Irinuca să bem cafeaua de duminică dimineața, am plecat pe jos prin troienele de zăpadă și mamă-mamă ce zăpadă e aici! M-aș fi tăvălit prin ea (știți voi îngerașii ăia de zăpadă pe care îi poți face întins/ă pe spate și dând din mâini) până m-aș fi săturat dar teamă mi-era că, la ora 11 dimineața, femeie în toată firea, mă lua careva de evadată de la Bălăceanca. Azi-noapte m-aș fi jucat în zăpadă exact ca atunci când eram copil. Al meu, nici gând de așa ceva, el e cu căldura. Dar cu cine?!?! Mă duceam singură în grădină și mă tăvăleam, nu mă vedea nici dracu, dacă spre curtea mea nu dădeau geamurile unei clădiri de Poliție).

A nins ca în povești toată noaptea, spre disperarea celor care nu suportă zăpada, frigul (implicit spre disperarea apropiaților mei), drumurile greoaie, și spre fericirea subsemnatei!!! (Și uite așa, târâș-grăbiș, cu Ugg-urile mele haida- hai prin săpadă către blocul Irinucăi...și cum nu aud bine, normal că nu am mers prin mijlocul străzii pe unde mergea toată lumea -trotuarele troienite, vai mama lor... albe și frumoase!!! Mai mare fericirea mea!!!!- ... am mers pe trotuar, prin trotuar, cum vreți să-i ziceți. Mi-am tăvălit cizmulițele, am târșâit picioarele, am luat zăpadă în mâini!!! Dacă nu mi-era frică să nu fi făcut vreun maidanez pipi pe acolo -și până la urmă era zăpadă de pe stradă, nu din grădina mea!!!- ... cred că puneam și limba pe ea :-) )

Să revenim la brad. Eu ador brazii mai cu moț. Pentru că și eu sunt mai cu moț, spre disperarea apropiaților mei. Mi-a luat o oră să-l împodobesc, gândindu-mă așijderea, la clemența divină în disperarea mea de bugetară și, în același timp, la atmosfera sărbătorilor care îmi trezește inevitabil, pasiunea insațiabilă de viață. Nu suport brazii simpli, pentru că bradul meu, în casa mea, este o extensie a mea cu o ocazie anume. Este ocazia de a-mi înveseli încă o dată clipa, de a trata atmosfera de sărbători în familie ca atare, și de a mă raporta la credința din sufletul meu, cea care ia sentimentele așa cum sunt, care nu știe ce e aia resemnare.

Bradul meu alb e plin acum de zorzoane. Și știți ceva? Musai sclipicioase si vii. Nu, nu mă refer la kitsch-uri. Probabil ține de gustul și de felul de a fi al fiecăruia. Eu sunt mai împopoțonată, clar! Uitându-mă la fiecare globuleț pe care îl atârnam, parcă îmi simțeam ființa iubind timpul.

,,Pentru că nimic nu este mai puțin logic ca viața,,(Liviu Rebreanu) dar totul este logic când simți / trăiești în propriul stil. Nu trebuie să fie logic neapărat și pentru alții.

JAMILLA!!!

AMINTIRE

2009-12-09T17:53:00.005+02:00

= Pentru Laura. Laura Damian. Odihnește-te în pace... =

A trecut timpul. Trece repede, uneori și mai repede. Execrabil de repede. De cele mai multe ori habar nu am când trece sau cum trece. Alteori, trece prea încet. E ca mine, la extreme. Nici acum nu știu să apreciez în totalitate ceea ce am, ce am avut sau ce voi avea. Prezentul, pe mine, viața mea, ai mei, totul. Nici acum (și atâtea promisiuni mi-am făcut mie însămi!).

Mă întreb zi de zi -după ce o perioadă am fost egoistă, răutăcioasă, tristă, resemnată, în prag de depresie, temându-mă de anumite lucruri în urma unor anumite evenimente- pentru ce am suferit atât, pentru ce m-am certat aiurea cu ai mei, pentru ce m-am consumat din orice răutate a colegilor de serviciu și pentru ce am pus la suflet toate intrigile altora și răutățile când, de fapt, nimic din toate astea NU contează? Viața constă în a trăi, nu în a amâna să trăiești. A trăi propria viață, nu a consuma timp și energie chinuindu-te să nu te mai consumi din pricina altora. Îmi rămâne mie satisfacția că am conștientizat la timp cât greșeam izolându-mă în suflet, deși exteriorul afișa cel mai minunat zâmbet (după un perdaf verbal tras de mama).

Se pare că învățam continuu -un fel de cățel al lui Pavlov- să fac față anumitor pierderi dar nu aveam curaj să aplic. Ei bine, iau fiecare zi așa cum este și îmi transpun dorințele în puntea către viitor și către drumul alături de iubitul meu, mai ales că va fi soțul meu.

Așa că, pur și simplu, am început să redevin eu fără prea multe întrebări și griji, fără prea multe spaime intrinseci și îmi depășesc punctele de cotitură cu conștiința faptului că eu, Oana, rămân o luptătoare în felul meu.

Nu, nu fac pe victima, îmi tentez doar propria lume să încerce schimbarea pozitivă din spontaneitatea clipei. Cine zicea că indignarea contra timpului nu dăunează?! Dăunează. Toată perioada asta sufletească (cu multe altele, nu numai cele descrise anterior) a lăsat urme și culpe în ochii mei, dar mi-a adus și conștiința că sunt și încăpățânată decât eram. În a trăi ÎN STILUL MEU.

Vindecarea mi-e aproape deplină. Sunt eu, alături de toți ai mei.

Laura nu mai este demult printre noi, au trecut 2 ani și ceva, și eu nu mă mai întreb -ce ar fi fost dacă era altfel-?!?!

Durerea amintirii înfrânge durerea cotidianului, îmi amintește nesimțirea mea în a aprecia timpul și îmi dă forță să merg mai departe prin viață, să-mi îndeplinesc idealurile și să fac pentru mine tot ceea ce nu a apucat să facă Laura pentru ea. Liantul către viitor este reprezentat de potențialul ultimilor ani și de ceea ce am preluat din ei pentru a-mi crea viitorul și drumul. Mi-am dobândit siguranța conștiinței și zâmbesc. Abia aștept să fiu doamna N.

În primul rând, îmi reamintește să APRECIEZ ceea ce am, redefinindu-mi gândurile trăirii și îmi reamintește să respect acest lucru, fără a dori aiurea ceea ce credeam că nu am. Deja sunt fericită, o să parcurg încă o etapă în viață, îmi voi schimba statutul, am căpătat din nou, curajul de a fi eu însămi și mi-am reamintit cu atât mai mult, de ce sunt o excentrică într-o lume a altora.

Laura, oriunde ai fi, îți mulțumesc.

JAMILLA!!!

(LAURA m-a învățat să zâmbesc întotdeauna, să râd când văd soarele, să mă bucur când pot șofa, să vorbesc vrute și nevrute. Și să fac ce îmi doresc).

FLUTURI

2009-12-06T13:30:00.006+02:00

Fără mărgele din ore curgând pe drumul nostru - ars de zori

luam dimineața de mână cu sensul vieții pe frunte, amândoi.

Ușor se prelingea timpul între ochi fără ale vântului mori,

timpurii și urmărite de umbrele vieții pe lumea în doi.

Ușor șopteam auzului sunetul dintre cer și pământ,

roșu-grăbit din sufletu-ți învățând.

Iată-mă!

din - Înger de octombrie- de Oana Rovența-Micu.

JAMILLA!

ps: fotografie luată de pe Google Image.

Ce îmi doresc de la Moș Nicolae...

2009-12-05T19:06:00.003+02:00

... pe mami cu tati și cu Radu meu, cu o îmbrățișare mare, așa, din senin...

...pe Irinuca și Lizuca, la o cafeluță bună, ca de obicei și la chicoteli ca pe vremuri...

...pe Alfie, cățelul șturlubatic și fuga-fuga după cățelușe pe stradă...

...pe Culiciu, să povestim, să îl aștept curând la manichiură...

...o zi frumoasă, caldă, cu privirea luminoasă și cu inima râzând...

...un gând mult mai curat, un suflet mult mai darnic, o răbdare mult mai tolerantă și un pui de zâmbet...

...gândul că și acum sunt cum mă știu, să redevin ce eram..!

...o privire mai ludic-lucidă asupra vieții, o credință mai dârză asupra cuvintelor fără sunet, o provocare exprimată prin puterea motivației...

...multă dragoste...

...aaa, de ce să nu recunosc, și niște alea-alea de femei, lol :-)

JAMILLA vă dorește un Moș darnic în gânduri bune și în cei dragi sufletului vostru.

Amintiri din ... copilăria serviciului meu

2009-11-26T16:14:00.004+02:00

... când zic copilăria serviciului, mă refer la primii 2 ani ai mei de serviciu. Acum am 4 ani și câteva luni, deci tot mititică, lol! :-)

Darius m-a certat că am devenit prea serioasă, eu care zâmbeam și râdeam zilnic. Pe undeva, are dreptate, sunt zile în care nu mai știu să râd sau să zâmbesc, până ajung acasă și dau de stăpânul inimii mele care întotdeauna reușește să îmi alunge supărarea.

Și acum să vă povestesc cum m-am făcut de cacao într-o zi când am plecat de la serviciu pe teren... cu troleul.

Neavând mașină atunci, pe vremea aia tremuram prin trolee, mai ales când rămâneam și fără bani de taxi. Și într-o zi de iarnă, când i s-a năzărit subsemnatei să se îmbrace tam-nisam într-o rochie de iarnă, tricotată, lungă până la genunchi și cu cizme CU TOC (pe teren.... deci închipuiți-vă că eram cocostârcul din pajiștea cu flori!), am plecat cu troleul împreună cu o colegă. Troleul ca vai mama lui, eu să dau din hâr în mâr....

Pe troleu, faza clasică, aglomerație muci, transpirații și alte mirosuri insidioase, eu - isterică până la Dumnezeu de situație-, zdranc- scârța-scârța (știți voi cum face un troleu).... merg o stație....merg două stații...lumea se îmbulzește, se îngrămădește, mie îmi transpiră toții nervii... am oroare de mirosuri nașpa, de murdărie, de hurducăieli și, mai ales, de aglomerația în care efectiv ești făcut terci.... și alte alea. De obicei, leșinam direct! Colega mea, mai scundă, minionă, mă ține vitează de brațe. Efectiv nu mai am de care bară să mă sprijin, sunt făcută sandviș împreună cu colega între un grăsan mirosind puternic a brânză de oaie și între o țigăncușă parfumată cu nu știu ce apă de colonie BĂRBĂTEASCĂ.

La următoarea stație, coboară câțiva și urcă și mai mulți. Eu cu colega între ăștia doi de mai sus, devenim fleșcăite și mai rău. Zdranc înainte, scârța înapoi, hopa sus. Clar, nu mai am loc și aer să respir și îmi vine rău de-a dreptul. Mă înverzesc mirific și dau să mă mișc, să mă mut... da de unde!!. Colega mă vede că mă înroșesc, apoi devin palidă la propriu, îi zic amețită de hahatul ăla de miros de oaie cu transpirație, și tremurând"vezi că mi-e rău, să nu mă lași". Ea de colo: Tu , nu fii nebună, să nu-mi leșini, ce dracu, nu vezi că îs jumate cât tine?!!? Ce, crezi că pot să te țin, câtamai lungana!??! Eu: nu înțelegi că nu mă mai țin, nu mai am aer, mi se tăiară picioarele?!?! Între timp, nu știu ce Dumnezeului simt că mi se prelinge pe picior, sau parcă m-ar palpa ușor și urcă de la gleznă în sus, apoi se fixează cu putere de genunchiul meu stâng și strânge. Și nu slăbește și strânge.

Troleul se hurducăie în continuare, strânsoarea e tot acolo, pe genunchiul meu. Fac fețe-fețe, neputincioasă și fără posibilitate să mă mișc, să mă întorc....cei care ați mers cu troleul știți despre ce vorbesc... zic colegei: vezi că se întâmplă ceva, mă pipăie un libidinos, la următoarea coborâm, chit că ar fi să merg dracului 3 stații pe jos !!!

Trecuseră câteva minute, eu de la roșu devenisem purpurie de-a dreptul... furioasă și nervoasă... strânsoarea acum e și pe piciorul meu drept, clar, drăcia dracului, cineva își bate joc. Nu mai pot, efectiv nu mai pot și izbucnesc de-a dreptul din mijlocul oamenilor: "Domnul care mă strângeți de picioare profitând de aglomerație, vedeți că nu se face așa ceva !!!".... stupoare... perechi de ochi se întorc către mine, unii mirații, alții cît cepele, alții chicotind/șușotind.... tipul cu mirosul de oaie nu pricepe dacă la el mă zborșesc sau la oameni, țigăncușa mormăie râzând pe limba ei, colega mea se uită de jur-împrejur, rușinată de tupeul meu... se aude o voce pițigăiată, se ițește un cap de bătrânel slab care stătea pe treapta a doua a scărilor între 2 puștani de liceu... eu clar, nu pricep ce zice, colega mea se face roșie ca racul, eu chiar nu mai înțeleg nimic, lumea râde, chicotește... încep să dau coate colegei, ea între timp parcă se făcuse și mai mică-mică... îmi zice șoptit, tremurând: "tu, vezi că săracul bătrânel își ceru scuze... ... zise că ți-a confundat piciorul cu bara de troleu!!!"

Inutil să vă mai spun ce figură aveam... :-)

Jamilla!!!

Cândva

2009-11-17T15:52:00.004+02:00

... poate nu voi mai ști cum să mă caut și cine sunt.
Sau de ce sunt cum sunt... zorile știu.
Ce vreau cere tribut ființei și, implicit, destinului.
...poate voi refuza timpul, călcându-mi pe suflet.
Ce nu vreau, trebuie... sufletul e și mai viu.
... poate voi ști ce nu știu azi, sau ce voiam să nu fi știut ieri.
Râsul, zâmbetul, privirea ... toate date gândului.
...poate voi fi eu, așa cum vreau.
Pașii mei dinainte, drum dincolo de zâmbet.
Așa cum sunt, printre picături de nicăieri.

JAMILLA!!!

ZBUCIUM

2009-11-07T14:49:00.004+02:00

Energie consumată

pe lipsă de voință, repetate îndemnări,

pe gânduri și promisiuni față de mine,

încălcate a doua zi...

Farmec personal cu identitate parțial pierdută

în a stabili noi țeluri,

simțind acut alt impuls ieșind la lumină...

... dorința unui nou început în sine.

Zâmbet... gândind că aparenta lipsă de voință

nu e ghinion ci alt unghi, un pas înainte.

Anii schimbați în identitatea de odinioară

rupând actualitatea ființei mele,

cu spini și verde curgând rece.

Dorință de schimbare,

noi impulsuri și zbucium,

noua voință de a porni din nou,

la drum.

JAMILLA!!!

- din "INGER DE OCTOMBRIE" - OANA ROVENTA-MICU

Scară cu scară

2009-11-06T17:51:00.005+02:00

Scară cu scară. Această poezie am scris-o demult. La ceva timp după ea, am scris Scrisorile răsăritului, care a apărut și la IsabelleLorelai. Amândouă fac parte din cartea "Înger de octombrie" - Oana Rovența-Micu (nepublicată încă... mai aștept).

Astăzi, recitind în urmă, constat o conexiune între mine, cea demult și între mine, cea de astăzi. Înseamnă că sunt aceeași, poate un pic în altă formă, adaptată (sau nu?!?!) la viața de zi cu zi. IsabelleLorelai m-a învățat că mereu, orice ar fi, trebuie să mergem mai departe (îți mulțumesc! ).

Între Scară cu scară și Scrisorile răsăritului constat acum o legătură în timp, o conexiune între gânduri demult și cele de acum, o încercare de a nu mai încerca un rol de victimă. Îmi negociez de azi, disocierea de negativisme, spre a-mi da minții o acuratețe în a concesiona zilei de mâine propriul meu drum.

Astăzi, cu vîrsta de mână, constat că maturizarea mea era departe de a fi maturizare, poate doar un pas înainte pe uși în timp. Astăzi, privind în urmă, am dat cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.

Nu mă deranja prea tare până mai ieri, faptul că sufletul meu se contrazicea des cu realitatea zilnică. Visam continuu. Astăzi nu mă mai deranjează deloc, pentru că am acceptat consecințele felului meu de a fi. Nepregătită pentru schimbări de joc ale destinului sau ale propriului fel de a fi.

Visătoare mereu în lumea altora, neștiind să trăiesc realitatea... însă nu mă cunosc suficient de mult sau de bine (da!) încât să știu cum voi fi în viitor, adaptându-mă la schimbări, probleme și alte cele cotidiene. Touși, mă cunosc suficient de bine pentru a conștientiza acut faptul că mereu voi fi aceeași, chiar dacă pe dinafară afișez o certă siguranță care devine de cele mai multe ori, un preludiu pentru o detașare/glacialitate.

Îmi trăiesc satisfacția de a fi eu însămi lovindu-mă chiar de propriile îndoieli și nesiguranțe (dar știu că sunt mai fericită decât credeam că sunt. Nu sunt singură!). În toată disperarea și spaima privind viitorul, mă văd războindu-mă cu riscuri dincolo de a mă teme în fața adevărului. Sper în continuare și cred. Ca de obicei!!! (zâmbesc...)

Dincolo de inconștiență, pozitivitatea felului meu de a fi vizează tentația și divina comedie, necăutându-mi lacrimile. Pași... mi-au devenit dorința de a rămîne aceeași mereu, de a învăța cum să-mi aplic propriile soluții într-un mod decent și supraviețuitor dincolo de emoții negative și spaime zilnice.

Sunt bugetară speriată de criză, îmi întârzie salariul și încerc să îmi depășesc convingerile restrictive în a nu ceda spaimei, trăindu-mi în continuare propriul vis. Alerg după un joc al timpului antrenându-mi problemele pentru a deveni mai responsabilă.

Aceeași mereu.

JAMILLA!

Schimbare de moment

2009-09-11T20:21:00.003+03:00

Schimb ceva în sufletul meu, încerc să schimb ce a fost rău câteodată, în ce va fi mult mai bine. Peste 3 săptămâni o să fiu aceeași și, totuși, alta. Cu un an înainte, cu un an câștigat la bilanț, pierdut la experiențe, câștigat la dimineți, pierdut la timp.

Cei dragi știu că sunt complicată și totuși, atât de simplă în felul meu de a fi.

Văd în ziua de mâine un punct de reper pt Oana din viitor și văd în ziua de ieri Oana care vreau să mai fiu.

Am trăit unele zile fără să știu ce înseamnă a trăi, mi-am bătut joc de timpul atât de prețios nevrând să fac nimic, alteori am făcut prea multe și totuși, atât de puține, chiar într-o singură zi până mi-a venit rău. Și aș mai fi făcut, chit că era vorba de lucruri atât de mici și simple, dar atat de importante în ele însele.

Zâmbetul meu către mama și gestul de a-i duce prăjituri seara la televizor. Și multe altele, mici și mărunte, dar ale noastre. Deși mă mămoșește și protejează și acum de mă scoate din minți, e MAMA și e cea mai mișto. Deschisă la minte, tânără în suflet. E MAMA.

Un pupic către bunicul care, deși nu mai e demult bunicul cum îl știam, deși mă mai enervez (uitând că e bătrân și are o vârstă), e bunicul meu și îl iubesc. Și cel mai mișto, când fac eu masaj anticelulitic, de regulă de 2 ori pe săptămână, o oprește pe Simona de fiecare dată și face și el masaj, dar medical - pt picioare -. Chestia e că vrea masaj săptămânal și sincer, rar am auzit de bunici de 85 ani să vrea masaj. Și să mai și stea cuminte fără să comenteze.

O îmbrățișare și un pupic pentru tati. TATA. Fără el nu fac cartofi prăjiți sau friptură. Fără el nu aș fi căpătat obiceiul de a citi ziarele dimineața, zilnic. Și multe altele. A răbdat câteva luni cu subsemnata în mașină până mi-am căpătat mai multă experiența în a șofa, oricând vreau, zi sau noapte.

Radu. Perechea mea. E totul. E ZIUA ȘI NOAPTEA MEA, E ZÂMBETUL MEU DIMINEAȚA.

Ar fi o mie și una de cuvinte de spus, dar cuvintele nu ajung niciodată, ca și faptele, de multe ori sunt de prisos.

Și totuși, sunt viața mea.

JAMILLA!!!!

Cu gândul la al meu. Aici și acum.

2009-09-05T12:24:00.003+03:00

Clipă de acum, zi de toamnă cu frunze în palme și neuitare.
Soare alergând între lumi, arătând ochi cu ochi dintr-o zare.
Zâmbesc știindu-mi timpul cu tine, carte pentru o cale.
Aici și acum, cu tine în gând către ziua dintâi, cu soare,
aici și mâine, vârtej în scoică din marea cea mare.
În doi.

Pentru tine, dragul meu.

Jamilla!!!

A deschide o fereastră...

2009-07-10T10:42:00.005+03:00

... în locul uşilor închise. Adevăr grăit-ai, Isabelle! Veţi citi la Isabela nişte rânduri superb de reale. Mi-ai deschis ochii azi, timul trece prea repede. Nu ştiu încă să mă bucur de el, darămite de visurile mele.

Deschizând şi eu o fereastră lumii, am închis alte uşi în mine. Deschizând o uşă, am închis alte ferestre. Destinul ni-l mai facem şi singuri, dar de cele mai multe ori, este scris. Într-un vis.

Găsesc mereu calea proprie în gândurile altora. În zâmbetul lui R. sau în îmbrăţişarea părinţilor. Îmi urmez un vis şi refuz altele.

Sunt, sunt acum, mâine poate voi fi altfel. Şi încă nu conştientizez deplin trecerea către alte clipe rapide, intrinseci unui timp prea tulburător, prea crud dar necesar. Trăind visul, doresc să trăiesc şi pe celelalte, rând pe rând, deşi poate că mă vor sparge în ore şi secunde. Sau nu.

Deschid cu inima gânduri pe care alţii nu le aud. Nici eu nu aud, dar simt totul. Ştiu paşii şi vremea, ştiu neuitarea. Auzul meu lacunar m-a educat, m-a învăţat zi de zi să mă adaptez oricând.

Azidimineaţă zâmbeam. Acum simt vremea inexorabilă în zilele aruncate spre orizont. Să vrei să ştii destinul şi să poţi să-ţi ştii sufletul, dincolo de uşi închise. Să poţi să ai curajul de a vedea că mereu e o fereastră deschisă. O simt şi o cred, orice ar fi.

Mereu aceeaşi, mereu la extreme, între uşi şi ferestre.

Jam.

TINEREȚE

2009-06-28T19:55:00.005+03:00

Te grăbisei deseori să-ţi trăieşti tinereţea
fără să fugi de propriul bilanţ.
Mergeai zilnic mai departe
dar « departe » era şi aici aproape,
în casa fiecărui pas de pe stradă,
în camera fiecărei clipe
sau chiar în lumea lăuntrică
unde neîmplinirea ar şti
să devină realizare,
să lase gândul unde este.

Oana Rovența-Micu (Înger de octombrie)

( ... Laurei ...)

*****

Ce e tinerețea? Nu mă refer la tinerețe fără bătrânețe, la povești demult apuse și la cești de cafea uitate pe pervaz, în graba de a prinde o nouă dimineață în brațe.

Nu mă refer la mine, acum, tânără care face 27 ani la toamnă. Nici la copilăriile de zi cu zi ale fiecăruia dintre noi nu mă refer.

Ce e tinerețea? Una e cum o vezi, cum e pentru fiecare din noi, alta e cum ne percep ceilalți și cum ne simțim noi și iarăși, alta e ce sens îi dă o experiență cotidiană. O stare de fapt, un crez, un nou drum?

Sunt pierdută deseori în lumea asta mare, dar nu mă pierd deseori în mine.

Sunt tânără și, uneori mă simt de-a dreptul mai bătrână cu 10 ani. Sunt tânără și, alteori, mă simt direct un copil speriat. La fel de tânără sunt și, mă simt de cele mai multe ori, eu însămi.

Învăț încă să apreciez inexorabilitatea timpului, a clipei, dar încă nu am învățat să mă apreciez pe mine, dovadă stând faptul indubitabil că mă sperie timpul, nu însă și totala cruditate a vieții. Mă uit în oglindă și nu văd zi de zi același lucru.

Mă uit la cei din jur, la serviciu, pe stradă, acasă, nu văd multe zâmbete.

Dar eu zâmbesc și cu motiv, și din senin de multe ori și o simt cu toată ființa.

Ce e tinerețea?

JAMILLA!!!

Cine?

2009-05-16T17:00:00.007+03:00

ULTRA LATER EDIT : PENTRU ADELINA.

*****

LATER EDIT: De la Isabelle, un copil caută soarele. Zâmbetul. Mama lui strigă.

*****
Cine te-a învățat clipa, și momentul, și să mergi alături de timp? Lângă tine, cu sufletul tău de mână?

Cine ți-a lăsat cea mai sinceră, dar și faină impresie despre tine? Sau cea mai reală, deși unele adevăruri sunt greu de acceptat?

Cu cine simți sau ai simțit bucuria că ești, cine ți-a lăsat cea mai faină senzație că ești, că sentimentele îți aparțin ție și că ai cui să le dăruiești? Că timpul știe să curgă și pentru tine, că ești aici și acum?

Cine e acela sau aceea cu care știi că poți vorbi orice, dar chiar orice, fără să te simți prost? Și prin asta, înțeleg și curajul de a te ridica de jos și a merge mai departe, exact așa cum ești?

Am ajuns să-mi pun aceste întrebări citindu-l pe Noica. Dar deja aveam răspunsul.

Nu cunosc mare lucru din lumea asta și încă încerc să mă cunosc pe mine. Nu știu marile adevăruri, poate nici pe cel al sufletului meu, cu adevărat, dar știu cine sunt. Nu știu ce-mi aduce viața (sau timpul), dar nici nu vreau. Sunt aici și acum. Dar, cel mai important, NU sunt singură, nici singura (că tot spunea Cioran cum stă treaba cu singurătatea).

R., iubitul meu, îți mulțumesc. Ești.

Jamilla!!!

*****

Constantin Noica, în "Mathesis sau bucuriile simple" : "Cine a văzut ceva şi n-a orbit? Cine ştie cu adevărat un lucru şi mai poate să-l spună? Cine a întâlnit adevărul, un adevăr oarecare, și n-a fost strivit de el?"

Mereu de la capăt

2009-05-15T17:18:00.002+03:00

Aflu de la Cabral, despre Marian George David.

Nu a renunțat, nu renunță. O mai are doar pe Andreea. Luptă.

5 lei de la fiecare dintre noi pot face ceva.

Chiar contează.

...

Jamilla!

Gând pentru mama

2009-05-10T15:42:00.007+03:00

La mulți ani, mamă!

*****

Ziua ta a fost ieri și am fost prinsă cu musafirii și restul. Doar știi! Mă uitam la tine și zâmbeam. Mai mult decât viața și cei dragi, decât lucrurile mici dar plăcute ale vieții, decât timpul cu toți cei dragi, nu mai am ce iubi.

M-ai învățat să am încredere în timp, căci altfel mă vor durea pașii pe drumul vieții.

Acum zâmbesc de două ori și știu.

Sper să pot eu, cândva, să te înconjor cu atâta grijă. Sunt aici și voi fi, nu pentru că trebuie ci pentru că sunt!

*****

Jammie

DINCOLO DE NOI

2009-05-06T19:19:00.006+03:00

IN MEMORY OF LAURA DAMIAN :

Necesitatea acută a sufletului stigmatizat
tinzând spre adevărul de dincolo
nu mai capătă sens când este o fiinţă
care să schimbe ziua pe zile,
noaptea pe nopţi şi timpul pe ani mulţi
spre veşnicia amintirii
împăcând lumea ta cu lumea noastră.
Cred în timpul de azi,
în imemorialitatea clipei de adineauri
când erai acolo şi în prezentul tangibil
fără de care nici sufletul nu putea înfiinţa
dimineaţa în alte surâsuri.
Te-ai dus dincolo de noi în calea îngerilor
te-ai dus dincolo de zori printre destine
şi acum tu scrii vremea.

Oana Rovența-Micu - "Înger de octombrie".

*****

Dacă am lua clipa prezentului ca atare, nu ne-am mai pierde în cotidian.

Poate că am ști să ne apreciem, să-i apreciem pe cei din jur (sau timpul însuși), să ne bucurăm de viața noastră, așa cum e ea, cu bune și rele, măruntă sau mare în univers.

Mă întreb zi de zi, cum să fac să învăț bucuria clipei prezente, fără să-mi mai fac griji pt mâine sau pt orice altceva. Ideea e că sunt incomensurabil de sensibilă câteodată și totuși crud de răutăcioasă sau realistă alteori. Și aceasta, numai față de propria mea ființă.

Am îndoilei cu privirea la identitatea de sine, dar mai puține îndoieli am față de cine știu că sunt și știu ce simt. Nu mă mai întreb demult cum e să înțelegi din prima versurile unei melodii, să te bucuri d eun auz perfect. Nu aș suporta nici să știu că mă compătimește careva. Nu. Sunt, simt, exist, trăiesc. Punct.

Nu știu ce e mâine, nu vreau să știu. Acum am, acum sunt, acum simt. Și îmi ajunge.

Chiar dacă nu aud perfect.

Jamilla!!!

ps: Magda, mulțumesc pentru fotografii. MULȚUMESC.

Căutând sunetul

2009-05-04T20:10:00.003+03:00

Văd verde și mai vreau.
Văd ploaia și simt pe palme timpul.
Simt zarea și albastrul, neuitarea.
Caut pe cutele ochilor depărtarea.
Aud prin ochi și inimă sângele vieții,
strig și caut,
iarăși caut privirile dincolo de destin.
***
Văd sufletu-mi între clipe,
căutând nestingherit, mereu căutând, sunete.

JAMILLA!!!

Strigăt

2009-04-29T17:52:00.006+03:00

Pentru Alexandru: http://www.impactingorj.com/social.htm

Din ziarul Impact în Gorj, astăzi, 29.04.2009:

"A fost un copil normal, care alerga, vorbea şi se juca cu alţi copii de vârsta lui. O intervenţie chirurgicală la un spital din Cluj i-a schimbat însă viaţa, transformându-l peste noapte dintr-un copil sănătos în unul care nu mai vorbeşte, care nu merge şi care este hrănit doar cu o seringă din plastic. Alexandru, băiatul în vârstă de doar 6 ani, era fericirea părinţilor săi. Tatăl său s-a prăpădit însă în Spania, în urma unui banal accident rutier, iar mama este distrusă de faptul că cel mai mic dintre copii, lumina ochilor săi, este foarte bolnav. Alexandru ar putea fi salvat dacă va ajunge la un control de specialitate la o clinică din Marea Britanie. Pentru a încerca şi această ultimă soluţie, mama băiatului mai are nevoie doar de 1000 de euro. Alexandru Bîzgă este imobilizat la pat de doi ani de zile şi asta în urma unei intervenţii chirurgicale de coborâre de testicule. După această operaţie nereuşită, copilul a făcut septicemie, a stat 11 zile în comă, iar apoi a intrat într-o stare vegetativă permanentă. ,,Alexandru era un copil care mergea, vorbea, ştia practic totul, mergea la grădiniţă, iar acum nu mai poate face nimic”, spune, oftând, Maria Bîzgă, mama băiatului. Copilul s-a născut cu o malformaţie la inimă, dar acest lucru nu l-a împiedicat să fie un copil ca toţi ceilalţi. Trimis la Cluj de medicii din Târgu-Jiu, specialiştii de aici constată că Alexandru avea testiculele în abdomen şi îi transmit mamei că minorul trebuie supus unei intervenţii chirurgicale pentru că, în caz contrar, i-ar putea apărea numeroase complicaţii. ,,Dacă medicii mi-au spus asta, am acceptat operaţia crezând că ar fi cel mai bine pentru copil. El a fost operat la Clinica de Pediatrie nr.1, dar ce a condus la septicemie nu pot să spun. În urma intervenţiei, copilul a vărsat zece ore neîncetat, fără să i se administreze nimic. După zece ore, la insistenţele mele, i s-a pus o perfuzie. Copilul, după ce s-a trezit din operaţie, cerea apă, spunând că îi este sete şi că îl doare. Şi sub perfuzii a vărsat în continuare şi apoi a intrat în comă. Când am ajuns la UPU, mi-au spus doar că Alexandru a făcut septicemie şi nici în acest moment nu ştiu din ce cauză”, spune Maria Bîzgă.
Acuzaţii de culpă medicală
,,Îi învinuiesc de culpă medicală şi pe cei care m-au trimis cu băiatul la operaţie, pentru că ei au ştiut mai bine decât mine starea şi situaţia copilului, şi pe medicul respectiv. Dacă medicul şi-ar fi dat tot interesul, să ia lui Alexandru sânge, să îi facă analize, să îi fi pus antibiotic la ieşirea din sală, era, cred, altă situaţie. Dacă nu se trezea după operaţie, înţelegeam. Dar copilul s-a trezit, a vorbit, şi ei nu i-au făcut nimic”, spune supărată femeia, învinuind-i pe medicii că i-au neglijat fiul. Femeia s-a plâns că nu ştia riscurile la care l-a supus pe copil, ea avertizându-i pe medici că Alexandru are o problemă la inimă. ,,Nu aş mai face acelaşi lucru dacă ar fi să dau timpul înapoi. Îi sfătuiesc pe toţi părinţii să facă acelaşi lucru. Dacă au copii bolnavi, să caute o sută de doctori şi să vadă ce diagnostice i se dau. Chiar şi pentru o banală apendicită să consulte mai mulţi specialişti. Eu am fost la mai multe clinici, am mers şi la Bucureşti, şi la Cluj şi la Târgu-Mureş, dar era deja prea târziu”, spune, printre lacrimi, mama copilului care îşi face mustrări de conştiinţă pentru că a acceptat operaţia.
Doi ani prin spitale
Înainte de intervenţia chirurgicală care l-a nenorocit pe Alexandru, tatăl băiatului moare în Spania, în urma unui accident banal. Şofer de TIR, bărbatul, aflat la muncă în străinătate pentru a ajuta familia rămasă acasă, face o pană la una din roţile maşinii. Încearcă să repare roata, dar este spulberat de un alt TIR condus de un şofer neatent. La puţin timp după decesul fulgerător al soţului, Maria Bîzgă acceptă operaţia copilului, de teamă că acesta ar putea suferi complicaţii medicale. Complicaţia apărută îi aduce familiei Bîzgă doi ani de probleme. ,,Am stat imediat după operaţie trei luni în Cluj, apoi am fost la Bucureşti, apoi la Târgu-Mureş, la Târgu-Jiu, la Rovinari. Am luat spitalele la rând, o lună acasă, două la spital, şi tot aşa. Asta a fost viaţa noastră, plus tragedia suferită că tatăl lui nu a fost cu noi, că în doi poate le treci altfel, te mai sprijină, îţi mai dă o idee”, spune plângând femeia, care se confruntă şi cu greutăţi financiare. ,,Când ştii că l-ai avut sănătos, nu te poţi împăca cu ideea că nu mai este la fel. Unii copii nu pot să meargă că aşa se nasc, dar al meu a mers, a cerut mâncare, s-a jucat, îmi spunea că vrea suc cu paiul ori pufuleţi. Nu mă pot împăca cu ideea că Alexandru al meu nu mai este la fel”, spune mama băiatului, înecându-şi lacrimile.
Cei care vor să îl ajute pe Alexandru, copilul suferind de tetrapareză, encefalopatie epileptică, hepatită cronică, bronhopneumonie bilaterală, tulburări de deglutiţie severe şi cardiomiopatie hipertofică progresivă, pot face acest lucru donând sume de bani în contul RO93BRDE200SV26666062000 în euro şi în contul RO43BRDE200SV17615992000 în lei, deschis pe numele Bîzgă Maria.
Speranţe în Marea Britanie
După ce a consultat toţi medicii din cele mai importante centre pediatrice din ţară, familia Bîzgă a aflat că doctorii de la un spital din Marea Britanie ar putea să îi mai ofere o speranţă pentru însănătoşirea băiatului. Mama copilului a trimis o parte a actelor medicale, dar medicii vor să îl consulte pe minor acolo, în clinica din Marea Britanie. Deplasarea celor doi, a mamei şi a copilului, şi staţionarea lor în incinta unităţii medicale engleze nu costă mai mult de 1000 de euro. ,,Am reuşit să strângem două mii de euro şi mai avem nevoie de doar o mie de euro. Suma nu este mare, dar nu o avem. Am solicitat un sprijin şi de la Primăria Bâlteni, dar cei care pot să ne ajute să o facă pentru binele lui Alexandru”, spune Maria Bîzgă.
ANAMARIA STOICA"

Nu mai am cuvinte.

Jamilla!

*****

LATER EDIT:

Tocmai am dat de ALICE DROGOREANU. Face fata niste fotografii superbe. Da, ii fac reclama, de buna voie si nesilita de nimeni. Am gasit-o la IsabelleLorelai.

Credință

2009-04-11T09:17:00.006+03:00

Se apropie sărbătorile de Paște. M-am tot gândit în ultima vreme la treaba asta cu credința. Cred, frate, dar de ce cred? Am crezut și cred, simplu, e din mine. M-am întrebat de ce cred în ceea ce cred, de ce știu că eu cred cu toată ființa. Nu am putut să-mi răspund pe moment și nu, credința mea nu este un automatism revelat de cotidian și de tradiții, de educație sau altceva.
Pur și simplu cred, nu numai pentru că vreau, ci pentru că știu, simt, credința mea în multe e cea care mă face să merg întotdeauna mai departe, orice ar fi.

Mă holbam la cărțile mele de pe rafturi și am dat de unul din volumele scrise de mine. Iată ce scriam în noiembrie 1998, într-un volum publicat ceva mai târziu (nici nu îmi vine să cred cât de lucidă puteam fi atunci în credința mea în lume, viață, timp, cei dragi și Dumnezeu, în oameni și, totuși, cât de neștiutoare dar conștientă). Anul ăsta fac 27 ani și în sufletul meu am știut de la sine, dintotdeauna, ceea ce scriam eu în 1998. Întrebarea pe care mi-o pun acum, e ce mă așteaptă în timp, după ușa unui destin pe care încerc să mi-l fac singură, prin propriile alegeri, dincolo de faptul că îmi depășesc niște limite:

Aud potop de ani călcând zgomote pribege și clipe cu nisipuri vesele, născând copile din energie solară, cu suflete împletite ca într-o plasă, lăcaș pentru gândirea creatoare.

Văd cum se amestecă între ele culori plângărețe ce nu pot renaște, roase de patimi mute și sar peste zdrențe de credință, plimbându-se cu reflexe chinuite de o conștiință demult apusă. Dedesubt, vise nețărmurite se prosternează în fața geniului fascinat de ireal, înscenând viziunea unui secol trecut, cu perceperea unui văz senzorial, cu trăiri incandescente și revărsări de forme înfloritoare, de muze rebele cu fulgere pe o harpă de zeu, fără coloane de flăcări strălucind într-o viață fără moarte.

Credința, enigmă ce dă naștere la răzvrătiri, metamorfozându-se în apocaliptice ființe, este halucinantă, tare ca o stâncă și reînvie spre înălțimi netulburate de om, ca fata morgana, cu mici trăsnete pustii, care întrevăd împlinirea totală prin mirajul unui Dumnezeu.

Un Dumnezeu care se menține prin spriritualizarea destinului, prin proiecții ideale și realitatea cea mai dură. Un Dumnzeu ascuns sub zodia unor profeții sacre, cu fanatism indispensabil unei deveniri himerice. Care ascunde inexorabila veștejire a unei vieți ce nu primește convertirea satanismului, renegarea unei înțelepciuni violente, pierzându-se în fața confesiunii și umplându-se de esența unor chemări necunoscute ale vieții.

Care-și sparge armura cu cu murmure obsc ure, cadențate, înnecându-se în umbre curate cu nervi fluizi, la limita dintre Rai și Iad, apărându-se prin imperii de ordine neascultate.

Fug de strigăte arzătoare, de pe ele scurgându-se lavă înăbușită ce se închină unui idol, odinioară măreț, acum căzut în neștiință.

Neștiința de a trăi. A sfârșitului lumii, legat de albastrul cer, adorat de slugi fățarnice.

Oana Rovența-Micu, volumul "Zbuciumul prezentului"

***

Faza e că nici acum nu știu pe deplin răspunsul meu, al meu și numai al meu, în problematica credinței, dar nici nu vreau să-l știu. Pentru că încă nu știu cum să trăiesc din plin, pot doar să sper că am destui ani în fața mea pentru a încerca să descopăr. Și, deocamdată, îmi ajunge asta.

JAMILLA!!

LA MULȚI ANI, LIZUCA!!!!

2009-03-29T15:06:00.004+03:00

Elisa. Eu o alint Lizuca.

Am crescut împreună, am mâncat din aceeași farfurie. Mi-a suportat toate toanele, nervii, m-a alinat când am avut prima decepție din dragoste, la 16 ani. Ea e printre puținii care îmi trântesc verde în față exact ceea ce gândesc. Lucru rar, nu-i așa?

Lizuca nu se sperie de punctele de cotitură ale vieții, cel mult, se enervează, se consumă mai mult decât enorm, dar le depășește cu brio. Deși mai uită de diplomație, beneficiază de o simplitate autentică în interrelaționarea cu ceilalți, încât nu ai cum să nu o asculți. Părerea mea.

Deși uneori suferă mai mult decât ar trebui, poate vedea dincolo de limitările fiecăruia. Ia omul așa cum e, cum perfecțiuni și imperfecțiuni.

Îi place să ia atitudine, să fie dominantă (uneori mă scoate din sărite de-a dreptul, la fel cum și eu o scot din minți pe ea, mai ales când sunt ireal de cicălitoare), dar într-un mod care inițiază deschiderea în profunzimea unui lucru sau a unei experiențe.

Lizuca nu caută o scuză pentru toate pe lumea asta, ea trebuie să le găsească esența și soluțiile. Dacă o vezi, zici că e arogantă și încrezută, dar eu știu că e mai normală decât mulți alții într-o lume deja prea des anormală.

Lizuca e unică în felul ei, autodidactă și își face remarcată prezența oriunde. E o sufletistă și jumătate și adorăm să ne plângem de milă împreună sau să ne descărcăm nervii și durerile una în fața celeilalte. te ajută necondiționat. Are o viziune clară asupra propriului fel de a fi și un optimism de-a dreptul dezarmant. Pentru asta și pentru multe altele, o iubesc ca pe sora mea.

Elisa, LA MULȚI ANI !!! Fie să ți se împlinească cea mai puternică dorință anul ăsta.

Jamilla!!

Cititorule, cine ești tu?

2009-03-15T15:53:00.007+02:00

Pornind de la poezia lui Rabindranath Tagore (Robbi Thakur):

*****
Cititorule, cine ești tu...?
cititorule, cine eşti tu oare
care-mi citeşti poemele acestea
şi după o sută de ani?
nu-ţi pot trimite nicio singură floare
din belşugul acestei primăveri
niciun singur licăr de aur
din norii de-acolo, împurpuraţi de lumini...
deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară!
din propria ta grădină în floare
culege-ţi doar miresmate aduceri aminte
de flori pieritoare
cu o sută de ani mai’nainte
şi-n bucuria inimii tale să simţi
bucuria vie care-ntr-o primăvară
cu zori diafani
a cântat şi vocea ei veselă
şi-a rostogolit-o şi peste o sută de ani.
*****

Te întreb, cititorule:
- cine ești tu? (rol de....)
- ce vrei de la ziua de mâine?
- ce vrei exact acum?
- cine simți că ești?
Vreau să știu cine ești, nu cine ai vrea să fii. Cine simți că ești. În raport cu tine, cu lumea, cu tot ce vrei tu.

Eu sunt Oana. Dar și Jamilla. Extrema dintre extreme, un simplu om. Iubita lui R. Fiica alor mei. Asistent social, uneori scriitoare (miiiiică-mititică!), alteori cu suflet de arăboaică. Încăpățânată ca un catâr și o fricoasă. Excentrică și impulsivă, uneori nechibzuită. Naivă, generoasă, dar și egoistă. Locul meu e între verde, să merg pe el și să curgă. Între cei dragi și între ceea ce îmi place să fac. Sunt cine sunt și îmi place. Aș fi vrut să fiu mai dură, dar sunt cine sunt. Așa este scris.

Vreau de la ziua de mâine zâmbet.

Exact acum vreau o plimbare cu R. și o cafea tare.

Simt că sunt exact cine simt eu. Prin ochii mei sunt eu și sunt mereu alta prin ochii fiecăruia din jurul meu.

Jamilla!!!

FEMEIA SÂNGELUI

2009-03-06T14:59:00.006+02:00

UPDATE: Laurențiu Moise are nevoie de ajutorul nostru. Pagina lui aici.

*****

MOTTO :
Nomadă în lumea dansurilor fără de glas,
am să încerc mereu a-ţi da înapoi fiinţa,
dansul de mâine ce femeie din nou
te va face pentru destinul tău,
am să dansez şi eu pentru tine în vremuri demult apuse
şi tot eu am să fiu înapoia dimineţilor,
cu o soartă de ţinut în braţe înainte.
Ai să umbli pe văluri cu bănuţi sunând timpul în vise
de reîntregire cu femeia sângelui -sufletul tău- printre îngeri
din inima lumii tale date nouă.

*****

Nomadă în lumea dansurilor făr´ de glas
cu anii vârstei pe umerii unei cămile
dintr-o fotografie cu femeia sângelui
toată în văluri de viaţă şi culoare
cu fire aurii pe după gât, zadarnic în fugă.
Nomadă pe ritmuri de Orient în război plin de coliere din timp,
cu ochii din trecut pe umeri cu mersul furtunii spre fata-morgana,
spre lumea dinapoi
cu urechea fără de glas şi cu tăcerea plină de oameni
pietoni printr-un deşert agitat în furtuni şi vieţi de un roşu tiţian,
cu sângele pasional lustruind pe geamuri dorinţa lumii
învârtindu-se pe ritmurile tobelor cu bănuţi de zâmbet
pe lângă coapsele acoperite de voaluri transparente.
Nomadă în lumea dansurilor făr´ de glas,
femeia sângelui netrecut peste ape,
nestrecurat prin sită,
imprimat în tălpi arse de nisip din soare
dansând ritmic propria viaţă prin deşert, printre pământeni
cu voaluri din amintiri şi cu soarta de mână acum
şi nisipul arde tare, şi mintea doare
şi aerul zbate muzica secundei din gând împrejur.
Un dans urlând din gesturi scoate altă femeie
ţinându-şi propria viaţă de lesă,
miraj de nomadă prin sufletele altora lăsând sânge din priviri în urmă.
Şi am să caut soartă de ţinut în braţe înainte.
Şi tu ai să umbli cu noi în vis,
pe văluri de bănuţi sunând timpul înspre zări.

*****

JAMILLA!!!

ps: fotografia este de pe nea gogu, dar nu mai găsesc adresa respectivă.